Povestea negustorului care a cumpărat coiful din aur de la Coțofenești și l-a dus la Muzeul Artelor: „Am ceva aci pentru d-voastră!”. De ce a refuzat bani de la statul român 

Negustorul a refuzat recompensa muzeului

Gestul nobil al prahoveanului a fost îndelung lăudat, dar gazetarii vremii nu s-au sfiit să se întrebe cum de comerciantul nu s-a lăsat deloc ispitit de vreun aurar sau anticar „de dincolo de hotare” care ar fi putut să facă o ofertă generoasă pentru misterioasa „cască de aur”. 

Mirarea a fost cu atât mai mare cu cât negustorul ploieștean a restituit până și recompensa de 30.000 de lei oferită lui de statul român. Misterul avea să fie lămurit de relatările ulterioare ale preotului din satul unde fusese găsită comoara.

Așadar casca de aur a ajuns în posesia Muzeului Artelor în primăvara anului 1929, fiind denumită „Coiful de la Coțofenești” de arheologul Ioan Andrieșescu, directorul Muzeului Național de Antichități din București, considerat creatorul școlii arheologice românești.

A fost expus în copie la Bruxelles și Paris

În epocă, artefactul din aur descoperit pe un deal de lângă Slănic, județul Prahova, a devenit o mică vedetă. A fost expus pentru prima dată la expoziţia de numismatică şi arheologie din Bucureşti (1933), iar în copie a fost apoi expus la expoziţiile internaţionale din Bruxelles (1936) şi din Paris (1938), în ale căror cataloage s-au publicat reproduceri fotografice după el, potrivit Buletinului arheologic și numismatic apărut în ziarul Universul, ediția din 2 august 1939.

Recomandări

DD în acțiune, serie nouă. Privatizarea învățământului de stat

Evident, interesul pentru coiful din aur nu s-a oprit doar la nivel pasionaților de istorie. Gazetarii vremii au făcut la rândul lor săpături, dornici să afle adevărul din spatele măreței descoperiri, interesați să afle povestea marinimosului donator.

Cum a fost donat coiful

Au fost două curente de opinie legat de actul de donație, așa cum reiese din articolele publicate la finalul anilor 20. Pe de o parte, negustorul Ion Marinescu Moreanu era văzut drept un adevărat salvator, care a dovedit un „entuziasm generos”, „atins de aripa nobleţei şi poeziei”. 

Într-un articol semnat de Ion Marin Sadoveanu, publicat în ediția din 28 aprilie 1929 a revistei Rampa, este descris momentul donației coifului de la Coțofenești. Apariția neașteptată a negustorului care s-a prezentat „timid” cu un obiect împachetat în hartie de ziar a făcut mare senzație printre artiștii care se aflau în acea zi pe holurile Ministerului Artelor.

„Un domn timid cu un pachet mare. Ceva inform înfăşurat întro gazetă. 

• Mă rog aci e direcţia artelor? 
• Da. 
• Pe cine căutaţi ? 
• Eu sunt Ion Marinescu-Moreanu, proprietar din Ploeşti. Am ceva aci pentru d-voastră! 

Şi d. Marinescu-Moreanu desface pe masa lungă ce pare căzută din Ruy-Blas, actul banchetului, pachetul de la subţioară. Pictori, sculptori, scriitori, muzicanţi mari şi mici dau năvala. Din foile veştede răsare deodată o minunăţie: coiful de aur. Murmurele au tăcut, zâmbetele au încremenit. Fiecare, cu intuiţia ascuţită a artistului presimte valoarea. Toţi vor sa-l atingă, toţi vor să-l pipăe, toţi vor să-l vază! 

Recomandări

Guvernul olandez va plăti 5,6 milioane de euro pentru coiful de la Coțofenești și brățările dacice de aur furate, dacă nu vor fi găsite. Muzeul Drents nu plătește nimic

Închipuiţi-vă un trunchiu de con din tabla fină de aur, presărat cu melci în spirale, uşor reliefaţi pe toată suprafaţa sa. Plăcile din acelaş metal, care îl continuă pentru acoperirea urechilor şi a cefei, împodobite de minunate reliefe, închipuind călăreţi pe himere, cu pumnale în mâinile ridicate. Iar frontalul cizelat cu un motiv minunat de ochi stilizaţi”, scrie autorul.

Marinescu și-a asumat întregul merit

Articolul laudativ continuă cu informațiile legate de modul în care negustorul ploieștean a intrat în posesia artefactului valoros. Marinescu le spune celor de față că piesa a fost găsită întâmplător de un copil din satul Poiana Coțofenești, (n.r. – astăzi componentă a  comunei prahovene Vărbilău). 

Fără să explice cum a ajuns să afle de existența coifului în ograda din satul prahovean, Marinescu își asumă în totalitate meritul descoperirii, cel puțin asta deducem din articolul menționat. 

Recomandări

Ce indicații au primit comunicatorii PNL pe tema Nordis. Marcel Ciolacu luat în brațe de colegii de alianță: „Nu e cazul sa vorbim despre demisie”

„L-a găsit un copil, jucându-se pe malul Slănicului, în Prahova. Dându-mi seama că e de mare importanţă l-am cumpărat şi vi l-am adus d-voastră. Vi-l las. Daţi-mi numai o chitanţă… Şi cu o prietenească şi firească simplicitate, d. Marinescu îşi ia ziua bună de la toţi şi pleacă, zâmbind fericit de conştiinţa faptei sale”, scrie Ion Marin Sadoveanu.

Totuși, alte articole, publicate în aceeași perioadă, dau o cu totul altă conotație „actului de mărinimie” al preacinstitului negustor.

Tocmeala pentru tinichea

Vestea descoperirii unui coif strălucitor s-a răspândit repede în satul de pe malul Slănicului. Circulau tot felul de legende legate de importanța acelei „căciuli” găsite de copiii lui Tănase Simion din Coțofenești pe malul râului Slănic.

Considerat inițial drept o tinichea banală, tatăl copilului care a găsit casca a reevaluat situația, gândindu-se că bizarul obiect ar putea face ceva parale, din moment ce strălucește atât de frumos în soare.

A mers cu casca la oraș, în Ploiești, căutându-l pe Marinescu-Moreanu, un vechi camarad alături de care luptase în Marele Război, știind că a ajuns mare negustor. Negocierile dintre cei doi se pare că au fost destul de tensionate. Marinescu ar fi intuit că are pe masă un obiect de mare valoare, dar prețul inițial oferit celui care îl vindea a fost ridicol, doar o mie de lei, „deranjul”. Ca să nu plece cu mâna goală, Simion a acceptat învoiala, dar cu condiția ca suma să crească în cazul în care coiful se dovedea a fi din aur.

Povestea tocmelii este expusă pe larg într-un articol din ziarul Universul, din 28 aprilie 1929.

„Tatăl copilul a bănuit după strălucirea obiectului, că ar putea să-i aducă ceva venit. Dar în sat cui să i-o vândă. L-ar fi luat în râs consătenii, să le ofere, pe un preţ, cât demic, fiare vechi, găsite în pământ. S-a gândit că la oraş ar putea valorifica descoperirea fiului său. Şi-a pornit la Ploeşti. A întrebat, a căutat câteva zile, să găsească un negustor. În fine a găsit pe unul care i-a spus că obiectul e de alamă. Nu prea prezintă multă importanţă. Topit cu multă greutate, sar putea face din el câteva vase de bucătărie. Totuşi, ca să nu plece cu inima tristă, după atâtea nădejdi de îmbogăţire, negustorul îi dete 1000 lei. 

Săteanul bănuitor c‘ar putea totuşi să fie de aur casca, sa învoit dar cu condiţia ca negustorul să-I facă „analiza“ şi dacă întradevăr e metal mai preţios ca alama, să-i mai dea ceva. Săteanul a luat o mie de lei şi s‘a înapoiat acasă. Timp deun an, săteanul din când în când îşi făcea drum pe la Ploeşti, întrebând pe negustor ce-i cu casca. Negustorul în cele din urmă s-a văzut nevoit, dându-şi seama de valoarea metalică a obiectului, să-i dea 30 mii de lei”, scriau gazetele din epocă.

Povestea ajunge la urechile învățătorului din sat

Toată această vânzoleală legată de coiful strălucitor a ajuns și la urechile mai marilor satului, învățătorul și preotul din Poiana Coțofenești, care au început să se intereseze mai atent, trâgându-i de limbă pe elevi care întâmplător erau chiar copiii care făcuseră descoperirea. Oameni cu care au priceput imediat că obiectul atât de disputat ar putea să fie important și au mers să anunțe autoritățile de la Ploiești.

Aflăm despre acest moment esențial tot dintr-un articol pubicat în ziarul Universul care prezenta „Povestea adevărată cu casca de aur – odiseea unui tezaru de mare preț”.

„După doi ani, învăţătorul a auzit dela elevii săi de peripeţiile căscii de aur şi s-a gândit că poate fi un obiect preţios. A cercetat, la 14 Aprilie c., împreună cu preotul Gh. Marinescu, printre vecini, la cari au găsit câteva înflorituri desprinse din cască şi pe cari le-au înaintat parchetului”, nota, în aprilie 1929, ziarul Universul.

Coiful pe cale să ajungă la un aurar din Hamburg

Speriat de consecinețele unei anchete, negustorul din Ploiești care se afla în posesia coifului, s-a hotărât să scape de problema care ar fi putut să-i creeze multe necazuri. A mers de bunăvoie la București și a donat coiful Muzeului Artelor, refuzând despăgubirea, atâta vreme cât nu el era cel care făcuse descoperirea. Se auzise chiar că, până să fie reclamat la procuratură, era în negocieri cu un aurar din Hambrug care se arătate interesat să cumpere pe bani grei misterioasa cască din aur.

Cel mai probabil, ca să nu existe niciun dubiu cu privire la intențiile lui, negustorul a anunțat că pe lângă banii de despăgubire va asigura și cheltuiala necesară construirii unei casete metalice în care să fie depozitat valorosul obiect.

„Între timp, negustorul din Ploeşti sa prezentat cu casca ministerului artelor, care i-a oferit 100 mii lei pe ea. Învăţătorul satului ne informează că, acum cinci ani, o femeie din sat ar mai fi găsit unele obiecte de aur în apropierea locului unde era îngropată casca. Desigur, că arheologii noştri ar putea întreprinde, în acea regiune, o serie de săpături cari nar putea fi lipsite de interes istoric”, scria Universul într-unul dint articolele dedicate descoperirii de la Coțofenești.

Nu este un coif destinat pentru luptă

Imediat după ce a ajuns în posesia coifului, profesorul Andrieșescu dădea explicații în presă cu privire la valoarea artefactului. 

„D. prof. Andrieşescu, directorul muzeului naţional de antichităţi, ne-a spus că această cască datează de pe vremea traco-sciţilor, vreo 1000 de ani înainte de Hristos. Se pare că a fost purtată de șeful vreunui trib. Elementele figurale şi ornamentele, un războinic, animale de jur împrejur, iar în frunte doi ochi înaripaţi, simbolul puterii vor servi la lămurirea unui trecut atât de îndepărtat”, notează Unieversul.

O descriere mult mai amplă a coifului de la Coțofenești o găsim în aceeași publicație, dar într-o ediție din 1939, în care sunt menționate inclusiv informații despre uriașul success de care s-a bucurat peste hotare descoperirea din România.

„Peste tot nepreţuitul obiect a stârnit cel mai mare interes în rândurile arheologilor şi iubitorilor de artă, iar pentru noi el constituie nu numai o piesă arheologică de primul rang, podoaba muzeului naţional de antichităţi, dar şi o relicvă culturală strălucită a trecutului îndepărtat al ţării noastre. 

După cum se poate constata din figurile alăturate — împrumutate din revista d-lui prof. I. Andrieşescu — coiful de aur din Coţofăneşti are o formă cu totul deosebită a celorlalte coifuri antice. 

O calotă de aur împodobită cu 7 rânduri paralele de nasturi conici radiaţi, are pe marginea inferioară un chenar de linii spirale punctate, care încadrează 4 plăci acoperite cu sculpturi. 

Cea din faţă reprezintă o pereche de ochi holbaţi, cu sprâncene duble şi întoarse în aşa fel încât să inspire groază.

Cea din spate, despărţită în două registre, înfăţişează în registrul superior figuri de oameni fantastici cu picioare în formă de şerpi, iar în cel inferior animale fantastice urmărindu-se în fugă unele pe altele. Cele două plăci laterale reprezintă scene din sacrificiu, preoţi purtând în capt tiare de forma coifului nostru înjunghiând berbeci.

Aceste reprezentări ne lămuresc natura coifuluide aur, propriu zis nu este un coif destinat pentru luptă, ci o tiară preţioasă, ce se întrebuinţează la marile ceremonii religioase.

Asemănarea lui cu tiarele purtate de preoţii sacrificatori de pe plăcile laterale este evidentă, iar execuţia lui dintro tablă subţire şi fragilă de aur arată că era destinat pentru îndeletniciri paşnice, nu războinice”, sunt explicațiile primului arheolog care a analizat Coiful de la Coțofenești.

Hoții au fost prinși, dar obiectele nu au fost recuprate

Această piesă din aur a ajuns în patrimoniul statului român, în prezent fiind furată împreună cu alte trei brățări dacice în timpul „jafului secolului” organizat la muzeul Drents, în noaptea de vineri spre sâmbătă, 24-25 ianuarie, în orașul olandez Assen.

Expoziția din Olanda a fost deschisă publicului în iulie 2024 și urma să se termine pe 26 ianuarie. Ea cuprinde elemente ce provin din colecţiile a 18 muzee româneşti. Cele aproape 700 de piese fac parte din peste 50 de tezaure şi reprezintă cea mai importantă selecţie de bunuri din metale preţioase ale vechii Dacii descoperite până acum în România. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro