Adevărul despre Berilă, criminalul care a ucis șase oameni într-o singură noapte. „Nu-s în stare să omor vreo pasăre, dar dacă aş vedea pe cineva că omoară o pasăre, l-aş sugruma într-o clipă”

Celebritatea criminalului care cerea bani pentru poze şi dădea autografe la proces

În perioada comunistă, numele lui Berilă era sinonim cuvântului apevist (care vine de la A.P.V., adică „Armată Pe Viață”), iar „armată cât Berilă” (sau „cât calul lui Decebal”) înseamnă „stagiu militar îndelungat, armată pe termen lung”.

Berilă a rămas nemuritor în vocabularul limbii române. Deşi azi armata nu mai e obligatorie, oamenii încă se vaită că „trag ca Berilă” (adică mult, explică prof. univ. dr. Rodica Zafiu, într-un articol dedicat acestor expresii) sau că au „soarta lui Berilă” (adică grea – idem). Mai nou, numele criminalului a început să fie folosit şi ca etalon al prostiei, iar cel care „stă ca Berilă”, „bea, mănâncă şi mai ales munceşte prea mult e un personaj ridicol, «ca Berilă» devenind echivalentul expresiilor «ca un prost» sau «ca un bou»”, explică prof. univ. dr. Zafiu.

În realitate însă, Berilă nu era deloc prost. Şi nici măcar el n-a băgat închisoare „cât Berilă”, după cum vom vedea.

Presa românească interbelică l-a numit „monstrul”, „bestia” sau „autorul înşesitei omucideri”. Iar jurnaliştii care l-au întâlnit, în camerele de arest, la închisoare sau la procesele unde era judecat, au scris despre Berilă că era „un tânăr bine legat”, „uscăţiv, înalt, cu faţa roşcată, cu ochii mari, căprui”, „lipsiți de licărire”, „cu spinarea puțin încovoiată și palme late, de muncitor”. 

„Asasinul are o figură asimetrică”, nota jurnalistul Nicolae Carandino în ediţia din 27 mai 1937 a ziarului „Timpul”. „Ovalul său este mai curând… octogonal. Baza interioară a craniului este dezvoltată; fruntea îngustă, ochii şireţi, părul tuns şi o ţeastă, pe care accidentele de la natură alternează cu cele dobândite în decursul unei cariere bogate, completează o fizionomie lombroziană. Berilă are fizicul meseriei sale; un fizic în care ferocitatea se preschimbă uneori, bizar, cu dulceaţă. Au şi asasinii farmecul lor”. 

A fost condamnat pentru 7 crime şi-o tentativă de omor și „niciuna din victime nu mi-a fost duşman”, mărturisea Berilă. Ucidea pentru a jefui, dar cel mai probabil, şi din plăcerea pe care i-o dădea sentimentul de a dispune de viaţa cuiva. Când un poliţist l-a întrebat dacă-i pare rău pentru ce făcuse, Berilă i-a răspuns, pe un ton aproape vesel: „Ei, asta-i! Am făcut-o – am făcut-o! Să vedem cât o să-mi dea închisoare…”. 

Nu-l deranjau etichetele puse de presă, ba chiar se simţea important, având pe frunte coroana de criminal notoriu. Într-unul din procese, la Bucureşti, Berilă a împărţit autografe celor care veniseră să-l vadă, ca pe un număr de circ.

Iar într-un alt proces, la Galaţi, unde era judecat pentru şase omoruri, el a făcut afaceri în sala de judecată: le cerea câte 40 de lei celor care-l fotografiau. Voia bani şi ţigări. Jurnalistul de la ziarul „România”, care i-a luat un interviu în 1938, a recunoscut că i-a dat lui Berilă 120 de lei, un pachet de biscuiţi, „un pachet de «naţionale» şi unul de «Bucegi» (pentru zile de sărbătoare)”.

FOTO interviu. Berilă, în timpul interviului din 1938 (sursa foto – ziarul România, 24 noiembrie 1938)

În acel interviu, Berilă mărturisea că singura lui bucurie era să audă ciripitul păsărelelor, de la geamul lui cu gratii. „Deschid fereastra şi le dau pâine dumicată. Într-una din dimineţi, se adunară vreo 20…”, povestea el. „Şi nu s-au speriat? Nu le-a fost frică de tine?”, l-a întrebat reporterul V. Vișoiu. „De ce să le fie frică? De ce să se sperie? Că doar eu nu-s în stare să omor vreuna”, s-a apărat Berilă. „Dacă însă aş vedea că cineva omoară o pasăre în faţa mea, l-aş sugruma într-o clipă”, avertiza el. 

Unuia dintre procurorii care l-au anchetat, Berilă îi explicase: „Sunt repede la mânie şi nu gândesc mult. Nu e greu să omori pe cineva, numai să nu te gândeşti, după asta”. 

Cine a fost Andrei Berilă şi, mai ales, cum a comis el crimele pentru care a rămas celebru în memoria colectivă a românilor?

Orfan de tată, a vândut păsări în Bucureşti şi apoi s-a apucat de băutură şi de furturi

Andrei Berilă, fiul lui Ilie și Ioana, s-a născut în decembrie 1909 în localitatea Bărăștii de Cepturi din judeţul Olt. A crescut într-o familie de oameni nevoiaşi şi a rămas orfan în timpul Primului Război Mondial, când tatăl său a murit pe front.

În adolescenţă, asemenea altor copii sărmani, Berilă a plecat în Bucureşti, sperând că se va căpătui aici. În Capitală, a devenit negustor ambulant de păsări, apoi a lucrat ca slugă prin diverse case şi ateliere, însă nicăieri n-a rămas prea mult. Nu-i plăcea munca şi, în plus, prinsese patima băuturii. La 17 ani a avut prima condamnare pentru furturi, apoi cazierul lui a devenit tot mai bogat: cinci luni de închisoare, apoi de două ori câte o lună, plus şapte dosare în care era cercetat de Parchet. 

La 21 de ani, a fost încorporat şi a făcut doi ani de armată, la artilerie. În acea perioadă, susţinea Berilă la procesul în care era judecat pentru crime, el a fost diagnosticat cu sifilis ereditar şi internat în spitalul de boli nervoase din Bucureşti. Dar procurorul de şedinţă a prezentat dovada că Berilă nu părăsise Regimentul 2 Artilerie de Gardă din Bucureşti, unde își făcea stagiul militar. 

Armata nu l-a cuminţit. Când s-a liberat, Berilă s-a întors la băutură, la foştii lui tovarăşi şi la vechile ocupaţii. Iar în ianuarie 1936, a urcat încă o treaptă pe scara infracţionalităţii și a comis prima tâlhărie. 

Atacul de la cârciumă: „Am văzut că varsă ţuica și am realizat că ceva o să se întâmple” 

Era într-o sâmbătă, pe 25 ianuarie 1936. Andrei Berilă a declarat în anchetă că, plimbându-se prin oraş, s-a întâlnit cu Stelian Rădoi, un vechi prieten. De-o seamă cu el, Rădoi era de loc dintr-un sat vecin, se ocupa tot cu vânzarea ambulantă de păsări şi, deşi încă nu văzuse închisoarea pe dinăuntru, fusese şi el cercetat pentru nişte furturi. 

În acea zi, cei doi au mers la o cârciumă din centrul Capitalei, iar seara târziu, au luat-o pe Splaiul Unirii, spre abatorul comunal. Aici, susţinea Berilă, el a găsit o toporişcă pe un camion din care se descărcau porci „şi-am pus-o la brâu, din plăcere”. Trecut prin puşcării, ştia deja că scapă cu o pedeapsă mai uşoară dacă nu se dovedeşte că fapta a fost premeditată. 

De la abator, cei doi au luat-o pe jos spre casa lui Berilă, care locuia în spatele Pieței Obor. Pe la orele 22.00, au ajuns la o cârciumă din cartierul Dudeşti. Era ora închiderii și înăuntru nu se mai aflau decât băiatul de prăvălie, Petre Lăcătuș, şi sora cârciumarului, Elena Firulescu. „Cei doi au intrat pe sub oblonul pe jumătate lăsat”, a povestit femeia, la proces. „Le-am spus că închidem şi că nu mai servim băutură, dar ei au cerut nişte mezeluri, la pachet. Iar cel înalt (Berilă – n.r.) mi-a zis: «Până taie băiatul mezelurile, dă-ne cucoană şi o litră de ţuică». Le-am dat. Dar când am văzut că tot el, în loc să toarne băutura în ţoiuri, o varsă pe podea, am realizat că ceva o să se întâmple”.

În secunda următoare, Berilă s-a ridicat de la masă şi a lovit-o pe femeie cu toporişca pe care o avea ascunsă sub haină. Băiatul de prăvălie a sărit, încercând să-l dezarmeze pe atacator, însă n-a reuşit şi a fost lovit şi el. Rădoi o prinsese cu mâinile de gât pe femeie, iar aceasta a început să ţipe, alertând vecinii, dar şi pe angajatul care dormea într-o cameră învecinată. Când au auzit zgomot de paşi, cei doi tâlhari au fugit. Rădoi, ameţit de băutură, n-a ajuns departe, fiind prins de oameni pe stradă. Mai târziu, la poliţie, el a mărturisit numele complicelui său. Dar Andrei Berilă avea să fie prins abia după cinci luni şi şapte crime.

Prima crimă a lui Berilă: a ucis cu briciul un samsar de cai din Craiova, pentru a-l jefui

După tâlhăria de la cârciumă, Berilă a fugit la Piteşti. Cunoştea bine oraşul aflat în apropiere de satul lui natal. Din Piteşti, spunea el, a mers acasă, „unde am vândut ceva pământ. Apoi, am venit la Craiova, iar aici am furat ceva îmbrăcăminte din locuinţa primarului al cărui nume nu-l cunosc”.

Pe 17 mai 1936, s-a angajat slugă în casa geambaşului Dumitru Firică, de 56 de ani, care locuia în centrul Craiovei. Ziarele vremii scriu că „tânărul servitor, deşi nu avea niciun act de legitimaţie, a reuşit să câştige încrederea stăpânului său, care i-a dat permisiunea de a dormi în camera sa”. 

Iar în noaptea de 20/21 mai 1936, Berilă i-a tăiat beregata geambaşului, cu un brici de bărbierit. Pe urmă, scotocind prin casă, el a găsit ce căuta: 80.000 de lei. Soţia lui Firică, trezită de zgomote, a ieşit din camera ei şi a dat nas în nas cu criminalul care a lovit-o cu briciul şi-apoi a dispărut în noapte. 

În primele zile după crimă, poliţia a arestat un suspect: un tânăr de 19 ani care fusese şi el angajat la Firică, însă ulterior s-a dovedit că acesta n-avea nicio legătură cu fapta. Adevăratul criminal a fost descoperit câteva luni mai târziu, când poza lui Berilă a fost publicată în toate ziarele, iar soţia geambaşului l-a recunoscut imediat ca fiind servitorul angajat cu trei zile înainte de crimă. 

Evadat din Palatul de Justiţie, a ajuns la Brăila, unde a muncit, dar a mai şi furat

După comiterea acestei crime, Berilă a mai rămas în Craiova o vreme. Dar ieşea din ascunzătoare numai noaptea, pentru a merge la furat. În presa vremii s-a scris că, alături de alţi spărgători, el ar fi dat lovitura într-o casă din centrul oraşului, unde, din seiful deschis cu ajutorul unei „guri de lup”, au fost furate 800.000 de lei, în bijuterii și bani. Jaful a fost descoperit dimineaţa, când cei patru servitori ai casei s-au întors de la un chef. 

Iar de la un alt craiovean, hoţii, printre care și Berilă, au furat bani și bijuterii în valoare de 135.000 de lei. Pradă mare, jafuri serioase. Însă Berilă a fost prins după ce a dat o spargere la Şcoala Comercială Elementară din Craiova şi a furat, din cutia unui birou, câteva sute de lei şi un revolver. A avut și un complice, pe Ion Golea. Prins a doua zi, Berilă și-a recunoscut fapta şi a primit o lună și jumătate de închisoare, pentru furt cu recidivă. 

Fiind cercetat şi în alte dosare de furt, pe 16 iulie 1936, Berilă a fost dus în clădirea Palatului de Justiţie din Craiova, ca să fie audiat de către judecătorul de instrucţie. Și acolo, profitând de aglomeraţie, dar şi de lipsa de atenţie a gardienilor, el a evadat pe fereastra unuia dintre birouri. Împreună cu el a fugit şi un alt deţinut, Ilie Murgulescu, al cărui nume va fi pomenit în presă mai târziu, cu ocazia „înşesitului asasinat” de la Galaţi. 

Poliţia îi căuta pe cei doi, iar pozele lor au fost publicate în ziare, însă Berilă a continuat să colinde nestingherit prin ţară. „Din Craiova”, a povestit el, „am plecat la Piteşti unde, într-o seară, făcând scandal într-o cârciumă, am fost arestat, dus la poliţie și anchetat pentru scandal şi contravenţie la legea beţiei (starea de ebrietate era pedepsită cu amendă de art. 207 din legea băuturilor spirtoase – n.r.). Constatând că sunt în regulă cu actele, poliţia m-a pus în libertate”.

Din Piteşti, îşi amintea Berilă, a plecat spre Brăila unde, cu ocazia unei razii, a fost iar arestat de poliţie. „Le-am dat numele meu adevărat: Andrei Berilă. Ştiam că sunt urmărit, dar cum Craiova e departe, m-am gândit că urmărirea mea n-are să ajungă tocmai până la Brăila”, socotea criminalul. Iar calculul lui era corect.

Prin septembrie 1936, Berilă s-a angajat la Iani Zervos, care avea o brutărie în centrul Brăilei. Trebuia doar să distribuie pâinea la domiciliul clienţilor, însă munca l-a obosit rapid, căci luna următoare, el a dat o spargere în casa paznicului de la depozitul de sare din port și a furat de acolo mai multe haine, bijuterii, dar şi un aparat de fotografiat marca „Kodak”, pe care l-a vândut unui localnic. 

Era deja pe picior de plecare în ziua în care patronul l-a trimis să încaseze banii de la clienții din oraş. Berilă s-a executat: a adunat vreo 2.000 de lei și apoi a dispărut cu ei.

La Galaţi s-a angajat ca panacotar, iar după zece zile, a decis să-şi omoare patronul

A doua zi, pe 16 octombrie 1936, Berilă a ajuns în Galaţi. „Era într-o vineri”, îşi amintea el, în ancheta de la poliţie. „Negăsind de lucru, am umblat toată ziua prin cafenele din Piaţa Negri. A doua zi de dimineaţă, un negustor m-a tocmit, să-i car nişte lemne din stradă până-n magazie. Mi-a dat bani şi iar m-am dus prin cafenele”.

Duminică era tot în Piaţa Negri, când Dănilă Bota, angajat la brutăria „Mandanis” din oraş, a venit la el și l-a întrebat dacă vrea să lucreze. „Sunt lucrător brutar”, i-a răspuns Berilă şi a fost angajat imediat, ca panacotar. Ducea scândura cu pâini la cuptor, spăla și umplea cazanul, căra lemnele şi sacii cu făină. Primea 800 de lei pe lună și o pâine zilnic, iar „banii îi luam de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Stăpânul îşi nota într-un caiet cât ne dădea”, povestea Berilă. 

În acel caiet, el era trecut drept „Alexandru Manoliu”, aşa cum spusese că-l cheamă. Minţise că şi-a pierdut actul de identitate, iar patronul îl crezuse. „Mi-am dat un nume fals, pentru că ştiam că acum sunt urmărit și de poliţia din Brăila”, a explicat Berilă. 

„Stăpânul” Mihail Mandanis locuia în curtea brutăriei şi era o persoană retrasă. Îşi administra afacerea împreună cu soția lui, Paraschiva, care ziua vindea în prăvălie. Pe lângă Berilă, Mandanis mai avea patru angajaţi: pe brutarii Dănilă Bota şi Iosef Fekete, pe bătrânul Nae Marinescu, care ducea pâinea la clienţii din oraş, și pe Filip Luchianov, un adolescent de 17 ani din Ismail, care era băiat de prăvălie.

Într-una din zile, Berilă l-a auzit pe Bota spunând că Mandanis e foarte bogat, că are vreo 6 milioane de lei pe care nu-i depune la bancă, de teamă să nu-i piardă, iar casa de bani e plină cu aur şi bijuterii. S-a decis să-l omoare pe stăpân, ca să-i fure averea, „dar de teamă să nu fiu prins de lucrători, m-am hotărât să-i omor întâi pe ei”, mărturisea criminalul. 

În cele zece zile, cât a lucrat în brutărie, el a urmărit „toate mişcările. Am observat că noaptea, câteodată, stăpânul era chemat în laborator, prin bătăi cu un lemn în peretele casei. Am mai învăţat cum se dă drumul la malaxoare şi cum umblă motorul. Şi în fiecare noapte, căutam să fac de pază la cuptor, aşteptând dospitul pâinii şi trezind lucrătorii”.

Astfel, Berilă şi-a planificat minuţios cele şase crime pe care avea să le comită în seara de 29/30 octombrie 1936.

„Înşesita crimă” şi cum a fost ucis copilul pe lângă care moartea trecuse de două ori

La brutăria lui Mandanis se scoteau trei cuptoare de pâine pe noapte: la orele 24.00, la 3.00 și la 8.00 dimineața. După primul cuptor, doar panacotarul era cel care trebuia să rămână treaz, ca să aștepte să crească pâinea și s-o bage la copt. Ceilalţi lucrători avea o pauză de vreo două ore, în care trăgeau un pui de somn. Bota și Fekete dormeau lângă cuptor, iar Marinescu și Luchianov, în podul de deasupra laboratorului. 

La ora 1 noaptea, Berilă a aranjat pe rafturile prăvăliei pâinile scoase în prima tură. Apoi a mai stat vreun ceas, aşteptând ca și ceilalţi să cadă în somn adânc și, ca să-şi facă curaj, el a băut o litră de ţuică. Iar pe la ora 2.00, cu un topor pregătit din vreme, s-a apropiat de Fekete. Ştia că are somnul mai uşor şi l-a lovit pe el primul, ca să nu strige şi să-i trezească pe ceilalţi. Bota dormea buştean, alături. I-a dat şi lui o singură lovitură cu toporul, în cap. Apoi a dat drumul malaxorului, ca să facă zgomot şi a urcat în pod. 

Tot dintr-o lovitură l-a ucis şi pe Nae Marinescu, dar când a ridicat mâna asupra copilului de 17 ani, capul toporului a sărit din coadă, iar băiatul a fost lovit doar cu lemnul, după ureche. El s-a trezit buimac și a mai apucat doar să întrebe: „Ce faci, nene?”, îşi amintea Berilă. L-a lovit cu pumnii pe adolescent, până l-a lăsat inconştient, apoi a coborât repede scările și a luat vătraiul de lângă cuptor. S-a întors şi a dat să-l lovească în cap pe băiat, dar fierul s-a lovit de tavanul care era prea jos și s-a îndoit. Berilă nu s-a lăsat, a coborât din nou și a căutat o altă armă. În mână i-a picat o sticlă de sifon cu fundul nituit. A luat-o şi cu ea l-a lovit pe Filip Luchianov, până l-a ucis.

Omorâse patru oameni şi era plin de sânge. Şi-a dat jos hainele şi le-a aruncat în soba pe care fierbea apa pentru aluat, apoi s-a spălat şi a îmbrăcat un costum bleumarin, care fusese al lui Bota. Apoi, conform consemnului învăţat, a luat o scândură şi a lovit cu ea în peretele ce dădea spre dormitorul „stăpânilor”. După numai câteva minute, a apărut Paraschiva, soția lui Mandanis. N-a apucat să intre în laborator, Berilă a ucis-o cu o lovitură de sifon în cap. 

Pe urmă a stat să se gândească: să intre peste Mandanis în casă sau să-l cheme și pe el, lovind încă o dată peretele cu scândura? Până să ia o decizie, i-a auzit pașii bărbatului care venea să vadă de ce nu i se întoarce soția. 

Când a văzut-o moartă, a înmărmurit. Berilă i-a ordonat să intre în laborator şi l-a legat cu o sârmă de mâini și picioare. Apoi i-a cerut cheia de la casa de bani. Bărbatul i-a dat-o şi, convins că astfel va scăpa cu viaţă, l-a rugat pe criminal: „În casă sunt 300.000 de lei: ia tu două sute şi lasă-mi și mie o sută, că trebuie să plătesc mâine făina…” Când l-a auzit, Berilă a râs: „Îţi las jupâne, îţi las…”

A mers spre casă, să caute banii, dar pe drum, temându-se că Mandanis ar putea să strige sau să se dezlege, s-a răzgândit şi s-a întors. Şi cu aceeaşi sticlă de sifon, l-a lovit în cap, până ce l-a ucis. 

Visa la 6 milioane de lei, dar nu i-au ajuns banii nici ca să ia trenul spre Bucureşti

Uşa de la casă era încuiată, iar Berilă a intrat pe geam. S-a chinuit o vreme să deschidă casa de bani, însă n-a reuşit, căci în afară de cheie, ea avea şi un mecanism secret, fără de care nu putea fi descuiată. Atunci, Berilă a scotocit prin șifonier și a găsit 500 de lei într-o geantă, dar şi o tabacheră din argint şi un ceas din aur, marca Longines.

A mers în laborator, s-a spălat din nou de sânge, iar apoi s-a îmbrăcat ca boierul, cu un costum şi un palton de-ale lui Mandanis, găsite în şifonier. În picioare şi-a pus ghetele furate de la Bota, iar pe la ora 5.15 a ieşit din curtea brutăriei şi a pornit-o spre gară.

Acolo, după cum a povestit el în anchetă, a intrat „într-o cafenea, unde câţiva cântau. Am băut o cafea neagră şi apoi m-am dus la ghişeul de clasa III-a şi mi-am cumpărat bilet de tren până la Brăila, pentru rapidul de la ora 5.45”. Berilă a mărturisit că voia să ajungă la Bucureşti, dar a constatat că nu-i ajung banii de bilet.

Cei şase oameni ucişi de el au fost descoperiţi o oră mai târziu, de primul client venit să cumpere pâine din brutărie. El l-a anunţat pe gardianul din post, iar poliţia a intrat imediat în alertă. 

„Alexandru”, noul angajat a lui Mandanis, a devenit imediat suspect, după ce logodnica lui Fekete, care-i aducea acestuia zilnic de mâncare, a văzut toate cadavrele şi a constatat că cel al panacotarului lipsea dintre ele. Pe urmă, un agent de la poliţia judiciară locală, făcând o cercetare la faţa locului ca la carte, a găsit hainele criminalului în cuptorul unde fuseseră aruncate. Poliţia avea, de acum, toate semnalmentele criminalului.

„Ceasul rău” a fost din aur. Cum a ajutat un ceasornicar din Brăila la prinderea lui Berilă

La Brăila, imediat după ce a coborât din tren, Berilă spunea că a văzut „un gardist ce se plimba. Am ieşit repede din gară şi m-am dus la o cafenea din piaţă, unde am băut ceai. Mai târziu, m-am întâlnit cu doi foşti lucrători de la brutăria domnului Zervos, dintre care unul e turc, şi cu toţii ne-am dus la o cârciumă din str. Călăraşi, unde am băut rachiu şi am mâncat”.

În acea vineri, a hoinărit prin oraş, convins fiind că cei din Galaţi îl căutau pe „Alexandru Manoliu”, şi nu pe el. Mai întâi, pentru că-l strângeau ghetele furate, a intrat în prăvălia unui pantofar şi a vrut să le schimbe cu o pereche de bocanci. A fost refuzat şi-atunci a vândut ghetele unui trecător, ca să-şi ia încălţări mai comode. 

Paltonul furat din şifonierul lui Mandanis l-a dat unui covrigar, cu 300 de lei. Apoi a mers la o ceasornicărie de pe str. Regală din Brăila, ca să vândă ceasul din aur. Cerea pe el 1.000 de lei, deşi ceasul valora, în realitate, de 15 ori mai mult. Asta l-a mirat pe ceasornicar. Apoi, mai era şi înfăţişarea lui Berilă: neîngrijit, cu părul netuns şi mâinile murdare, dar îmbrăcat într-un costum negru, ce-i era larg, şi cu o cămaşă de mătase.

Ceasornicarul i-a spus tânărului că n-are bani în casă, dar „dacă te întorci mâine, facem afacerea”. Și, între timp, a anunţat poliţia. Berilă a dormit în acea noapte sub o tarabă din Piaţa Poporului, iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, s-a întors la ceasornicărie și a fost săltat de poliţia care-l aștepta. 

În drum spre chestură, a reuşit să fugă de sub paza sergentului care-l escorta, dar acesta l-a urmărit până în curtea unui depozit de var, unde a tras înspre Berilă patru focuri de revolver. Toate au greşit ţinta, însă unul a nimerit în peretele depozitului, iar bucăţile de tencuială au căzut peste Berilă care, crezându-se împușcat, s-a speriat, a ridicat mâinile și s-a predat. 

La chestura din Brăila, el a spus că furase ceasul din aur pe vapor, de la un pasager. Apoi şi-a declinat adevărata identitate, adăugând că e „evadatul din Craiova. M-am gândit că, dacă mă vor trimite la Craiova şi mă vor închide acolo, mi se va pierde orice urmă”, socotea Berilă. „Poliţia din Brăila a şi întrebat la Craiova dacă sunt evadat şi a venit răspuns să fiu ţinut acolo până ce va sosi un comisar sau să fiu trimis sub escortă. Dacă apucam să fiu trimis la Craiova, eram scăpat”.

Numai că, pentru expedierea unui evadat era nevoie de o serie de formalităţi birocratice. Iar în România, în orice weekend, pământul se opreşte pe axul său dintotdeauna, se pare. Căci Berilă fusese prins într-o sâmbătă, iar formalităţile au întârziat până marţi. Spre ghinionul lui, căci, între timp, cei de la chestura Galaţi au sunat ca să întrebe dacă n-au printre arestaţi şi un individ cu semnalmentele lui „Alexandru Manoliu”. Iar când răspunsul a fost afirmativ, poliţia a ştiut că pusese mâna pe autorul crimelor din Galaţi.

Un procuror, un judecător instructor şi doi poliţişti au plecat imediat spre Brăila. La început, Berilă a susținut că n-a fost niciodată la Galați, însă după ce i s-a explicat că amprentele lui sunt în brutăria lui Mandanis şi că există oameni care l-au văzut muncind acolo, el a recunoscut comiterea celor şase crime. 

În oraşul crimelor, toate vitrinele erau pline cu pozele lui Berilă şi ale victimelor sale

Când s-a aflat că „bestia de la Galaţi”, cum l-au numit ziarele, e în sediul chesturii din oraşul lor, zeci de brăileni s-au adunat în faţa clădirii, iar unii au încercat chiar să intre înăuntru, pentru a-l linşa pe Berilă. El a fost trimis la Galaţi, sub o escortă numeroasă.

Aici, reacţia mulţimii a fost şi mai puternică. „Galaţiul e în acest moment o imensă vitrină cu fotografiile victimelor ciopârţite şi cu cele ale asasinului”, scriau ziarele. „Nu există stradă care să nu aibă o vitrină – a unui magazin, atelier ori redacţie de ziar – care să expună stocul de fotografii ale fărădelegilor din str. Dogăriei (unde se afla brutăria lui Mandanis – n.r.), şi toată ziua e o permanentă aglomerare în faţa acestor vitrine”.

Când au aflat că Berilă va fi adus cu trenul, sute de persoane s-au îndreptat spre gara din Galaţi. Dar poliţiştii au oprit trenul înainte de intrarea în gară, l-au coborât pe Berilă şi l-a dus la chestură, pe străzi lăturalnice, cu o maşină închisă. Apoi, tot aşa, l-au adus la reconstituirea crimei. 

Oamenii însă deja îl aşteptau, adunaţi în jurul brutăriei, iar când l-au văzut coborând din maşina poliţiei, au început să-l huiduie pe Berilă şi-au încercat să-l lovească. 

La locul crimei, el a explicat, cu calm, cum a decis să-i ucidă pe toţi. „Şase oameni!”, s-a mirat judecătorul de instrucţie. „Dar dacă ar mai fi fost cineva?”. „Şi zece oameni dacă ar fi fost, îi omoram pe toţi”, i-a răspuns ucigaşul. Anchetatorii care au participat la reconstituire le-au povestit jurnaliştilor că Berilă n-a arătat niciun semn de remuşcare, ba chiar, la un moment dat, când cineva a făcut o glumă, el a râs. 

Varianta unor posibili complici şi tabachera din argint care n-a mai fost găsită

Putea Andrei Berilă să comită singur cele şase crime, una după alta, fără ca niciuna dintre victime să reacţioneze? Mihail Mandanis era un bărbat voinic, iar pe vremea când avea o cafenea, iar clienţii făceau scandal, se bătea cu zece inşi o dată, spuneau cei care-l cunoscuseră. Cum ar fi putut Berilă să-l lege pe brutar cu sârmă, de mâini şi de picioare, fără ca el să opună vreo rezistenţă?

A existat teoria că Berilă a avut complici la „înşesita crimă”. În sprijinul ei era şi multitudinea de obiecte vulnerante găsite la locul faptei (toporişca, vătraiul şi sticla de sifon), ce indicau prezenţa mai multor autori. Jurnaliştii de la acea vreme n-au precizat dacă de pe armele crimelor au fost prelevate amprente, însă poliţia română folosea şi atunci dactiloscopia ca instrument de identificare criminalistică, iar cel mai probabil, pe obiectele vulnerante au fost găsite doar amprentele lui Berilă. 

S-au speculat şi incoerenţele din declaraţiile acestuia. La început, el părea că nu-şi mai aminteşte ordinea în care a comis crimele. Ba mai mult, spunea că a intrat în casa lui Mandanis pe geam, pentru că uşa era încuiată. Dar cheia a fost găsită în mâna soţiei lui Mandanis, deci ea fusese cea care încuiase uşa. Şi-atunci, mulţi s-au întrebat: cum a mai ieşit din casă Mihail Mandanis, care a fost ucis după ea? 

Ziarele au scris că, cel mai probabil, Berilă l-a avut complice pe Ilie Murgulescu, cel care evadase o dată cu el, la Craiova, şi care nu fusese prins, între timp. 

Poliţiştii n-au reuşit să dea de urma a două lucruri care au dispărut din casa lui Mandanis: tabachera din argint, dar şi un alt costum de haine, maro, ce fusese furat din şifonier. Iar jurnaliştii presupuneau că ambele, plus o sumă de bani, i-au revenit lui Murgulescu, cotă-parte la faptă. 

Berilă a susţinut iniţial că a aruncat tabachera „în gara din Galaţi, înainte de a mă urca în tren”. Apoi, a revenit asupra declaraţiei şi a spus că a vândut-o unuia din Brăiliţa, cu 20 de lei. Identificat, acel bărbat n-a recunoscut însă că a cumpărat tabachera, nici după ce a fost confruntat cu Berilă.

În urma cercetărilor efectuate, procurorul şi judecătorul de instrucţie au înlăturat însă varianta conform căreia Berilă ar fi avut complici. El a declarat, de la început şi până la sfârşitul procesului, că a comis crimele de unul singur. „Nu mi-a trebuit tovarăş, căci mai rău m-ar fi încurcat”, a explicat el. 

VA URMA: Condamnat la 250 de ani de închisoare, Berilă a evadat și a mers cu trenul, pe acoperişul unui vagon

Bibliografie:

1. Colecţia ziarelor „Timpul”, „Universul”, „Adevărul”, „Lupta”, „România”, „Dimineaţa”, „Credinţa”, „Capitala”, „Ordinea”, „Tempo!”, „Gazeta”, „Seara”, „Ultima oră” şi Monitorul Oficial din perioada 1936 – 1947, de pe Arcanum Newspapers

2. Revista „Limba română”, nr. 1 din 1982, Editura Academiei Republicii Socialiste România 

3. Articolul „Cît Berilă” – Rodica Zafiu, „România literară”, 21 noiembrie 2008