Cum a luat naștere Mamaia, perla litoralului românesc. Moșierii stăpâni de terenuri în Constanța, înfrânți de primarul vizionar

Febra imobiliară de la malul mării

Doi boieri, Anghel Hagi Panteli, provenit dintr-o familie de negustori bulgari, și Ioan Movilă, magistrat moldovean și mare moșier, au intuit că high-life-ul bucureștean va căuta confortul de acasă și în timpul curelor balneoclimaterice. Mari proprietari de terenuri, au mirosit primii potențialul uriaș al zonei și au declanșat o adevărată febră imobiliară pe malul apei.

În acei ani, Tekir (azi Techirghiol) era doar un sat de pescari care trăiau primitiv, iar odăile pe care le închiriau nu se ridicau nici pe departe la pretențiile vilegiaturiștilor.

Ioan Movilă a fost cel dintâi care a încercat să rezolve criza acută a locurilor de cazare. În imediata apropiere a lacului Tekir Ghiol a ridicat un hotel – „o casă lungă, lungă cu odăi sărăcăcioase”, așa cum a fost descris de gazetarii din epocă – pe care l-a denumit după numele său – „Otel Movilă”.

„La Ghiolul Tekir am ajuns pe la 10 dim. Pustiu de jur împrejur. La 500 de paşi şi mai bine e satul Tekir, sărăcăcios ca toate satele. Pe coasta din dreapta e otelul, dragă Doamne! o casă lungă, lungă cu odăi şi mai sărăcăcioase. Crîşma-cazino e o şandrama, în care ai salon cu mese prinse cu ţăruşi, alături ai bucătărie şi odaia de culcat a proprietarului. Primitiv de tot. În vale e lacul, care vine aproape la nivelul mărei şi de care se desparte prin o clină de pămînt lată de 100 de paşi”, scria în ziarul Opinia, ediția din august 1899, Aglaia Voinov, o figură cunoscută în presa sfârșitului de secol XIX.

Cum se făceau afaceri cu terenuri în secolul al XIX-lea

Cum micul hotel „primitiv de tot” nu a rezolvat nici pe departe cererea de camere de închiriat, cei doi boieri, Movilă și Panteli, au început un adevărat război imobiliar. Ambii erau proprietarii a zeci de hectare de teren în jurul lacului sărat, așa că au întrevăzut afacerea care avea să-i îmbogățească.

Gazetele de la finalul anilor 1890 abundă în reclame în oglindă, în română și franceză, prin care era anunțată vânzarea de terenuri la Tekir Ghiol. Era un adevărat duel între ofertele lui Movilă și Panteli.

„Atrag atențiunea d-lor cumpărători, că sunt singurul proprietar care vînd locuri pe marginea lacului Tekir-Ghiol, alături cu satul Tekir-Ghiol unde în fiecare an vine un public numeros, pentru băi de nomol și de apă sărată a renumitului Lac Tekir-Ghiol, unde Eforia Spitalelor din București a construit un Spital Maritim (Sanatorium). Primăria comunei Tekir-Ghiol a înființat cabine pentru domni și doamne. Se află și un Hotel pe marginea Lacului cu prețuri moderate. Pentru transportul de la Constanța la Tekir-Ghiol în timpul sesonului circulă tramcare, distanța este de o oră”, era anunțul publicitar al speculantului Panteli. Negustorul bulgar ținea la preț. Vindea metrul pătrat de teren la prețuri cuprinse între 90 de bani și 1,50 de lei în zece rate trimestriale.

Imediat sub reclama bulgarului apărea constant oferta boierului moldovean. Movilă lăsa mult la preț și oferea șansa mușteriilor să cumpere în 16 rate.

„Atragem atențiunea publicului că lacul Techir Ghiol având o suprafață de peste 1.000 hectare, terenul ce-l înconjoară aparține mai multor proprietari. Deosebirea este că proprietatea mea pusă în vînsare este situată între lac și mare la o distanță de 500 până la 1000 m liniari. Și pentru a dovedi aceasta suntem dispuși a trimite planul de parcelare pe scară regulată franco la cerere. Administrația vîndărilor acestor loturi a plantat în primăvara anului curent parte din bulevarde, pieți și parcuri, a îngrijit de a da apă potabilă suficientă aproape întregei localități și s-a aprovisionat cu piatră și var pentru un însemnat număr de contrucțiuni atât pentru trebuințele administrației, cât și pentru particularii cari doresc a construi. Asemenea sau efectuat tîmplăria necesară și putem chiar primi comande cu prețuri foarte moderate, din punctul de vedere a înlesni construcțiuni iar nu a trage profit. Sa început a se fabrica în localitate cărămida în mari cantități”, anunța Movilă.

Prețul terenului vândut de moldovean pornea de la 50 de bani metrul pătrat și ajungea la 1,50 de lei metrul. În 1890, 1 leu = 0,29032 de grame de aur pur. La valoarea actuală a aurului stabilită de BNR (aproximativ 650 de lei pentru un gram), un leu din 1890 ar valora astăzi în jur de 189 de lei. Prețul minim cerut de Movilă pe metrul pătrat s-ar ridica la 95 de lei astăzi. Prețul maxim (1,50 de lei în 1890) înseamnă aproximativ 284 de lei astăzi. Ar fi vorba de 18-54 de euro/mp, la un curs de 5,23 de lei pentru un euro.

De ce a fost ocolit de turiști ghiolul Tekir

Lacul sărat din satul Tekir a devenit, la începutul secolului al XX-lea, o destinație pentru boierimea cu probleme reale de sănătate. Aici avea să se dezvolte zona turistică Eforie Sud, pe atunci numită Carmen Sylva. Boomul imobiliar din 1890, gândit de boierii Movilă și Panteli, a dus la crearea primului nucleu de stațiune balneară de la malul românesc al Mării Negre. Nu rezolva, în schimb, nevoile tinerilor care căutau „distracțiuni”, nu doar tratament cu nămol și băi de soare.

În 1896, turiștii munteni care căutau mai degrabă nisipul fin al mării, nu ghiolul și nămolul urât mirositor, se îndreptau spre singura plajă accesibilă din Constanța, „La vii”, situată undeva la ieșire din oraș spre Mangalia. Zona era promovată în gazete, iar medicii universitari garantau calitatea apelor.

„Instalațiunea nouilor băi e făcută în regiunea viilor spre sud-vestul orașului, la o depărtare de 3 kilometri, fiind ferită de necurățeniile orașului, și apa e foarte curată. Terenul plăjei e compus din nisip fin și neaccidentat. Pe lângă acestea, valurile nu sunt împedecate în mersul lor, ci se distrug în apropiere de țărm. Aceste calități le are plaja de la Constanța și oricine se scaldă aci se poate convinge de cele ce am zis”, scria, în ediția din iulie 1896 a ziarului Voința Națională, un anume medic Luca, șef de clinică la facultate, medic la Spitalul Brâncovenesc, în folosul copiilor săraci din localitate.

Se caută o plajă departe de portul Tomis

În timp, plaja dintre vii de la Constanța a devenit nefrecventabilă din cauza poziției prea apropiate de portul Tomis, care se dezvoltase mult la începutul secolului al XX-lea. Gunoaiele și zgomotul zonei industriale, atât cât era atunci, nemulțumeau vilegiaturiștii de lux, care căutau confortul și liniștea plajelor din Ostende, Belgia, și Luc-sur Mer, Franța, la modă în epocă.

În 1905 se vorbea în termenii cei mai duri despre plaja de La vii din Constanța, grav afectată de alunecările de teren, care adânciseră intrarea în mare, dar mai ales deranja apariția depozitelor de petrol din port.

„Cu facerea digului pentru basinul petroleului, curenții mărei se schimbise, mica plajă de odinioară se deplasa și, dind la iveală bolovani și stînci, de unde oamenii ieșau cu picioarele sdrelite; vadul se adincise așa că chiar de la mal, mai ales în partea rezervată pentru băile bărbaților, apa trecea de capul omului. Malul înalt și rîpos atît se surpase în urma ploilor încît accesul devenise imposibil, iar vecinătatea rezervoriilor de petrol face ca pe vizitatori să fie obligați a lua o a doua baie cu aburi pentru a scăpa de necurățenie. Pe lîngă toate acestea, scoborîșul și suișul pînă la o înălțime de 40 metri erau o adevărată tortură pentru toate vîrstele. Problema era pusă așa: unde trebuia să se facă băile?”, scria ziarul Conservatorul în 1906.

Stațiunea de la malul mării care nu s-a mai construit. Moșierii stăpâni de terenuri în Constanța, înfrânți de primarul vizionar. Cum a luat naștere Mamaia, perla litoralului românesc — Sfârșit de sezon la Mamaia

„Proprietarii de terenuri să se îmbogățească așa de o dată pe nemuncite”

În acel an a început un război al intereselor imobiliare. Boierimea care cumpărase masiv terenuri în zona lacului sărat de la Tekir Ghiol insista ca noua plajă de la Marea Neagră să fie amenajată la ieșire din Constanța spre Mangalia. Își investiseră toată averea în golful lacului sărat și așteptau profitul de pe urma cohortei de turiști promisă. Nu acceptau ca plaja Constanței să fie amenajată altundeva decât acolo unde aveau ei terenuri și începuseră construcția vilelor de vacanță.

„Acei cari și’au pus în cap, cu orice preț, ca să împedice realizarea acestei idei și să izbutească ca băile să rămîe tot la Vii sunt numai oameni interesați, oarecari domni cari au proprietăți prin partea locului și cari de multă vreme, încă, au stăruit ca orașul să se întindă spre vii. Tot felul de argumente au fost produse spre a se realiza prelungirea Constanței spre vechiul local al băilor și aceasta cu un singur scop: proprietarii de terenuri să se îmbogățească așa de o dată pe nemuncite și în dauna celor cari vin la Constanța ca să-și caute sănătatea. Negreșit că strămutarea băilor la Mamaia este o lovitură simțitoare pentru aceste persoane”, scriau gazetarii din epocă.

De ce a fost aleasă plaja din satul Mamaia

Pe de altă parte, tinerimea din București descoperise aproape în mod natural plaja „delicioasă” din satul Mamaia. O frecventau cu rezerve pentru că zona nu era deloc amenajată, iar accesul până acolo se făcea greoi, cu trăsura prin praf și cartiere insalubre.

Ion Bănescu, considerat primarul vizionar al Constanței, a tranșat disputa dintre consiliul comunal și negustorii interesați. El a fost cel care a decis în 1906 ca stațiunea balneoclimaterică Constanța să se dezvolte spre satul Mamaia, nu spre Eforii, în ciuda distanței de 10 kilometri dintre oraș și plajă.

„Acolo dar, la Mamaia, era indicat locul pentru băi, și acolo, prin staruința și energia d.lui Ion Bănescu și cu concursul unui consiliu comunal inteligent și pătruns de ne voile orașului, în mai puțin de doua lunia făcut superbul și mîndrul slabiment de băi care ar face mîndria oricărei stațiuni balneare din Occident”, scria Conservatorul în 1906.

Intervenția guvernului

Ignorând presiunile moșierilor, primarul Bănescu a cerut intervenția Guvernului. Limba de nisip de la Mamaia nu aparținea orașului, prin urmare administrația locală nu putea investi acolo. Era nevoie de o decizie de ministru conform căreia cele 170 de hectare de plajă să fie cedate cu titlu gratuit administrației comunale de către ministerul domeniilor statului. Bănescu a gândit proiectul noilor băi în amănunt. Nu s-a mulțumit doar să primească gratuit plaja. Era conștient că turiștii care vor veni dinspre Brașov și București au nevoie de transport până în buza mării. O nouă linie de cale ferată era absolut vitală pentru succesul proiectului.

„D. Bănescu, învederînd necesitatea acestor băi nu numai pentru Constanța, dar mai mult pentru țara întreagă, a intervenit pe lingă d. ministru al domeniilor Ion Lahovari să cedeze gratuit și în plina proprietate comunei Constanța, întreaga plajă de la Mamaia în întindere de 170 hectare; de asemenea a intervenit pe lîngă d. ministru al lucrărilor publice, Ion Godișteanu, pentru ca să construiască linia ferată din oraș pînă la băi și să primească a construi, cu personalul arhitecților ministerului, splendidul stabiliment de băi. Acestor două miniștri Constanța le datorește foarte mult și numele lor vor fi legate de prosperitatea orașului”, scria Conservatorul, într-un articol laudativ pentru edilul Constanței.

Inaugurarea băilor Mamaia cu cabine „pe roate”

Băile moderne de la Mamaia s-au inaugurat în iulie 1905. Atunci au fost montate câte 60 de cabine de schimb rulante pentru „băile de bărbați și cele pentru doamne, după sistemul celor existente la Ostenda și pe la alte plăji renumite din Europa”. Pe lângă cele peste o sută de cabine „pe roate”, pe plajă a fost amenajat mult așteptatul pavilion, un umbrar pe stâlpi din lemn care adăpostea inclusiv un bufet și mai târziu terase etajate.

„Pavilionul băilor, care se clădește pe splendida plajă de la Mamaia, din Constanța, este gata. De asemenea, va fi gata, peste cîteva zile, și bufetul, care se construește la spatele pavilionului băilor. Ambele clădiri sunt în stil românesc și prezintă o încîntătoare privire asupra largului mărei. Pe lîngă pavilionul băilor, primăria a construit peste 100 cabine rulante (pe roate), cari sunt foarte comode și practice”, anunțau gazetele naționale în edițiile din iulie 1905.

Cât costa o zi de plajă la Mamaia

Accesul pe plaja nu era gratuit. Costa un leu de persoană, iar în preț intra biletul de tren care aducea turiștii din Constanța la Mamaia și un loc în cabina de schimb.

„Pentru a ne face o idee de modicitatea prețurilor, vom spune că o baie de mare, la Mamaia, costă numai 1 leu, din care 50 bani este transportul și 50 bani cabina cu rufăria necesară”, potrivit sursei citate.

Deși gazetele anunțau prețuri „modice”, plaja era un lux pe care nu și-l putea permite oricine, având în vedere că leafa medie din epocă era de aproximativ 40-50 de lei pentru un funcționar public, de exemplu. Estimativ, un leu de atunci ar însemna astăzi cam 100 de lei.

În Bulgaria era mai ieftin și la 1900

Evident, speculanții au simțit și ei rost de îmbogățire, iar prețurile pentru trăsură, pentru închirierea unei camere, dar și în piețe explodau în sezonul estival. Și atunci, ca și acum, se făcea comparație între prețurile de pe litoralul bulgăresc și cel românesc.

„Deși avem o stațiune maritimă superbă, deși Constanța se ridică zilnic grație sacrificiilor de tot felul ce a făcut țara, totuși foarte mulți Români preferau să meargă la Varna în Bulgaria. Cauzele erau multiple, două însă, predominează: superioritatea plăjei și ieftinătatea traiului. In privința acestui de al doilea punct nu este nimic de făcut, fiind-că traiul va fi intotdeauna mai scump in România decit in Bulgaria; așa este organizat traiul la noi, așa sunt relațiile economice și, afară de asta, pe cînd Bulgarul este muncitor dar sobru și se mulțumește cu foarte puțin, Românul e mai pretențios, duce viață mai largă și prin aceasta, e mai cheltuitor. Deci, să nu sperăm că vom putea rivaliza vre-o dată cu orașele bulgărești în această privință”, scria același Conservatorul, în ediția din 2 august 1905.

Ordonanța antispeculă

Pentru a potoli negustorii lacomi, administrația comunală a decis în 1909 să dea o ordonanță prin care s-a decis plafonarea prețurilor la mâncare. Precupeții erau amenințați cu „darea în judecată”, dacă nu respectau decizia primăriei.

„Noi, primarul comunei Constanța, (…) văzând că cea mai mare parte din precupeții de pasări se dedau la speculațiuni neomenoase, ridicând prețul păsărilor și ouelor peste valoarea lor îndoită. In virtutea dreptului ce ne acordă articolul 58 din legea comanală: Ordonăm: 1) Cu începere de la 18 iulie 1909 și până la noi dispozițiuni pasările și ouăle ce se vor pune in consunațiune în acest oraș se vor vinde cu prețul următor…”, anunța ziarul Minerva, în ediția din august 1910.

În aceeași gazetă se menționa că nu neapărat mâncarea ar fi fost problema pe litoralul românesc, ci prețurile la cazare. „Ceea ce este întradevăr scump în Constanța sunt hotelurile, cari cu tot prețul lor ridicat, sunt complect pline, în timpul sezonului”.

Trenurile „de plăcere”, înțesate de turiști care călătoreau și pe scara vagonului

Bani pentru „vilegiatura de plăcere” se găseau. Trenurile care făceau legătura între Constanța și Mamaia, erau câte patru pe zi, două dimineața și două seara, erau înțesate pur și simplu. Drumul pe traseul de 7 kilometri după unii, 9 kilometri după alții, era o aventură. Nimeni nu mai ținea cont de clasa biletului. Important era să apuci să te urci în trenul care te ducea la băi. Se călătorea pe scara vagonului, între vagoane, pe vagoane și în vagonul de bagaje.

„Patru trenuri pe zi, două mineața și două după amiaza, străbat cei câțiva kilometri, cari despart orașul de Mamaia. Ele pornesc din partea dejos, de lângă port, trec prin cartierul nou din partea de sus, străbat plantația și apoi merg pe malul mărei până laplajă. Mulțimea vizitatorilor – noile zicem „sezoniști” – se grăbesc să umple regulat vagoanele primitive și incomode ale acestor trenuri, pe care direcțiunea căilor ferate nu sahotărît încă să le schimbe, deși această linie îi aduce anual câștiguri destul de însemnate”, scria Cincinat, într-un articol din Conservatorul, ediția din 10 august 1910.

Câți turiști avea pe sezon Mamaia, la început de secol XX

Statisticile din epocă anunțau că, pe sezon, la Mamaia ajungeau peste 15.000 de turiști, în condițiile în care întreaga populație a Constanței nu depășea atunci 25.000 de persoane. Cazarea și igiena începuseră să devină probleme presante pentru administrația locală care nu reușea să satisfacă nevoile puhoiului de „sezoniști”. În 1911 la Constanța erau doar trei hoteluri „mai curate”, restul spațiilor de cazare erau insalubre și ocolite de turiștii care căutau un minim confort.

„Tot otelul Carol I, tot Vila Regnier, tot otelul Regina (fost dAngleterre), sunt otelurile mai curate. Cit despre celelalte oteluri, se poate zice că înoată în necurăţenie. Aşternuturi cari nu se schimbă, camere pline de insecte, latrine absolut murdare, iată ce se oferă vizitatorului. Dapoi casele particulare, cari se destină a fi închiriate la aşa numiţii sezonişti ?! Mai toate sunt case vechi, de pe vremea cînd Constanţa nu era încă a noastră. E uşor de înţeles dar ce confort pot oferi ele celor cari vin acolo pentru aer şi băi. Şi mai ales cită curăţenie ?! Şi cu toate acestea lumea vine la Constanţa”, scria ziarul Opinia, în ediția din septembrie 1911.

Turiștii fără bani dormeau în gară, în port sau „la cazin”

Criza locurilor de cazare era rezolvată ad-hoc. Se dormea „la Cazin” (n.r. – cazinou), în port, în gară sau prin parcuri și grădini. Cine avea bani, dar nu prindea cameră la Constanța, se reorienta către Carmen Sylva (n.r. – Eforie Sud) unde în 1910 se construiseră deja peste 30 de vile și două „oteluri” pentru „pleziriști”.

„De altfel e un fapt cunoscut că în anumite zile de sărbători, vizitatorii găsind toate hotelurile pline, prin îngrijirea poliției au recurs la adăpostul în cazărmi, școli și cei mai mulți au dormit prin grădini, și sigur sunt că nu e niciun proprietar în Constanța care să nu fi găzduit prieteni”, scriau gazetarii din epocă.

Curățenie cu trei căruțe și 15 măturători

Într-un interviu publicat în ziarul Dimineața din mai 1911, primarul de atunci al Constanței, Titu Cananău, răspundea criticilor aduse de turiștii care începuseră să fie nemulțumiți de condițiile oferite de stațiunea Mamaia.

I se reproșa mizeria de pe plajă și faleză, drumurile desfundate care făceau legătura dintre oraș și băi, lipsa de igienă din localuri, dar și degradarea băilor inaugurate în 1905.

Primarul promitea că pentru sezonul estival următor va lua măsuri astfel încât localurile, restaurantele și „otelurile” să fie dotate cu scuipători și latrine mai mari care să fie golite imediat ce se umpleau, iar pentru curățenia stațiunii anunța că a alocat o sumă imensă pentru acei ani.

„Trebue să știți că numai pentru a face față în mod onorabil sezonului din anul acesta, am fost silit sa fac sacrificiul a cîteva sute demii de lei. In primul rînd, a trebuit să repar complect băile dela Mamaia, deoarece fiind complect instalate pe picioare de lemn, au putrezit. Pe de altaparte, lumina electrică era și insuficientă și așa de defectuos instalată, încit eram amenințați să rămînem fără lumină în plin sezon;

O altă chestiune, care trebuia imediat rezolvată, era aceea a șoselei de la Mamaia. Lucrarea costă 70.000 lei și va fi terminata pînă întro lună și jumătate, așa că șoseaua va fi dată circulațiunei odată cu începerea sezonului din anul acesta. La venirea mea în capul comunei, serviciul de curățire al străzilor se compunea din 15 măturători și trei căruțe. Pentru a asigura buna întreținerea orașului a trebuit să alochez în budget suma de 135.000 lei, pentru a complecta serviciul de întreținere și pe cel de pompieri, căruia îi lipseau și oameni și aparate și cai”, raporta primarul Constanței.

Tot pentru sezonul din 1911 se anunța deschiderea liniei de tramvai care urma să fie alternativă la transportul din Constanța către Mamaia, dar și un hotel cu 250 de camere.

Anul în care sunt anunțate „marea destrăbălare și jaful” de la Mamaia

Exact în această perioadă începe „destrăbălarea și jaful” de la Mamaia. În 1910 este pentru prima dată când gazetele scriu despre afaceri imobiliare oneroase derulate de șefi ai administrației publice locale.

Acuzațiile erau izbitor de similare celor de astăzi. Terenuri aparținând domeniului public au fost vândute de primărie la prețuri de nimic unor favoriți care au vândut la rândul lor mai departe aceleași terenuri, doar că la prețuri de zece ori mai mari. Și atunci se vorbea despre deturnare de fonduri publice către afaceri private, despre călătoriile inutile în afara țării pe bani de la buget sau despre diurne plătite de câte două-trei ori pe zi acelorași persoane.

„Sa traficat cu locurile comunei vânzându-se și din locurile din oraș cu câte 5lei m. p., la toți prietenii, la soțiile, copii și rudele prietenilor, pe cari mulți din ei le-au vândut cu 20, 40 și chiar cu 60 lei, construindu-și case cu banii luați pe socoteala comunei.

Dar diurnele interminabile câte 2-3 luate pe aceiași zi de favoriții zilei? Dar voiajurile în străinătate plătite cu mii de lei pentru studiarea abatoriilor? Dar voiajurile plătite pentru recepția tuburilor de apă la Liège? In fața cheltuelilor de mai sus și jafului dat în averea comunei, astăzi orașul nu mai este în stare să facă față deltuciilor strict necesare și nu va putea încă mult timp să revină”, exact așa arătau și în urmă cu un secol scandalurile de la malul mării: corupție în administrație, igienă precară și speculă la cazare.