Opinie de
Claudiu Săftoiu
Toate articolele autorului

Un gest just al României, în fața escaladării situației din Orientul Mijlociu

Președintele României, ale cărui pro-europenism și pro-atlantism au reprezentat motivele forte pentru care a fost reales pentru încă un mandat la Cotroceni, s-a situat realist, după reuniunea aliaților, pe poziția partenerului de securitate pentru care dezescaladarea și abordarea calmă pot face mai mult pentru cetățeni decât o spirală conflictuală imprevizibilă. Kaus Iohannis a recomandat, în numele României, o abordare diplomatică a crizei declanșate o dată cu eliminarea super-spionului fundemantalist șiit iranian, Qassam Suelimani.

România face ce trebuie, în contextul de securitate internațională, date fiind dovezile neîntrerupte de acțiune militară coordonată cu NATO, încă de la intrarea în alianță, în 2005. Ca stat membru ONU și NATO cu vechime, România este total implicată în misiuni internaționale în Orientul Mijlociu, Africa și Europa, cu 1.226 de militari dispuși. 775 sunt în în Afganistan, sub egida NATO, 126 în Mali, în misiuni ONU, 56 sunt dispuși în Kosovo, 35 în Bosnia și Herțegovina. La reuniunea de urgență a NATO s-a concluzionat nevoia de reținere și evitare a oricărui conflict, prin solicitarea Iranului de a se abține de la noi ”violențe și provocări”, a recomandat Jens Stoltenberg, secretarul general al Alianței.

Militarii români din Irak vor fi relocați, fără a ieși însă din dispozitivul NATO și trimiși acasă. Aceștia nu au fost desărcinați din misiunile lor, ei au fost retrași preventiv, pentru a li se asigura o mai bună protecție a vieții personale.

De ce acționăm solidar și coordonat cu NATO

Ca români, e bine să știm un lucru clar și cât se poate de evident: forța României în lume rezidă în seriozitatea, angajamentul, reziliența și predictibilitatea statului român, ca membru în organisme politice, economice, militare și de securitate precum Uniunea Europeană, NATO, sau ONU. Nimic nu ne recomandă mai mult decât respectarea promisiunilor, acordurilor și proiectelor comune la care ne-am angajat, livrarea continuă de responsabilitate și predictibilitate. De aceea, este pe deplin justificată decizia țării noastre de a răspunde solidar cu decizia strategică a partenerilor NATO, privind retragerea temporară a trupelor românești de pe teritoriul irakian.

Pentru că scopul ultim este diminuarea spre zero a oricărui conflict deschis, care poate produce victime civile și militare. 

O poveste epică despre conflictul SUA-Iran, care pare a nu se mai termina

Decizia lui Donald Trump este una dintre cele mai bine gândite acțiuni de politică externă ale președintelui american, care înaintează cu pas lansat spre candidatura pentru cel de-al doilea mandat, la alegerile prezidențiale din noiembrie 2020. Și asta, dacă privim din perspectiva istorică și diacronică, cum s-a ajuns la deznodământul de la care a plecat, aparent, totul: uciderea de către CIA, în zona internațională a aeroportulului din Bagdad a lui Qassem Soleimani și a comilitonului său irakian șiit, printr-o lovitură chirurgicală, lansată dintr-o dronă, care a spart câteva geamuri și a anihilat doar două ținte. Atât.

Prima lovitură de stat în Iran, coordonată de CIA

O contextualizare mai largă a acestui eveniment bulversant ajută la decriptarea acțiunior și intențiilor americane și iraniene din aceste zile.

Contextul istoric arată că iranienii, urmași ai perșilor, au făcut parte dintr-un imperiu apărut cu 500 de ani înaintea erei noastre. Timp de jumătate de mileniu, perșii au fost singurii în Orientul Mijlociu care au ținut piept turcilor, în perioada de glorie a teribilului Imperiului Otoman.

Mai încoace, spre zilele noastre – paradoxal, sau nu -, până în 1979, Iranul a fost cel mai important aliat al Statelor Unite în Orientul Mjlociu. Pentru asta, țara perșilor a marcat o premieră istorică excepțională, câtă vreme a fost prima națiune islamică în care a avut loc o lovitură de stat organizată de CIA, pe timp de pace. S-a întâmplat în august 1953, când premierul iranian Mohammad Mosaddeah a fost răsturnat de la putere. Motivul? Mosaddeah naționalizase industria petrolieră iraniană, controlată până atunci de o companie britanică.

Din foști aliați, SUA și Iran s-au întors unul împotriva celuilalt

SUA și Iran au intrat în coliziune directă acum 40 de ani, în 1979, cand revoluția islamică l-a obligat pe șahul Mohammed Reza Pahlavi, susținut de americani, să fugă din țară. Și nu oriunde, ci în America lui Jimmy Carter, a cărui decizie de a-l primi Reza Pahlavi pe pământ american a făcut Teheranul să turbeze. Rezultatul a fost ocuparea ambasadei SUA și reținerea a peste 50 de americani, pentru 444 de zile înfricoșătoare, crunte. Târziu, în 2019, un material apărut în ”New York Times” a dezvăluit că decizia președintelui Carter de a-l accepta pe șahul Iranului, ca refugiat politic, ar fi venit la presiunea președintelui  ”Chase Manhattan Bank”, David Rockefeller. Ca orice bancher, Rockefeller avea interese mari financiare în Iran, unde finanțase proiecte publice de aproape 6 miliarde de dolari. 

După cum se știe, acum americanii și iranienii nu au relatii diplomatice, iar discuțiile dintre părți sunt asigurate la Teheran prin mijlocirea  elvețienilor.  

Ingredientul exploziv din Orientul Mijlociu – religia, familiile islamice șiite și sunnite, născute și perpetuate prin generații, pentru a se elimina fizic și teritorial

Iranienii sunt șiiți, iar rivalitatea lor cu Arabia Saudită, de religie sunni, este una istorică. Marele Iran a căutat mereu să își susțină aliatii șiiți și să împiedice expansiunea, influența și dezvoltarea Arabiei Saudite, dar și a țărilor din Golf, în totalitate sunnite. Nu este de mirare atunci să vedem cum Iranul i-a acordat un suport deschis lui Bashar Al Assad în Siria. A fost o încercare de a menține la putere un aliat cu o descendență istorică șiită glorioasă. Atacat de o opoziție înarmată de Arabia Saudită, Turcia și Statele Unite. Ca o concluzie, din toată tevatura declanșată de ordinul lui Donald Trump, de executare a lui Soleimani, Arabia Saudită culege cele mai multe oportunități în zonă.

Conflictul personal dintre Obama și Trump a contribuit la precipitarea ordinului american de eliminare strategică a lui Soleimani

La vremea lui, președintele Barack Obama ținut să își încheie al doilea mandat cu o realizare majoră – un acord nuclear cu Iranul. Pentru asta, întreaga sa politică externă s-a ostenit să finalizeze acest acord, în pofida protestelor Israelului, aliat tradițional SUA, dar și a criticilor deschise, dure, ale premierului Netanyahu.

La 20 mai 2015, Obama a semnat acordul nuclear cu Iranul, prin care Teheranul se jura – pe hârtie – că nu va dezvolta arme nucleare.

Un an mai târziu, în noiembrie 2016, Donald Trump câștiga președinția SUA și a reaprins bucuros conflictul personal evident dintre el și Obama. În felul acesta, în stilul binecunoscut, Donald Trump a declarat peste tot că tot ce a făcut Obama este făcut prost și a denunțat, în 2018, acordul semnat de Obama. Unilateral, ulterior SUA a denunțat faimosul acord.

De atunci, relațiile abia reparate de Obama cu Iranul se strică din nou.  Statele Unite impun sancțiuni economice dure împotriva Iranului. Mai mult, administrația Trump amenință toate statele și companiile să nu mai facă afaceri cu acest stat. Negociator feroce, Trump invită Iranul la negocieri. Aceștia refuză și fac apel la europeni să medieze conflictul cu Trump.

În încercarea de bloca finanțările către Hezbollah, palestinieni ori către rebelii din Yemen, Donald Trump declară ”Gardienii Revolutiei Islamice” drept organizație teroristă și o ridică pe lista neagră. O dată cu ea, urcă și generalul Soleimani, ajuns în fruntea listei teroriștilor. Începe o perioadă de uzură și conflict mocnit: Iranul răspunde prin acțiuni de guerillă, fie directe, când atacă petroliere în strâmtoarea Ormuz, fie prin interpuși (”proxy-uri”), cum a fost un atac asupra instalațiilor petroliere din Arabia Saudită.

Întrebări grele, pentru realități de securitate în continuă evoluție

Era necesară o reacție a Statelor Unite, după atacul asupra ambasadei americane?

Foarte exact, da. 

Politica de o diplomație extremă a lui Obama pentru regiunea Orientului Mijlociu a intrat în coliziune cu decizia lui Donald Trump ca SUA să abandoneze rolul de “jandarm al lumii”, condiționând cu asta țările care plătesc la bugetul NATO cota lor parte.

Independența energetică completă a SUA, începând cu 2020 – o dată cu revoluția tehnologică a exploatării argilelor, prin metoda fracturării hidraulice, care permite SUA să extragă hidrocarburi din sol american și să devină exportator net de petrol -, îl determină pe Donald Trump să abandoneze, încet, dar sigur, zonele bogate în resurse energetice ale lumii, una dintre acestea fiind Orientul Mijlociu. 

Lupta petro-dolarilor a apus, pentru America secolului al XXI-lea 

Mai mult, recenta retragere a trupelor americane din Siria, precum și opțiunile explorate de guvernul SUA, pentru retragerea din Afganistan, au dus și duc la diminuarea  – voluntară, voită – a rolului și influenței SUA în Orientul Mijlociu. Recent, Qassem râdea public de Trump, pe care l-a numit un “gambler” care vede lumea ca pe un casino. La fel l-a ironizat și Ayatolahhul Ali Kamenei, liderul religios al Iranului.

Uciderea lui Soleimani a fost o declarație de forță și îndrăzneală a SUA, ca reacție la atacul asupra ambasadei americane din Irak. A fost momentul care a dovedit că America rămâne cea mai puternică țară din lume. Și de aceea, nici un atac asupra teritoriului american nu rămâne nepedepsit.

Uciderea lui Soleimani nu este începutul pentru un al treilea Război Mondial

Ca o dovadă a faptului că exacerbarea și războiul declarațiilor nu țin loc de vreo conspirație anti-americană sau anti-occidentală, cei mai puternici și influenți aliați ai Iranului – Rusia și China – s-au abținut de la delcarații agresive. Mai mult, au îndemnat la calm.

Izolat diplomatic, cu excepția Siriei, Iranul nu are aliați cu care să intre alături la război. Excepția de sprijin sirian este și ea improbabilă, dat fiind că țara este mult prea slăbită, după lungul război intern. 

Dacă nu a făcut-o până acum, Iranul nu va declara razboi Statelor Unite. Tot ce mai pot face iranienii este să provoace SUA într-atât încât americanii să vrea ei să declare război Iranului. Rămâne de văzut.

Pe termen scurt, la cald, Donald Trump iese întărit atât intern, acasă, unde se află în procesul procedurii de demitere, cât și extern. Trump câștigă definitiv aura omului de acțiune – “action man” – și nimeni nu-și va permite prea curând sa-l ia în râs pe președintele SUA sau pe aliații săi din NATO, împotriva terorismului internațional.

Iar România, prin decizia de retragere a militarilor din Irak, se achită de poziția de partener și furnizor de securitate, menținând atât apartenența responsabilă la Alianța NATO, cât și Parteneriatul Strategic România-SUA, pentru secolul XXI.

Citeşte şi:

România își retrage militarii din Irak după creșterea tensiunilor în Orientul Mijlociu. La ce misiuni internaționale mai participă Armata Română

Iranienii s-au călcat în picioare la funeraliile lui Soleimani: cel puțin 50 de morți

Prima reacție a lui Klaus Iohannis la criza iraniană. Anunț despre militarii români din Irak

Soția lui Nicolae Dobrin: „M-au călcat în picioare, am fost aruncată în stradă cu copiii”
GSP.RO

Soția lui Nicolae Dobrin: „M-au călcat în picioare, am fost aruncată în stradă cu copiii”

Horoscop 19 ianuarie 2020. Săgetătorii sunt încărcați de sentimentalism
HOROSCOP

Horoscop 19 ianuarie 2020. Săgetătorii sunt încărcați de sentimentalism