REPORTAJ | Ultimii locuitori ai unui mic sat din Sibiu se încăpăţânează să nu-şi vândă moştenirea: Miere, ziare şi cireşe amare
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Poienița număra 19 locuitori la recensământul din 2011. Nici astăzi nu stă mai bine, deși câțiva tineri de la oraș și-au cumpărat proprietăți pentru sfârșitul de săptămână. Dar ce pot reprezenta câteva zile de vacanță pe an când timpul se încăpățânează de mai bine de un secol să ocolească acest loc, cu tot cu oameni, case și bâzâit de albine?
Cuprins:
După ce lecturează ziarul de la prima până la ultima pagină, „de fapt, încep cu rebusurile”, Alexandru Ilina îl pune frumos în teanc. Cu teancul se duce în grădină, unde ţine stupii. Sub capacul fiecărui stup, deasupra ramelor, aşterne câteva numere din Libertatea, să protejeze albinele de căldură, vara, şi de frig, iarna. „Iarna pun un strat foarte consistent. Ziarele lasă să respire stupul, dar şi izolează”.
Azi aşa, mâine aşa, până când soarta şi-a îngăduit una dintre ironiile care au consacrat-o, iar Alexandru s-a trezit la poartă cu Libertatea în carne şi oase.
Ironia funcţionează în ambele sensuri. Credeai că eşti a patra putere în stat, câinele de pază al democraţiei etc., dar se întâmplă să te duci în Poieniţa, comuna Cârţa, judeţul Sibiu, şi să ţi se confirme bănuiala că mai ai şi alte vocaţii. De pildă, vocaţia de termopan al albinelor.
Foarte probabil, acest reportaj va înveli şi el nişte stupi în grădina domnului Ilina. Dar de citit, va fi citit. Întâi de ochi omeneşti, apoi de mii de ochişori păroşi, cu faţete hexagonale.
În Poieniţa, am ajuns căutând urmele unor derogări pentru vânarea urşilor. „Cine vine aici nu mai pleacă”, ne-au avertizat localnicii atunci. Am plecat, dar ne-am întors să descoperim mai multe despre viaţa unui sat secular, care mai adăposteşte o mână de oameni încăpăţânaţi, în case mai bătrâne decât timpul.
La recensământul din 2011, Poieniţa număra 19 locuitori. „În total, 16 familii mai locuiesc în sat, dar nu tot timpul”, spune Alexandru. Au venit tineri de la Cluj şi de la Sibiu şi au cumpărat case, lucrează la oraş şi vin la sfârşit de săptămână.
Fiii satului, ajunşi la pensie, se întorc şi ei, periodic, la casele părinteşti. Echipat cu pălărie de paie şi piatră de ascuţit, un vecin de-al lui Alexandru coseşte iarba care şi-a luat avânt pe lângă gard.
„În fiecare săptămână, îmi fac drum până aici. E casa în care am crescut, are valoare sentimentală, nu de piaţă. Nici nu mă gândesc s-o vând”, spune bărbatul, care locuieşte în oraşul Victoria.
Coasa fâşâie prin iarbă, ritmic. E un alt fel de ritual în amintirea celor duşi. Un exerciţiu de memorie. Unii împart mâncare şi fac slujbe la biserică, alţii prelungesc gesturile dispăruţilor întorcând fânul, săpând grădina, lipind crăpăturile din pereţii casei.
În amintirea fratelui pierdut
Alexandru Ilina se îngrijeşte de stupi. „Fratele meu mai mic, judecător la Făgăraş, era pasionat de albinărit. Şi cu el împreună am făcut stupina. Apoi el a murit, într-un accident de maşină. Am continuat să ţin stupii. Aş putea să-i înmulţesc foarte uşor, dar nu mă pot ocupa singur de ei. E nevoie de cel puţin doi oameni”.
Ridică încet capacul de pe un stup, trage foile de ziar cu blândeţe, ca şi cum ar despături o pepită din scutecele ei de pământ. Scoate o ramă şi arată pe ea cămăruţele familiei de albine: „Aici e puietul, deci nu iau miere de aici. Le vedeţi, sunt cam agitate, că se apropie ploaia”.
Ca să dea albinele la o parte, Alexandru foloseşte o pană albă de gâscă, „nu vreau să le supăr, să le zgârii. Sigur, aş putea proceda mai brutal, scuturând pur şi simplu rama”.
Cândva, probabil a primit aceleaşi explicaţii de la fratele său magistrat, care l-a învăţat meseria asta. Prima meserie a lui Alexandru, din care s-a pensionat, a fost de chimist. A lucrat la combinate din Turnu Măgurele şi Braşov.
„Mi-a plăcut să lucrez în chimie. Dacă nu ştii chimie, parcă nu ştii nimic. Am învăţat şi mecanică, şi electrotehnică, frigotehnică. Mă descurc în orice domeniu”.
„Mai folosiţi ce ştiţi din chimie, aici, la Poieniţa?”, „Doar când beau rachiu. Ştiu că ăla e alcool etilic, se obţine prin fermentaţia merelor. Aici merele sunt de bază”.
Războaie şi persecuţii
Amarul e pe dealuri în Poieniţa, iar dulcele, în grădini.
„Când eram copil, eram toată ziua pe câmp. Aici cresc pomi fructiferi sălbatici. Ne trimiteau părinţii după cireşe sălbatice, zmeură, afine, mere pădureţe, de toate. Acum nu mă mai trage, aşa, să mă duc prin pădure”.
Satul e parte din Ţara Oltului, la poalele Munţilor Făgăraş. „Graniţa cu Argeşul e chiar pe creasta muntelui. Când ajungeam până acolo, săream de pe un picior pe altul, aici sunt în Argeş, aici sunt în Sibiu”.
Bunicul de tată al lui Alexandru, cel care a adus pietrele de râu din faţa casei, pietre pe care calcă acum zilnic nepotul lui, a luptat în Primul Război Mondial, până în Italia. În al Doilea Război Mondial, tatăl lui Alexandru a fost pe frontul de la Stalingrad, din Crimeea, apoi până în Cehoslovacia.
După război, au venit comuniştii, iar peste Poieniţa s-au abătut nori negri. Părinţii lui Alexandru şi alţi oameni din sat au fost arestaţi şi închişi mai multe luni, acuzaţi de noul regim că îi ajută pe partizanii din munţi. „Cât părinţii erau la închisoare, am locuit cu fraţii mei la bunici. I-au eliberat, până la urmă”.
Oamenii din sat s-au lămurit ce vremuri vin şi le-au spus copiilor: „puneţi mâna şi învăţaţi şi plecaţi departe de aici”. Iar copiii i-au ascultat. „Să ştiţi că sunt mulţi oameni importanţi născuţi în Poieniţa. Procurori, judecători, medici, profesori”.
„Am plecat că nu era nicio fată să mă aştepte”
În Poieniţa exista o şcoală primară. Acum nu mai există şcoală deloc, cei cinci copii din sat fac naveta. Gimnaziul era în comuna vecină, la Noul Român.
Crescând şi studiind, Alexandru s-a îndepărtat de raiul natal. „Puteam să mă întorc, dar n-aveam aici nicio fată să mă aştepte. Că în Poieniţa eram toţi cam rude între noi. Şi nu voiam să mă gândesc să mă însor cu vreo verişoară, fie ea şi verişoară de-a nu ştiu câta”.
La Turnu Măgurele, unde a şi lucrat 13 ani, Alexandru a găsit o fată care să-l aștepte. S-au căsătorit, s-au născut copiii, un băiat şi o fată, care locuiesc acum la Bucureşti. Soţia lui Alexandru s-a stins, în urmă cu câţiva ani.
„Nu mă mai aşteaptă nimeni”, spune bărbatul. „Vedeţi, de aceea e şi dezordinea asta la mine”. E genul acela de dezordine care ascunde, de fapt, o ordine secretă. Casa construită în 1907 e ca insula lui Robinson, harta ei adevărată o cunoaşte doar naufragiatul în singurătate.
„Tata a murit, să tot fie vreo 25 de ani, mama rămăsese singură. A murit şi soţia mea. Ce era să fac la pensie? Să stau să scarpin trotuarul în Braşov, unde am apartament?”
Viaţa în Poieniţa nu i se pare prea mult schimbată, doar că prin anii ’50 în sat trăiau vreo 70 de familii. „Viaţa ţăranului nu e nicăieri uşoară. În copilărie, nu prea am simţit greul… Deşi de pe la 4-5 ani, tata ne urca pe cal lângă el şi du-te la praşilă, de la 5 dimineaţa. Eram obişnuiţi, dar parcă ai mai fi dormit un pic”.
„Noroc cu tinerii, că satul se desfiinţa singur”
A existat colectivizare în Poieniţa, cu tot tacâmul de limitări. „Pe timpul CAP-ului, ţi se dădea un lot, să-ţi cultivi nişte cartofi, nişte porumb. Dar pentru furaje, numai 30 la sută din ce se producea îţi revenea ţie. Trebuia să dai la colectiv”.
Din nou, în capitalism. Alte calcule, altă „fonciire”, alte mofturi ale statului jupân. „Părinţii mei au intrat cu 9 hectare în CAP şi după Revoluţie le-au dat înapoi 7”.
Alt tip de rezistenţă. „Primăria nu vrea să audă de noi, nu ne-a pus asfalt, nimic, apa la ţeavă când vine, când nu vine. Cred că vor să radă satul, să fie doar extravilan, să păşuneze vacile. Să scape de noi, să ne facă să plecăm de aici. Să vindem şi să plecăm. Dar nu vindem, orice ar fi”, spune un vecin al lui Alexandru, apicultor și el, care, acum 12 ani, s-a întors cu arme, bagaje şi familie în Poieniţa.
„Noroc cu tinerii care-au cumpărat”, îl completează Alexandru. „Că satul se desfiinţa singur, nu mai erau oameni”.
Mai multe case vechi au fost cumpărate de Martin Muller, un antreprenor care are o fermă de vaci în comuna Cârţa, plus păstrăvării, ferme şi localuri prin alte părţi. La restaurantul lui Martin Muller din Sibiu a sărbătorit Klaus Iohannis câştigarea alegerilor prezidenţiale din 2014.
După ce-a cumpărat case în Poieniţa, omul de afaceri le-a lăsat aşa cum erau. Localnicii spun că se aşteptau să le renoveze, să le transforme în pensiuni. „Dar nu, le-a lăsat aşa, prăbuşite. Nu ştim ce vrea să facă, poate vrea să le dărâme”, oftează vecinul apicultor al lui Alexandru.
Vechi de peste un secol, casele din Poieniţa sunt zugrăvite cu pigmenţi cum nu se mai fabrică, au temelii de piatră, frontoane largi, ochi coloraţi de geam şi cruci, de parcă umbli printr-un cimitir de biserici.
În curtea lui Alexandru Ilina, uneltele au mânere lustruite de mâinile taţilor şi bunicilor. Coasa, sapa, stropitoarea de tablă, ligheanele emailate care culeg apa de ploaie. Un obiect nou, cumpărat de la magazinele de bricolaj, nu s-ar potrivi în peisaj. Chiar şi teancurile de ziare au o patină, o distincţie aparte, în anturajul unui afumător fără vârstă şi-al unui prag de lemn scobit de paşi.
Pe banca de sub streaşina casei s-au odihnit şi bunicii, şi părinţii lui Alexandru. Pe scăunelul cu spătar, din lemn vopsit, se aşeza Alexandru şi în copilărie. „Acum stau dimineaţa pe el, beau cafeaua, fumez o pipă şi citesc ziarul. Dacă e iarnă, trag scăunelul lângă sobă”.
Drum de hârtie de la oraş la sat
Cum ajunge Libertatea în Poieniţa, unde asfaltul, poştaşul şi semnalul de internet doar dau târcoale ca ursul? „Am un frate în oraşul Victoria. El trece pe aici şi-mi aduce câte-o colecţie. Vara, nu prea am timp să citesc, că-s prea ocupat. Le pun deoparte. Las radioul pe Antena Satelor, să-mi ţină de urât. La televizor mă uit, dacă mă uit, doar seara, la ştiri. Dar iarna, iarna citesc tot, tot ce găsesc. Îmi plac ziarele în care ai ce să citeşti. Şi rezolv şi jocurile”.
La cum curge timpul în Poieniţa, într-un registru opus celui de „breaking news”, poţi să citeşti despre evenimente şi după ce se îndepărtează pe firul zilelor, fără să le ratezi esenţa. În linii mari, nimic nu e nou sub soare. Doar soarele s-a schimbat şi nu mai luminează ca altădată.
„Iarna trecută, n-a nins mai deloc. De-aghea m-am dat o ţâră cu schiurile. Vara, depinde, câteodată, dormi în casă cu plapuma. Dar e tot mai cald. E ceva cu soarele de câţiva ani”.
Pe lângă stupi, în ograda lui Alexandru trăiesc în degringoladă un câine negru şi jucăuş şi câteva găini cu un aer suveran, în ciuda spatelui năpârlit. Primul nume al satului, pe la 1700 şi ceva, a fost Geinar, Satul Găinilor, apoi Găinari. Pentru că la început pe aceste locuri a fost o mănăstire cisterciană, iar mănăstirea avea crescătorii de găini. De crescătoriile de găini trebuia să se ocupe cineva şi aşa au venit oameni, să lucreze pentru călugări, şi s-au stabilit în zonă.
Mănăstirea nu mai este, dar satul are două biserici, dintre care una a fost renovată recent de un preot din Sibiu.
Miere contra brânză
Viaţa în Poieniţa e liberă de shopping. „Din copilărie, cunoaştem toate soiurile de ciuperci comestibile, acum e simplu, te duci la supermarket să iei pleurotus”. Alexandru nu se duce la supermarket. Pentru el şi pentru animalele totemice din ogradă, face aprovizionarea de la magazinul din comună sau apelând la economia de schimb.
„De cumpărat, cumpăr făină, mălai, cereale pentru găini. Când se face câte un târg, mă duc să iau câte-o măsură (n.red. - o baniţă) de porumb, grâu. Şi mălai le dau, şi pâine. Pâinea o cumpăr, dar mănânc foarte puţină, dacă gătesc ceva cu macaroane sau cartofi, nu mai mănânc pâine. Brânză, lapte, astea le iau de la producătorii din Cârţa, ei cresc animale, că sunt mai tineri. Plătesc şi cu bani, şi cu miere”.
Singurele concesii pe care fostul chimist le face progresului tehnic sunt o Dacie 1310, cu care circulă la oraş, să-şi viziteze rudele şi să le ducă miere, şi o baie pe care vrea să o extindă, „să arate ca o baie de apartament”. „Să vină fiică-mea, cu familia ei, să stea mai mult pe aici. Că mereu mă întreabă: tată, am şi eu ceva acolo?”.
Alexandru speră că va trăi destul cât să-şi vadă copiii întorcându-se în Poieniţa şi preluând ştafeta cositului, albinăritului, culesului de cireşe sălbatice.
„Mai trag la măsea. Mai fumez o pipă, cum vă spuneam. Atât. Deocamdată, la vârsta mea, mă simt bine”.
Miray 25.10.2025, 04:40
Wowww, asta este atât de inspirațional! Mi-ar plăcea enorm să mă mut în Poienița dacă va fi posibil pentru mine. Voi face tot ce pot ca să ajung acolo și să trăiesc în acest loc minunat!