Viața unei tinere salvate de școală din sărăcie: la 8 ani nu avea certificat de naștere, la 18 ani are două cărți publicate. „Nu cer milă”

Mergem des la Protecția Copilului din Timișoara. Mă plictisesc teribil acolo, dar măcar e cald și unul dintre birouri are un fotoliu confortabil. Tata a început demersurile legale ca să-mi facă certificat de naștere. Am opt ani și încă nu exist în niciun act.

Cu câteva zile înainte de Crăciun, petrecem o seară la Azilul de noapte din Timișoara, unde dorm oamenii străzii. Supa de bulion de la cantina azilului e scârboasă. 

Tata doarme în camera bărbaților, eu – în cea a femeilor. În cameră cu mine mai dorm două fete. Au mâinile pline de degerături. Una dintre ele îmi dăruiește bananele și portocalele pe care le-a primit, deși am primit și eu același lucru. Îmi dă și o brățară cu iconițe pe care, nu știu cum, o pierd până a doua zi. 

Mi-e teamă să merg la duș, pentru că îmi imaginez că e mizerabil. În dormitor miroase a cozonac din pachetele pe care le-am primit, a cearșafuri nespălate și a transpirație. Adorm cu gândul că nici în anul acesta nu vom avea brad de Crăciun, chiar dacă unul sclipește în sala de mese. 

„Ferma” devine acasă

Dimineața vine să ne ia o mașină roșie. Ne duce până la rulotă să ne luăm niște lucruri: câteva haine, cărți și unelte de-ale tatei. Plecăm apoi spre Bacova, un sat la 28 de kilometri distanță de Timișoara, într-un centru pentru persoanele fără adăpost. Pe drum adorm, pentru că sunt ruptă de oboseală, apoi aud vocea tatei: „Micuțo, trezirea, că am ajuns!”. 

Intrăm în curtea fermei „Pater Paulus”, înființată de Federația Caritas Timișoara. Cineva ne conduce până la o căsuță din lemn, în care a pregătit o cameră pentru noi. Băile pentru bărbați și femei sunt la capătul coridorului. Beneficiarii centrului locuiesc în două căsuțe – bărbații, în cea albastră, femeile, în cea galbenă. Noi locuim în casa albastră, ceea ce îmi convine, pentru că baia femeilor e doar a mea.

După un an, ne mutăm în casa galbenă, unde sunt gândaci de bucătărie și femeile țipă unele la altele. Asistenții sociali cred că nu e bine să stau printre bărbați și că trebuie să mă apropii de ceilalți copii.

În casă cu noi locuiesc două fete adolescente de care îmi e frică și fratele mai mic al uneia dintre ele, cu care îmi place să mă bat. Locuiesc aici cu mamele lor, care au fost abuzate de soți.

Încep clasa I

La nouă ani sunt înscrisă neoficial – pentru că nu am încă certificat de naștere – la centrul de zi „Casa Pater Berno” din Bacova, pentru copiii considerați „cazuri sociale”. Sunt prima oară printre copii de vârsta mea și nu mă simt binevenită. Mă agăț de adulții de la centru. Încep să iau lecții de pian. 

În vara lui 2012, îmi este eliberat certificatul de naștere. Mă cheamă însă Tănăsescu, ca pe fostul soț al mamei, pentru că sunt trecută pe numele lui și mama încă are drepturi părintești asupra mea. Mădălina Tănăsescu. Urmează încă un proces ca să port numele tatei și mama să fie decăzută din drepturile părintești.

Încep clasa I la școala din Bacova. Deși știu să citesc, învățătoarea insistă să copiez și eu aceleași lecții din abecedar și să fac liniuțe, bastonașe și calcule simple, pe care eu le-am învățat de mult de la tata. Îi ajut la lecții pe colegii mai slabi la învățătură.

Cel mai drag îmi e Cătălin, pentru că și el locuiește doar cu tatăl lui, într-o casă din capătul satului, chiar lângă calea ferată. Cătălin are ieșiri violente și izbucnește în plâns din motive mărunte. 

Încep să scriu poezii. Scriu de dinainte de a învăța să scriu corect, pentru că îmi place cum sună cuvintele ca niște melodii odată ce găsesc rimele. Citesc o poezie în fața clasei și sunt în centrul atenției. Mă simt bine câteva clipe, apoi sunt stânjenită. 

Tata începe să mă lovească

Am 10 ani, sunt în clasa a II-a și relația mea cu tata se deteriorează. Tata consumă alcool și nu vorbește niciodată despre cum se simte. Îl enervează tot felul de lucruri mărunte, cum ar fi o cană uitată în chiuvetă sau o problemă la matematică pe care nu știu s-o rezolv. Îmi spune că trebuie să scăpăm cât mai repede de la fermă, pentru că cei de la fundație vor să mă dea în plasament.

În primele zile în care ne-am mutat la fermă, asistenții sociali i-au spus tatei că ar trebui să fiu dată în grija altcuiva: „Nu se cade ca o fetiță să stea cu un bărbat”. Tata vrea să plecăm la Constanța, la mătușa mea, dar se teme că n-o să-și găsească de lucru: „Cine mă mai ia pe mine așa bătrân, slab, să-i muncesc la negru?”.

De multe ori o pomenește pe mama. Când e nervos, mă strigă Claudia, numele ei. Îmi spune că e posibil ca ea să vină după mine și să încerce să mă răpească. „Tu să nu te duci cu ea, auzi ce zic? Că altfel o să ajungi cum a ajuns soră-ta aia mare, la produs!”. Nu petrecem foarte mult timp împreună, pentru că el lucrează la fermă ca muncitor necalificat, iar eu merg la școală și la centrul pentru copii. 

Când se îmbată, îmi strigă aceleași lucruri pe care i le spunea în trecut mamei: „Nu mă ajuți niciodată!”, „Curvo!”, „Nesimțito!”, „Tâmpită ce ești!”, „Nu vrei decât să te f..i!”. Îmi reproșează că nu fac curățenie, că nu gătesc, că nu vorbesc cu el. Încerc să fac conversație, dar nu mă lasă să vorbesc. Indiferent ce îi spun, mă acuză că mint. 

Începe să mă lovească. De obicei mă pălmuiește, dar uneori mă ia de păr și mă trântește pe jos. Aruncă cu lucruri. De Crăciun mă obligă să merg cu el la colindat și nu îmi dă voie să merg cu copiii din sat. Plâng încercând să cânt.

Când ajungem acasă, mă lovește cu o țeavă de plastic gros pe care o are lângă pat, apoi aruncă cu scrumiera în mine. Nu  povestesc nimănui despre asta. „Dacă te duci la ăștia să le zici, imediat o să ne dea afară. Eu o să ajung în stradă și pe tine o să te dea pe mâna străinilor”, spune tata, iar eu sunt convinsă că toată lumea din jur îmi vrea răul. 

Sunt sigură că eu sunt cea vinovată, că tata și mama s-au despărțit din cauza mea și că tata mă va abandona dacă nu sunt cuminte. 

Abia trei ani mai târziu, la 13 ani, după ce vorbesc cu psihologul de la centru, accept ideea că tata bea. Tata mi-a promis când eram micuță că, atât timp cât e cu mine, nu se va îmbăta niciodată. El m-a învățat că alcoolul face rău, iar acum consumul lui de alcool îmi creează atacuri de panică și mă face să mă gândesc, din nou, la sinucidere. 

Întotdeauna am stat deoparte de tinerii de vârsta mea

E 2014, am 11 ani și sunt în clasa a III-a. Domnul Balogh, profesorul de educație tehnologică, începe să ne predea un opțional de „calculatoare”. Îl îndrăgim, pentru că e apropiat de noi, iar când intră în clasă, toți elevii îl îmbrățișează. 

În clasa a V-a, domnul Balogh devine dirigintele nostru. Mă încurajează să particip la olimpiada de educație tehnologică și, în timpul gimnaziului, ajung de două ori la etapa națională a celei mai subestimate materii școlare, doar pentru că îmi face plăcere pregătirea cu dânsul. 

O întâlnesc și pe soția dirigintelui, doamna Balogh, care e profesoară de biologie și care mă încurajează, de asemenea, să merg la concursuri și la olimpiade. Entuziasmul ei e diferit de atitudinea altor profesori. Simt că mă înțelege. 

La sfârșitul clasei a V-a, încep să merg la ei acasă, pentru că domnul Balogh s-a oferit să mă pregătească la matematică. Soții Balogh devin a doua mea familie, adăpostul și sprijinul meu. Poveștile lor, sfaturile, micile prelegeri, îmbrățișările, rugăciunea de dinainte de masa de prânz, când profesorul mulțumește că sunt acolo, mă fac să simt bucuria cu care m-au primit lângă ei. 

Ceilalți beneficiari au început să plece de la centrul din Bacova, iar în 2017, când am 14 ani, primesc camera mea. Acolo mă ascund în multele momente când simt că nu mai pot face față oamenilor din jur. Ies rar, pentru că nu îmi fac prieteni. 

Întotdeauna am stat deoparte de tinerii de vârsta mea. Nu prea găsesc lucruri în comun cu copiii din sat, iar tata mă protejează când vine vorba de ieșiri, pentru că îi e teamă că voi fi violată: „Dacă erai băiat, altfel stătea treaba, dar așa… Tu nu vezi că nu se poate? Nu se poate și gata!”. 

Tata se îmbată și e violent, iar singurii cu care vorbesc despre asta sunt soții Balogh. Doamna Balogh mi-a cumpărat un spray cu piper pe care l-am ascuns sub pat.

Cu o noapte înainte să încep clasa a VIII-a, primesc ultima bătaie de la tata

În clasa a VII-a, fug de acasă după o ceartă cu tata și mă duc la soții Balogh. Nu sunt acasă, dar îndată ce îi sun, se grăbesc să ajungă. Tremur, plâng și mă simt vinovată că i-am băgat în asta. După ce mă liniștesc și mă trimit la culcare, îi anunță pe directorul școlii și pe șeful fermei că sunt acolo, iar ei îl înștiințează pe tata.

A doua zi, trebuie să merg la școală, așa că doamna Balogh îmi face rost de o geacă, un ghiozdan și un caiet. Profesorul de geografie observă că am doar un singur caiet și că nu port ochelari (nu am apucat să-i iau când am fugit), ceea ce i se pare suspect și se îngrijorează. Îi povestesc pe scurt ce mi s-a întâmplat, când apare tata, care mă întreabă timid dacă sunt bine.

Amândurora ne e rușine. Cu o săptămână înainte, am fost nevoită să mă ascund într-un șopron din grădină: mă prinsese scriind ceva pe laptop și crezuse că scriu despre el. Urla obscenități și îmi tot repeta că din cauza mea va fi dat afară. În momentul în care a ieșit din camera mea, am sărit pe geam și m-am ascuns.

Am învățat să mă baricadez în cameră blocând ușa cu patul și să ascund mâncare în șifonier, ca să nu fiu nevoită să ies. Tata mă pipăie pe corp și spune că vrea să vadă „cât de dezvoltată sunt”. Mă simt umilită. Când îi dau mâinile la o parte, urlă: „Eu nu sunt dușmanul tău! Cum îndrăznești să gândești așa ceva despre mine? Nesimțito!”.

Tata intră în camera mea și se lipește de ușă ca să nu pot ieși. Urlă, urlă, urlă și aș prefera milioane de lovituri în locul cuvintelor. Spune că nu vreau decât să mă f..t, iar eu încerc să-i explic, fără să tremur, că nu gândește lucid. Când îi povestesc șefului de fermă despre unele situații, lasă una dintre ușile de la sala de festivități deschisă, ca să mă pot ascunde acolo când e nevoie. Mă ascund o singură dată, pentru că tata crede că am fugit din nou și se panichează. 

Cu o noapte înainte să încep clasa a VIII-a, primesc ultima bătaie de la tata. Nu am nevoie de spray cu piper ca să mă apăr (și acum e ascuns sub pat, pentru că nu l-am folosit niciodată). Mă imobilizează de pat urlând să nu-l părăsesc. Îl lovesc cu picioarele și mă eliberez, apoi mă urc pe un scaun și încerc să deschid geamul. Mă trage în jos și mă apucă de păr. Mă ridic și îl împing de pe mine, iar el se aruncă asupra ușii și o blochează. Nu știu cum reușesc să-l dau la o parte și să ies pe coridor.

Mă încolțește din nou. Îi dau câțiva pumni în burtă și fug spre cel mai îndepărtat geam ca să nu mă prindă iar. Cade în nas când sare după mine. Mă duc să cer ajutorul portarului și dorm în containerul de la poartă, pe un fotoliu. Pe la patru dimineața, tata vine să mă caute. La șase mă întorc în casă ca să mă pregătesc pentru școală. Ne vorbim de parcă nimic nu s-a întâmplat. 

Public prima mea carte

În ianuarie 2020, când am 16 ani și sunt în clasa a VIII-a, doamna Balogh mă încurajează să le scriu celor de la Radio Europa FM și să particip la campania „Urmează-ți visul”, dedicată „copiilor cu povești speciale”. Trimit un e-mail cu câteva detalii despre mine și o poezie scrisă recent.

La scurt timp, mă contactează realizatoarea reportajelor pentru campanie, care vine împreună cu un cameraman să ne ia interviuri mie, tatei și câtorva apropiați. O săptămână mai târziu, ajungem la București ca invitați la emisiune. 

În timpul emisiunii, aflu că poeziile pe care le-am scris în ultimii doi ani vor fi publicate într-un volum de cei de la radio. Cartea se numește „Un suflet care zboară” și e lansată într-o librărie din Centrul Vechi din București. 

Vin mulți oameni la lansare. Librăria e luminată puternic și eu primesc flori. O fetiță foarte timidă se apropie de mine, mă îmbrățișează și îmi întinde niște ghiocei. Dau autografe și scriu dedicații.

Când aveam 8 ani, i-am spus tatei într-o seară: „Tata, vreau să scriu o carte!”. „Și ce te reține?”, mi-a răspuns. 

Pandemia îmi dă planurile peste cap

La începutul clasei a VIII-a, visam să intru la Colegiul Național Pedagogic Carmen Sylva din Timișoara. Abia așteptam să plec de acasă și nu-mi făceam griji legate de bani. În urma campaniei de la radio, un teatru din București s-a oferit să-mi plătească chiria și utilitățile.

Din păcate, pandemia mi-a încurcat toate planurile. Nu am mai mers la școală, am făcut pregătire online și am luat niște note mediocre la Evaluarea Națională. Nu am intrat unde voiam și am fost supărată pe mine toată vacanța. 

Am început clasa a IX-a la Liceul Teoretic din Buziaș. Diriginta noastră, Andreia, profesoară de limba română, a devenit prietena mea cea mai bună. Are părul creț și roșcat și pare timidă – la fel ca noi, elevii ei. 

M-am înscris la cercul de scriere creativă din cadrul Clubului Copiilor din Buziaș, unde am avut, în octombrie 2020, o a doua „lansare”, pentru că cei de la Europa FM au tipărit al doilea tiraj. 

Apoi școlile s-au închis din nou și ferma a intrat în carantină. 

Prima zi adevărată de școală a fost abia în mai 2021, când mi-am văzut colegii de clasă în carne și oase. Într-o lună și jumătate, până când s-a terminat anul școlar, am reușit să ne cunoaștem și să ne împrietenim, deși toți știau că vreau să mă transfer la Timișoara. 

Nu cer milă sau compătimire 

Acum am 18 ani și sunt elevă în clasa a X-a la Colegiul Național Bănățean din Timișoara. Deși simt uneori că orașul mă copleșește, mă bucur de fiecare zi aici. Profesorii sunt amabili, colegii, la fel. Avem piane pe coridorul liceului, unde orice elev se poate opri să cânte. Ce idee grozavă! Am început să particip la cursuri de teatru ca să mă pregătesc pentru intrarea în trupa școlii și am întâlnit adolescenți cu care chiar pot comunica. 

Relația mea cu tata s-a îmbunătățit, nu-mi mai e teamă de el. Bea mai puțin și, cu toate că ne mai enervăm, nu ajungem la conflicte precum cele din trecut. A acceptat că am nevoie de încredere, nu de protecție sau ceartă, iar eu am început să-l ascult și să înțeleg greutățile prin care a trecut. „Deja mi-e dor de tine”, îmi spune câteodată. 

Scriu ultimele rânduri ale acestui text din apartamentul închiriat în care locuiesc acum; cei din București s-au ținut de promisiune. M-a amuzat când am primit cheia apartamentului, iar pe brelocul ei scria „Freedom key”. Într-un fel, chiar e „cheia libertății”.

În ultimul timp, după ce am trecut printr-o perioadă de confuzie și tristețe, în care m-am întrebat de multe ori ce caut eu aici de fapt, mi-am dat seama că orașul îmi poate oferi o grămadă de oportunități. Un exemplu ar fi Fundația Județeană pentru Tineret Timiș, unde sunt voluntară de aproximativ trei luni și unde m-am apropiat de o echipă minunată. Tot în cadrul unei activități de voluntariat l-am întâlnit pe băiatul de care m-am îndrăgostit, care îmi oferă multă susținere. 

În Buziaș, la fostul meu liceu, toată lumea se bucură pentru mine, pentru că săptămâna asta urmează să lansez un volum de poezii „de-adevăratelea”, publicat cu sprijinul primăriei de acolo și al fostului director al Clubului Copiilor. Încă nu știu exact ce simt despre asta. 

Privind în urmă, la toate „aventurile” care m-au adus până aici, simt că am crescut frumos. E ca și cum aș fi trăit într-un roman sau într-un vis foarte ciudat. Mă enervează cei care văd poveștile astea ca pe niște tragedii sau, mai rău, cei care mă dau drept termen de comparație altora: „Ea uite ce viață a avut și a reușit, tu de ce nu poți?”. Nu cer milă sau compătimire, nici să fiu ajutată în vreun fel doar pentru că sunt săracă, sau, mai prețios, „dintr-un mediu social defavorizat”. Vreau să merit ceva doar datorită muncii mele. 

Mamei nu-i mai duc de mult lipsa, deși aș vrea s-o întâlnesc la un moment dat, ca să aflu și povestea ei. Totuși, sper ca momentul ăla să nu vină curând, încă nu mă simt pregătită. Nici de frații mei mai mari, copiii mamei, nu știu prea multe. Mai vorbeam cu una dintre surori, dar acum am rupt legătura din nou. Suntem mult prea diferite. 

Nu judec sau acuz

Pe tata încerc să nu-l judec sau să-l acuz, chiar dacă încă avem conflicte. Mi-a spus că are nevoie de mine. I-am răspuns că una dintre ideile plecării mele de la fermă e să-l obișnuiesc cu absența mea. Sunt sigură că și eu sunt prea dură, dar nu-l pot lăsa să se mai sprijine de mine și să fiu eu părintele. De familia Balogh am rămas la fel de apropiată, ba chiar acum nici nu-mi mai dau voie să le zic „domnul și doamna”, ne tutuim. Încă mă obișnuiesc cu asta. 

Încep, în sfârșit, să-mi găsesc locul. De când mă știu, mi-a fost teamă să mă apropii de alți oameni în afara anturajului meu. Am păstrat distanța impusă de circumstanțe, fiind permanent convinsă că toată lumea vrea să-mi facă rău. O mare parte din educația pe care am primit-o s-a bazat pe „Mădălina, trebuie să înveți să te aperi, n-ai voie să lași garda jos niciodată”. Asta îmi spunea mereu tata. A durat mult să-mi dau seama că nu e așa. Îmi doresc din tot sufletul să-mi dau voie să fiu vulnerabilă. Acum învăț cum și, în ciuda momentelor dureroase din tot procesul ăsta, mă simt mândră de mine.

Prima parte a textului poate fi citită aici.

***

*Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul Gen, revistă, un proiect al asociației Forum Apulum, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați. Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, îi puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici. 

Mădălina Aldescu are 18 ani, este din Bacova, jud. Timiș, și studiază la Colegiul Național Bănățean Timișoara. 

Sebastian Ștefan are 22 de ani și este înscris la programul de masterat „Bandă desenată și desen animat” în cadrul Facultății de Arte Plastice, Universitatea de Artă și Design Cluj-Napoca

Editor text: Elena Stancu / Editor ilustrații: Paul Mureșan

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro