Ce am înțeles uitându-mă la noul film al lui Jude și instalându-mi o aplicație de joburi pe telefon. A, și să nu uit să vă spun ceva de „Miami Bici”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am văzut filmul lui Radu Jude, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”. Nu m-a dat pe spate, dar m-a provocat, merită văzut. Cui strâmbă din nas la „filmul de festival” îi urez să vadă numa’ „Miami Bici”.
S-au scris deja multe recenzii despre „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, un film care e deocamdată piratat și care n-o să ajungă la marele public decât peste multe luni. Așa că iertați-mi graba, o să-l revăd, vaccinat sper, și în cinema.
Prima parte a filmului, o lungă plimbare prin București a profesoarei de istorie (jucată de minunata actriță Katia Pascariu), nu mi s-a părut nici valoroasă „documentar”, nici vreun decupaj cine știe ce ingenios din realitățile noastre imediate. E mai curând un decupaj și o critică „cumințică”, previzibilă - mașini pe trotuar, reclame trântite aiurea, înjurături, ghiveci de mega-uri, profi-uri, catene și săli de pariuri. Da, știm, dar până și critica asta a fost epuizată într-un oraș atât de versatil precum Bucureștiul. Am recunoscut orașul și nu prea. Camera s-o fi vrând obiectivă, dar e o tăietură clișeu, o viziune prea tipică a bucureșteanului cu ceva draci ieșit la cumpărături.
Scena porno din debut este cheia filmului, desigur. Un film porno făcut între iubiți e ceva inocent, frumos, mai realist decât tot restul filmului, un film tandru-amuzant, unde apar probleme de erecție și probleme locative (apartamentul bucureștean aglomerat în care nu poți executa nederanjat un scenariu soft de BDSM).
Profesoara și soțul ei se filmează când fac sex, ea postează filmulețul online și îi sar în cap toată școala, toți părinții elevilor, toată societatea. Ajunge la o ședință cu părinții unde și ăia care îi iau apărarea par stupizi. Sigur, ținem cu profesoara. Asta ne face mai buni. Dar n-ar fi trebuit să fie atât de simplu.
Cele două lumi propuse de Jude ar fi, pe de o parte, o masă intolerantă, fie că e lumea „omului simplu de pe stradă”, fie că e micul burghez sau burghezul de la ședința cu părinții unde se dezbate soarta „profesoarei porno”. De partea cealaltă stă mesajul progresist clișeistic, în care predai maselor adevărata cale către binele comun. Sigur, e un maniheism „jucat”, făcut anume ca să ne sară în ochi, dar rezultatul e cumva enervant de cumințel.
Sexul explicit e adânc înfipt și în cultura populară a prezentului, și în piața muncii din România. Mi-am pus o aplicație de joburi să văd ce se caută în jurul satului unde locuiesc. E simplu: dacă ești băiat, șofer; dacă ești fată, videochat. Și de asta spun că meritul incontestabil al filmului e scena porno însăși. De asta spun și că e cea mai „realistă”.
Nu e doar spiritul jucăuș al omului contemporan în intimitate. E chiar o nouă formă de prezență publică. Jude suprapune, ca un elev tocilar, simbolistica obscenității publice, orașul haotic și scăpat de sub control, cu oaza de liniște și fericire a cuplului ca un clip porno inocent.
Marea calitate a lui Jude stă cumva în afara filmului. Omul nu e megaloman, sau o fi, dar într-o formă prea subtilă pentru mine. I-am ascultat un interviu de dinainte să ia premiul de la Berlin (Discuțiile Echinox, Radu Jude intervievat de Victor Morozov), am mai fost și la alte discuții în care era prezent, Jude impresionează mereu prin deschidere, e natural, lipsit de emfază.
De aceea e și prețioasă ideea că filmul e atelier în lucru: eu am făcut asta, faceți și voi ce puteți, hai să vedem ce iese! Ieșirea din țâfna „culturii înalte” e o reușită în sine la Jude. De aia mă bucur pentru premiul lui. Jude și spune la un moment dat cu generozitate și ironie că n-are multe idei, că le caută și citează pe ale altora, că vrea să încerce tot felul de soluții, că nu-l deranjează să lase ceva neterminat. Asta îl face simpatic și pune și restul „societății intelectuale” în șah. „Poate aș fi fost mai complex, mai interesant, dar atât am găsit în scena ideilor românești!”, pare să spună jucăuș Jude.
Pe de altă parte, problematica lui e soft-progresistă. Pentru unii e de ajuns. Eu aștept riscuri mai mari. România ca o luptă între o turmă needucată și o voce din background bine instruită în apărarea discriminaților? - e prea puțin, e prea mult fabulă și moralism și prea puțină adecvare la complexitatea situației.
E ușor și să vezi, cum scrie Andrei Gorzo, că ne aflăm într-o situație cu potențial clar de alunecare spre extremă dreapta. E ușor să acuzi și că ai, de fapt, inversul la Jude, o voce conservatoare moralistă (o recenzie negativă interesantă, aici). E totuși mult prea mult să lipești eticheta „conservator” de Jude. Ce e cert pentru mine: regizorul s-a complăcut mult prea mult într-o perspectivă comodă.
Jude e avangardistul cuminte. Are tupeul să propună structuri inedite de expresie. Dar ideea principală rămâne ca un fum, ca niște nervi efemeri de Facebook. La un moment dat în film, ca să se apere, profesoara le recită părinților din poemele porno scrise de Mihai Eminescu.
Da, avem mai mulți Eminești: Eminescul porno, Eminescul poet de școală, dar avem și Eminescul ziarist ultraconservator care te lovește în moalele capului cu xenofobia și spaimele lui de secol XIX. Sunt toate la pachet sub numele Eminescu, cel bun la toate. Practic, în loc de ședința cu părinții, Jude putea liniștit să facă o ședință cu toți Emineștii ăștia.
(Pauză: Am și eu o anecdotă cu o „profesoară porno”. Cum eram angajat „comentac” de profesie la o televiziune, la un moment dat, mă trezesc cu senzaționalul subiect al unui film porno făcut de o profesoară dintr-un oraș din Ardeal care scăpase pe net. Mă declar indignat în studio că așa ceva nu se face, că nu ar trebui să dăm știrea, că nu judecăm oamenii pentru ce fac în intimitate, adică eram fix ca un personaj bun la suflet de-al lui Jude. După care vine în studio un șefuleț obsedat de rating și o face pe profesoară praf în numele „copiilor noștri”. Respectivul e acum și profesor la Facultatea de Jurnalism din Universitatea București. Morala?)
La Jude găsim și reflex de festival - cam cum ne vedem noi din spațiu cu o dronă european-progresistă sau democrat-americană, model mai ieftin -, dar clar are și câteva chestii cu lipici, „populare” în sensul bun, care pot face un public mai mare să dezbată filmul. Cel puțin asta sper.
Am citit recent Adrian Schiop și mi-au plăcut mult noile inflexiuni ale vocii lui lucid-acre. Vocea lui Schiop te zgârie precum cheia trasă pe portiera unei mașini scumpe. Prin comparație, Radu Jude te lasă cu impresia că ești un suflet curățel și „modern”, stropit ocazional de prostia orientală și needucată din jur. Prefer Schiop.
Miami Bici!, dacă nu sunteți cuminți
Dacă tot vorbim despre grile și voci prin care ne redăm propria lume, aș aminti și de un șoc pop-cultural al anului 2020: „Miami Bici”, un șoc prin conformism și comercial extrem. Dar foarte respectat pentru încasări. E ca o înșiruire de glumițe video pe Facebook, cu bancuri trist-grosolane, ceva sexism, ceva rasism de talcioc, tot tacâmul. (În partea a doua a filmului său, Radu Jude ironizează tocmai acest tip de a vedea lumea în „meme” și scenete de fb!).
Am văzut așa un entuziasm că ce comedie tare, că a salvat cinematografia românească de la înec, că e un umor pentru adulți totuși ok, că doar nu o ardem pe filme de festival toată ziua. Aș vrea, în această situație, să se consemneze că s-a zis aici că e un film prost-prost, după orice criteriu l-ai lua. Că mai bine văd de 10 ori un film de festival decât așa o „reușită”. Și, atenție, vânez filmul popular, nu-s crescut cu prea înaltă cultură.
Că a reușit „să vândă” nu mă miră. S-a strâns doar toată gașca comercială a lui Papuc - Poponeț, cum vreți să-i spuneți -, cu vlogări și staruri „istețe” care știu să combine și banul de la stat cu gloria „pă piața liberă” (gen 5gang, the movie și Bromania). Că e film cu glume găsite într-un sit arheologic împreună cu niște casete audio cu Doru Octavian Dumitru? - trebuie să spunem și asta.
Acest film prost, nedemn urmaș al lui „Nea Mărin miliardar”, are totuși viziunea lui despre lume: cum că românul e un bou atomic descurcăreț, cu o inteligență care izvorăște din prostie sau așa ceva. Este un naționalism sucit, „un soi de oricât am fi de proști, tot suntem speciali”. Și asta e tot o viziune autocolonizatoare, așa cum se poartă și la case mai mari și mai „de festival”. Filmul mi-a amintit de ziariștii ăia insuportabili care întrebau prin anii ’90-2000 orice străin venit în România: „Și? V-au plăcut femeile de la noi?”.
