REPORTAJ. Excursie la oraș pentru ochii copiilor. O învățătoare într-un sat din Constanța și-a dus toți elevii la un control oftalmologic

Cu mâna stângă pe ochiul stâng, Tecla, 7 ani, se concentrează să răspundă bine. Cifrele de pe ecran se fac din ce în ce mai mici şi răspunsurile vin tot mai rar.

„Doamnă, să nu îi mai daţi voie cu tableta, cu telefonul…  Cât mai puţin”, spune medicul oftalmolog către femeia tunsă scurt, care asistă la consultaţie.

 “Şase, unu, trei…”, “Spune ce vezi, nu contează dacă greşeşti… Vreau să văd unde apare deformarea”, “Cinci”,  “Nu e cinci”, “Şapte?”, “Şapte. Mai departe”.

Dr. Soufiane Khabir mişcă braţele aparatelor medicale spre Tecla şi îi examinează ochii cu tot felul de lupe. Capul fetiţei nu se mai zăreşte deloc din spatele dioptronului.

Tecla nu a mai fost până acum la un consult oftalmologic. Mama ei, care îi ţine pumnii să nimerească răspunsurile, a tot vrut să o ducă, dar, din satul lor, Conacu, e greu de ajuns oriunde. „Acum, dacă s-a ivit ocazia, am zis să n-o pierdem”, explică femeia, în timp ce Tecla stă cu ochii închişi, aşteptând să-şi facă efectul picăturile puse de medic.

Încă opt colegi de şcoală ai Teclei aşteaptă la rând, în faţa cabinetului din Constanţa, cu mămicile, mătuşile sau bunicile lângă ei. Excursia a fost organizată de învăţătoarea Alexandra Rucsăndescu.

„Să-l puneţi, vă rog, în prima bancă!”                           

„În toamnă, când am venit la Conacu, părinţii îmi spuneau, pe rând: «Puneţi-l, vă rog, în prima bancă, să vadă la tablă!» Sau: «Aveţi grijă cu el, că are probleme cu ochii!» Şi cu timpul, mi s-a părut că situaţia se agravează. Copiii îmi spuneau că-i dor ochii, că obosesc, nu vedeau literele scrise pe tablă, deşi ştiau literele…”, povesteşte Alexandra. Ea este unul dintre dascălii susţinuţi de organizaţia Teach For Romania şi trimişi în zone defavorizate.

Anul şcolar trecut, Alexandra a predat în Vâlcelele, tot în judeţul Constanţa. A ţinut lecţii la simultan copiilor din cinci clase, de la pregătitoare până într-a patra. „Anul ăsta, aş spune că e mai uşor, predau doar la trei clase simultan, de la pregătitoare la a doua”, spune învăţătoarea. Trei clase înseamnă 11 copii.

Microbuzul martir

Conacu face parte din comuna Cobadin şi se află la 52 de kilometri de Constanţa. Ascuns într-o vale, cu un iaz alături, satul e plin de farmec, dar aproape complet rupt de lume. Câţiva kilometri de drum pietruit pun la încercare toate maşinile care se apropie.

Microbuzul şcolar, care se zdruncină din toate arcurile şi balamalele, rezistă ca un catâr la corvoada curselor zilnice. Cu această maşinuţă prăfuită, dar credincioasă au mers copiii şi părinţii până la clinica oftalmologică ESK, din centrul Constanţei.

„Dacă avem vreo problemă, ceva”, spune o mămică, „trebuie să plătim maşină. 60 de lei până la Cobadin, 200 de lei până la Constanţa. Nouă nu ne-a pus primarul microbuz, suntem prea puţini”.

Pentru ca rutele din şi spre Conacu să fie rentabile, biletele ar trebui să coste cât piesele de schimb. Sau pe drumul care urcă din sat ar trebui să fie asfalt neted.

Nici semnalul de Internet şi de telefonie mobilă nu ajunge cu regularitate în Conacu. O altă mămică îşi aminteşte cum a stat cu inima strânsă, o noapte întreagă, aşteptând veşti despre fiica ei cea mare. „Era la spital, gata să nască. Nu era bine. Toată noaptea am stat fără să ştiu ce s-a întâmplat. Nu puteam prinde la telefon deloc, telefonul era mort”, spune femeia, punându-şi pe obraz o mână arsă de soare.

Femeile din Conacu au puţine urme de cochetărie. Feţe ridate înainte de vreme, bătături în palme, coafuri practice, pulovere largi de nylon, încălţări cu tălpi groase, din imitaţie de piele. Copiii, în schimb, sunt echipaţi ca orice copil de la oraş: fesuri cu moţ, ghiozdane cu personaje Disney, geci în culori vesele, treninguri roz şi pantofiori cu ştrasuri. Învăţătoarea le-a adus copiilor cărţi, de colorat sau de citit, să aibă ocupaţie până intră la consult.

Băiatul cu elastic la ochelari

„Da, e viaţă grea la noi în Conacu, muncim de dimineaţă până seară, în grădină, în livadă, la animale. Muncim de cădem laţi. Dar dacă ar munci toţi… Unii muncesc numai la magazinul din sat, stau la mese şi muncesc de dimineaţă”, oftează o mămică. Băiatul ei cel mic, Denis, are un început de strabism.

„Cu el am mai fost la consult, trebuia să revin, o să mă duc şi acolo. Dar vreau să văd ce spune şi doctorul ăsta”, spune femeia. Ochelarii lui Denis nu au braţe, sunt legaţi de cap cu un elastic negru. „S-a plâns că îl supără braţele. Şi mereu îşi pierdea ochelarii la joacă, îi cădeau”, spune mama.

Medicul Khabir dezaprobă invenţia cu elasticul. „Ochelarii trebuie să stea fix, altfel, obosesc şi mai mult ochii”.

Denis, care e la pregătitoare, nu recunoaşte nici o literă, oricât de mare, dintre cele arătate pe ecranul alb din cabinet. „Eşti sigur că ştii literele?”, îl întreabă doctorul. Băieţelul dă din cap că da. Dar abia când pe ecran apar cifrele, începe să turuie. Mama răsuflă uşurată.

O nouă reţetă de ochelari nu e de-ajuns, totuşi, în cazul lui Denis. „Recomand operaţia. Cu cât mai devreme, cu atât mai uşor se reface. Mai târziu, va fi mai dificil să aibă o vedere normală”, sună concluzia medicului. Mama îşi ajută băieţelul să coboare de pe uriaşul scaun din cabinet.

„E un copil tare bun, are grijă de mine, aşa zice. Odată, când dormeam, m-a dat cu ojă. Cum el nu vede prea bine, depăşise mult unghiile. Când m-am trezit, m-am speriat, aveam mâinile plin de sânge şi nu ştiam de unde”, spune femeia. Era doar ojă.

Pentru operaţie, Denis şi mama lui vor face alte drumuri, din Conacu la oraş.

De ce plânge Tecla

Ceva se întâmplă cu ochii copiilor în pandemie. „Trag un semnal de alarmă, cred că au mai avertizat şi alţi medici: expunerea la ecrane mici, la tabletă, la telefon, la gadgeturi e periculoasă. Ideal ar fi ca lecţiile online să se desfăşoare cu imaginea din telefon sau din tabletă proiectată pe un ecran mai mare, să fie văzută la o distanţă optimă, care să nu solicite ochiul”, afirmă dr. Khabir.

„La distanţă mică, efortul fiziologic al ochiului e mai mare. Nu afectează pe moment, dar efectele expunerii la gadgeturi se văd în timp”, insistă medicul.

Când Tecla află că va trebui să poarte ochelari, izbucneşte în plâns. Lacrimile ţâşnesc din ochişori înaintea scâncetului. „Iată o altă problemă. Probabil a văzut cum alţi copii devin ţinta glumelor pentru că au ochelari. Probabil a auzit şi ea expresii ca aragaz cu patru ochi sau fund de borcan şi nu vrea să râdă ceilalţi de ea. Aici intervin părinţii, unii au mai mult succes, unii, mai puţin. Ei trebuie să discute cu copilul, să-l convingă să poarte ochelarii, să-l supravegheze”, susţine medicul.

Când asistenta îi întinde o pereche de ochelari roz cu braţe albastre, Tecla îşi şterge lacrimile şi îi examinează curioasă. Se uită în oglinda pe care i-o întinde asistenta şi surâde. Altfel stă treaba dacă ochelarii sunt roz. Dacă doctorul spunea aşa de la început, că recomandă ochelari roz cu floricele, nu mai era rost de lacrimi.

Medicul Khabir i-a lăudat pe elevii Alexandrei că sunt pacienţi cuminţi: „Nu au frică de medic, nu s-au speriat de aparate. Foarte uşor a fost să-i consult”.

Pentru copiii din Conacu, mersul la un control medical nu e parte din vreo rutină, e sărbătoare. E o excursie. Orice ieşire din sat e o excursie. Conacu are vreo 400 de locuitori care se ştiu între ei. Case mai noi, case părăsite, multe, câteva cuiburi de barză şi câteva locuri bune de pescuit. Dincolo de drumul de piatră albă, sunt alţi oameni, alte aventuri, alte mirări.  

Eforturi pentru păstrarea şcolii

„Tot timpul trebuie să găsesc sarcini noi. Copiii sunt foarte deschişi la tot ce înseamnă joc şi la tot ce înseamnă nou. Mereu caut jocuri noi”, îşi descrie elevii Alexandra, care face naveta de la Constanţa la Conacu, în zilele de şcoală.

Cu mască multicoloră şi vestă de fâş, tânăra învăţătoare se învârte între pacienţii mici de afară şi pacienţii mici din cabinet, să-i reconforteze. Copiii întind mâinile spre ea şi cer să fie ridicaţi în braţe. Dacă nu te alinţi în sala de aşteptare la medic, atunci când?

„E o zonă vulnerabilă şi orice ajutor e văzut un pic, n-aş vrea să folosesc cuvântul ciudat… Dar de ce face asta? Ce interese are? E nevoie de răbdare, timp, multe, multe explicaţii… “, adaugă Alexandra.

Din septembrie anul trecut şi până acum, relaţia şcoală – comunitate a făcut progrese în Conacu: „Nu pot să zic că totul e perfect acum, dar, cu explicaţii, cu empatie, multă cunoaştere şi ascultare, vom depăşi orice situaţii. Colaborarea cu părinţii a început să funcţioneze, până la urmă, e vorba de interesului copiilor”.

Pentru Tecla, Denis şi colegii lor, Alexandra are şi alte proiecte, pe lângă mersul la oftalmolog. Deocamdată, cauza care-i uneşte strâns pe părinţi şi pe cadrele didactice e menţinerea şcolii în sat.

Din cauza numărului mic de copii, şcoala primară din Conacu a fost propusă pentru desfiinţare. Elevii ar urma să fie mutaţi la Cobadin, la 15 km distanţă. Şi-atunci nu doar la medic vor merge în excursie, ci şi la ore.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 12

   

Urmărește-ne pe Google News

• Stiri Constanta