Alt șah la Teheran? Va ataca America Iranul corupt și represiv al clericilor șiiți? 

Au reușit, de asemenea, să protejeze statul Israel de virulentul antisemitism al unor vecini arabo-musulmani nedornici să-l recunoască și gata chiar să-l distrugă. Până în 1979, când șahul Iranului a fost răsturnat prin revoluția islamistă condusă de ayatollahul Ruhollah Khomeini, Cairo, Teheranul, Ryadul au adoptat politici prooccidentale, ca să nu mai spunem că Turcia făcea parte din NATO. 

Tabloul acesta s-a menținut (în linii mari) și după colapsul URSS. Numai că Iranul a devenit băiatul rău al regiunii. A fost criza ostaticilor din ambasada americană la Teheran (gestionată prost de administrația Carter). Au urmat valuri de sancțiuni, numai că regimul ayatollahilor (corupt, ipocrit și represiv) a reușit să devină sponsorul militar, logistic și financiar al unei întregi rețele de celule și organizații teroriste. Ce-i drept, Al Qaeda a avut origini saudite și baze în Afganistan. 

Din anii ’80, organizația libaneză Hezbollah primește anual sute de milioane de dolari de la patronul ei iranian. Teheranul oferă finanțare, armament și instruire pentru Hamas (în Gaza), dar și pentru Jihadul Islamic Palestinian, iar sprijinul din culise pentru asemenea structuri „jihadiste” se întinde până în Bahrain, Irak sau Africa (mișcarea Houthi). Tot bărboșii sângeroși de la Teheran au proptit regimul (finalmente genocidar) al lui Bashar al-Assad. Lista nu e deloc scurtă și ne arată că regimul iranian nu caută (cum ar fi legitim) propria supraviețuire, ci acționează ca o centrală integrată a unei lupte antioccidentale fanatic ideologizate. 

După 47 de ani de diplomație subversivă, terorism prin intermediari, embargou internațional și ambiții nucleare cu proptele nord-coreene, regimul de la Teheran pare copt pentru a fi răsturnat, căci tineretul țării, majoritar și nemulțumit, visează alt viitor, America nu poate permite formarea unui arsenal nuclear la îndemâna clericilor șiiți, iar Rusia (de altfel, dușman ereditar) e împotmolită în Donbass. Valurile recente de protest au fost înecate în sânge, cu prețul a zeci de mii de vieți. Iar liderul suprem – 86 de ani – nu vrea să renunțe (cu garanții limpezi) la amenințarea nucleară. 

Donald Trump a concentrat forțe navale, submarine și avioane de luptă în Mediterana orientală, sugerând disponibilitatea de a relua loviturile asupra infrastructurii nucleare iraniene, însă generalii săi par să-l fi descurajat, socotind că riscul unei escaladări regionale e semnificativ. Firește că Putin ar fi fericit ca atenția globală să se mute dinspre Ucraina spre un conflict SUA-Israel-Iran (mai ales că asta ar putea adânci falia euroatlantică). 

Este Iranul de neînfrânt? Liderul suprem conduce un Consiliu Suprem pentru Securitatea Națională, iar forțele armate au mai multe componente: potrivit International Institute for Strategic Studies, cele regulate (Artesh) numără 420.000 de soldați, pe când Gardienii Revoluției (pasdaran) au circa 190.000 de oameni. Lor li se adaugă poliția obișnuită (cu 260.000 de oameni) și cei 600.000 de membri din Forța de mobilizare a rezistenței (un soi de gărzi patriotice). Numeric, Iranul stă mai bine decât Israel, Arabia Saudită sau chiar SUA (a cărui armată cuprinde 1,3 milioane de luptători). Asta nu înseamnă mare lucru în războiul de secol 21, așa cum îl vedem pe viu în Ucraina. 

Chiar dacă războiul de opt ani cu Irakul (1980-1988) a determinat crearea unei industrii iraniene de apărare, produsele ei sunt cam ruginite: cele 265 de avioane, 70 de nave de luptă, 19 submarine, 6.798 piese de artilerie provin cu precădere din arsenalul șahilor sau au proveniență sovietică. Există însă prin silozurile iraniene și 15 tipuri de rachete balistice (cu rază de acțiune între 50 și 2.000 km). A compara acest arsenal uzat fizic și moral cu nivelul tehnologic al armatei americane sau israeliene generează pe loc o atmosferă destul de aventuroasă. 

Beligeranții potențiali sunt prudenți, dincolo de ce declară: Trump vizează lovituri masive, scurte și fără angajament de trupe la sol. Ali Khamenei vrea să-și salveze obrazul (și puterea), deși știe că riscă s-o piardă dacă declanșează un război pe care e practic imposibil să-l câștige. Nu există totuși un scenariu unanim și evident de schimbare a regimului: fiul fostului șah, Reza Pahlavi (n. 1960), nu a primit un explicit sprijin american pentru a prelua puterea și nici nu e dorit de majoritatea iranienilor (unii propun tot o republică, laică și liberală, adică nu favorizează reinstaurarea dinastiei). 

Rațional ar fi să ne dorim rezolvarea tensiunilor pe cale negociată, întrucât Iranul nu reprezintă un pericol iminent pentru securitatea SUA. Deja Orientul Apropiat e devastat de războaie urmate de anarhie, din Liban și Irak până în Siria și din Afganistan în Fâșia Gaza. Cu vecini precum Afganistan, Pakistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Turcia și Irak, un Iran în flăcări ar însemna ceva mult mai grav decât eșecul Primăverii Arabe din anii 2010. Să sperăm că opoziția internă și acțiunea dozată a puterilor occidentale vor determina o evoluție regională relativ predictibilă. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE