MENIU CAUTĂ
Crăciun româno-maghiar în TIR. O săptămână, trei țări, 1350 de kilometri pe autostrăzi, 600 pe mare
VIDEO

VIDEO / Crăciun româno-maghiar într-un TIR irlandez. O săptămână, trei țări, 1.350 de kilometri pe autostrăzi, 600 pe mare

Andreea Archip
  • Libertatea i-a însoțit pe Mihai și Silvia, o familie din Bihor formată din doi șoferi de camion, în drumul lor spre Crăciun.
  • Ei sunt doi dintre miile de cetățeni români care-și câștigă pâinea străbătând Europa și cărând marfă și propriile planuri, mereu amânate.
  • Povestea lor e aparte pentru că singura cale de a rămâne un cuplu a fost aceea ca femeia să devină și ea șofer de TIR.
  • Dar povestea lor e, în același timp, și obișnuită, precum a oricăruia dintre cei 3,5 milioane de români plecați și a milioanelor care-i urmăresc, îi așteaptă și-i iubesc în țară.

Reporterul Libertatea, Andreea Archip

Stau în patul supraetajat. Nu mă pot ridica în șezut, fiindcă aș da cu capul de tavanul TIR-ului. De plafon, ca să-l numesc tehnic. E aproape Ajunul Crăciunului.

Mai devreme am împodobit un brăduț de 50 de centimetri. L-am pus pe bordul camionului, bradul ca o pereche verticală și surprinzătoare a volanului.

Și, fiecare din noi, am aprins artificii. Ca atunci când eram mici. Ne-am pozat pentru Facebook, pentru ceilalți, ba nu, ne-am pozat pentru egourile și așteptările noastre de copii care știu că mâine vine Moșul.

Apoi a trebuit să lăsăm în jos ambele geamuri, să iasă fumul de carbit încins.

În mintea mea, o fi de la aroma artificiilor, Chris Rea cântă „Driving home for Christmas”.

Suntem în cabina unui TIR, undeva lângă Dublin, la 3.200 de kilometri de țară, dintre care aproape 2.000 i-am străbătut în ultima săptămână.

Unde e „acasă”?

Sărbătoresc Crăciunul alături de Silvia și Mihai, doi dintre miile de șoferi născuți în România și pentru care „acasă” nu e acolo unde e bine.

„Acasă” rămâne undeva în Transilvania, ca o stea polară fixă, căzută și înșurubată în pământ.

Și, legați parcă în jurul ei de ațe de energie invizibilă, Silvia și Mihai, cei doi români de origine maghiară, se învârt prin toată Europa, câștigându-și pâinea și făcându-și neîncetat planuri.

„Driving home for Christmas”.

Zacusca, ziarista și ardelenii

Mâncăm trei sarmale cu smântână, făcute de Silvia la butelia de voiaj, chiar lângă roțile tirului.

Cu pofta îndeplinită, Silvia și Mihai se uită la un film dublat în maghiară.

Locuiesc în Bihor, el are 51 de ani, ea, 45. Și, până acum o săptămână, habar nu aveam cine sunt. Acum formăm un imposibil și platonic menage a trois, bazat pe sarmale, kilometraj și zacuscă.

Împărțim patul unui camion, mâncăm din aceeași farfurie, am tăiat pâine cu același cuțit, am dansat și cântat împreună și le-am terminat un borcan de zacuscă, obicei de moldoveancă declarată, orgolioasă și, de data asta, fără mofturi calorice.

Adevărul că să-ți măsori caloriile la masă devine ultima problemă a vieții de șofer prin Europa!

E una dintre meseriile populare printre românii, maghiarii, turcii sau nemții care vin din România.

Împreună, doi șoferi și o ziaristă, străbatem 1.350 de kilometri prin Italia și Franța, cărând 12 tone de mase plastice și ansambluri metalice și 600 de kilometri pe mare, cu feribotul, din Franța în Irlanda. Trei țări, zeci de orașe.

Și nu, mamă, să dormi în aceeași cabină în trei nu e deloc periculos sau romantic!

Cine a furat Crăciunul?

De o săptămână îi bat la cap pe cei doi cu ce înseamnă sărbătoarea asta pentru fiecare dintre noi. Asta era tema inițială a articolului. Esența pură a Crăciunului departe de țară. Tema s-a făcut praf cam la două ore de Milano, când tocmai intram în Piemont, în drumul spre tunelul Mont Blanc.

Pentru că, cu fiecare zece minute care trec, te strânge spațiul strâmt de doi pe doi metri.

Înainte de revelația Crăciunului, revelația e că aparent încăpătoarea cabină a TIR-urilor e cât o cabină telefonică culcată pe orizontală.

Viața șoferilor se petrece într-o încăpere care claustrează orice impulsuri de ființă vie. Mai puțin afectată e musca, insectă care pare că a străbătut cu noi toți kilometrii ăștia și acum se joacă pe tavan, deasupra capului meu. Ce fericită o fi ea să împărățească atâta spațiu!

Pentru noi, oamenii, e mai complicat. Dar cum a început totul?

 DAF, un TIR cu cap tractor de 7 tone

„Dacă vreți să aflați mai multe despre viața de camionagiu, sunați-mă!”.

SMS-ul primit de la Mihai Erdei după 10 seara m-a făcut să ezit să răspund imediat. Am sunat a doua zi și am vorbit mult că na, șoferii de camion sunt nevorbiți, și mi-am dat seama că am găsit persoana potrivită.

Crăciunul mi l-am petrecut oricum mai mult prin redacție în ultimii ani, așa că anul ăsta ar fi tare să fac un Crăciun pe drumuri. În TIR.

Mihai Erdei și partenera sa, Silvia, conduc în tandem un DAF, un TIR cu cap tractor de 7 tone, prin Europa. Firma pentru care lucrează este irlandeză.

În cei peste 25 de ani de șoferie profesionistă, Mihai a cărat de la înghețată, medicamente, substanțe periculoase, până la platină industrială.

Nici nu ne salutăm bine, în parcarea de lângă aeroportul din Milano, că începe instructajul:
„Urci și cobori cu fața la camion!” „Am înțeles!”

Nu e mulțumit. Aici, în traficul intens al milioanelor de tone care aleargă pe șoselele impecabile și mortale, vorbele nu țin loc de fapte.

Trebuie să-i arăt că am înțeles cum mă protejez. Pe mine și pe ceilalți. Facem o urcare și o coborâre, să-i dovedesc că am înțeles.

Reporterul Libertatea, Andreea Archip

Dacă tot ne vom petrece o săptămână împreună, măcar să fie sigur că nu mă adună de sub roțile camionului. „Și te uiți în oglindă înainte să deschizi ușa”. De data asta nu mai greșesc, mă și uit în oglindă demonstrativ.

Așteptând-o pe șefa

Acum stăm ca să vină Silvia. Femeia sosește cu un microbuz din Marghita, Bihor, ca să-i fie soață și partener de volan în perioada Sărbătorilor.

E al doilea an când soții fac așa. E modalitatea lor de a sărbători Crăciunul împreună.

Mihai începe să dea telefoane. „Aaa, vine șefa!”, exclamă vesel un coleg.

„Hai, mai aveți două ore din Veneția. Hai, că mi-e o foame de cârnați!”, o anunță Mihai pe soață. Și apoi începe să se plimbe ca un leu în cușcă, pufăind ca un furnal din pachetele LM pe care le scoate dintr-un sertar de deasupra capului șoferului.

Obiceiuri nesănătoase, dar n-ai chef de etică atunci când bărbatul de 51 de ani, cu 49 mărime la pantofi, vorbește despre bucuria pe care i-o dau lucrurile mici. Fiindcă oricum cele mari n-ar încăpea în sertarele unui camion, oricât de mare ar fi el.

Toată mașina e plină de sertare și sertărașe de care îți vine să tragi ca un copil curios. Din ele scoți furculițe, cuțite, oale, prosoape, detergenți, haine, cabluri și încărcătoare. Sunt măruntaiele unui organism din tablă, care îți devine cel mai bun prieten.

O casă pe roți, o casă diminutivată în care, dacă nu ții ordine, îți pierzi mințile în prima parcare, când nu mai știi unde e uleiul.

Suntem gusturile care ne plac”

De plictiseală, calculăm împreună: de când s-a apucat serios de volan, Mihai a înconjurat de 70 de ori Pământul în camion și a făcut de 7 ori distanța de la Pământ la Lună. Mașinile de pe autostradă vâjâie ca niște albine.

„De fiecare dată când ne întâlnim, parcă e prima dată. Îmi place, nu-mi place am așa o stare de agitație, îmi joacă stomacul. Parcă aș avea iar 17 ani”, spune candid bărbatul de 1.99 metri și 149 de kilograme.

O namilă de om, îmblânzită de așteptarea versiunii lui de stea polară.

Iese afară, parcă zărește ceva. Are ochi buni, în sfârșit, sosește microbuzul. Silvia, femeia brunetă de 45 de ani, arată ca o fetișcană de 20. Mihai o ia în brațe mai s-o ridice pe sus și se pupă apăsat. Glumesc în grabă cu șoferii și apoi pleacă greoi, cu sacoșele pline cu bunătăți de acasă, spre camion.

Femeia scoate pe rând cârnații, toba, răciturile. Nu e un obicei românesc! E obiceiul tuturor înstrăinaților Pământului. Am văzut un grec, într-o parcare, salivând la bucatele sosite din țara sa. Toți suntem la fel.

Mihai admiră toba așa cum un bucătar cu stele Michelin ar cântări din ochi trufe care costă mii de euro. Apoi ia cârnații și îi miroase aducându-i delicat sub nas, ca pe trabucurile cubaneze.

Suntem gusturile care ne plac, așa cum grăiește, filozofic ca orice șofer, Mihai.

Începe masa câmpenească. Bucatele trec prima dată pe la șofer, care stă la volanul său ca în capul mesei. Silvia mai scoate alte bucate și le dă spre aprobare pofticiosului. Cântecul exclamațiilor nu mai poate fi oprit decât probabil de o reclamă la Colebil. De care vom avea nevoie, sunt avertizată.

Bila nu are viață bună într-un TIR. Voi vedea în zilele următoare.

Amintire din sat

TIR-ul zboară pe șosea. Mihai vorbește întruna. Vorbește mai mult decât două femei!

Îmi deschid laptopul. Am nevoie de o amintire din copilărie ca să-mi simt centrul în această înșiruire nebună de kilometri.

„La mine în sat, în luna decembrie, vecinii se salutau cu: „tu când tai porcul?”. Da, exista ziua de Ignat, dar cei mai mulți sacrificau animalul după cum aveau timp liber sau chef. Mama răspundea mereu: „Da, de pe hârtie” și eu îmi închipuiam mereu un porc roz de pe o carte de colorat pe care îl decupez”.

Mă uit pe ecranul telefonului, prins de bord, care indică drumul, cu o linie colorată.

„Tăiam porc în fiecare an. Dar imaginea cu sângele ne era interzisă. Bunica ne punea pe noi, copiii să ne punem mâinile la urechi până scoteau porcul din coteț. Țipătul animalului răspundea la distanță de câteva case la întrebarea cu porcul. Eram lăsați să ieșim din casă abia după ce porcul era pârlit. Găseam în grădina înzăpezită câțiva bărbați adunați vesel în jurul animalului mort și negru de tăciune, înarmați cu apă și cuțite. Vedeam cum animalul este bărbierit de pojghița de funingine. Cu cât porcul avea șoriciul mai coală de hârtie, cu atât era mai priceput măcelarul”.

În cabină miroase a orice. Dacă e adevărat ce spun oamenii de știință, că mirosul e cel mai nostalgic dintre simțurile noastre, viața în cabina TIR-ului ar trebui să fie apatridă. Dar nu e. Dimpotrivă, e ca și cum te-ai izola, cu o putere misterioasă, de toate aromele, și rămâi la cele ale copilăriei.

„Urma pomana porcului. Femeile veneau cu ligheane în care adunau pe rând urechi și șorici, slănina, organele, carnea cea macră. Fierbeau, tocau, condimentau, umpleau cămările cu șiraguri nesfârșite de cârnați. Și în tot timpul ăsta își dojeneau bărbații că au stropit cu prea mult rachiu tăiatul porcului”.

Toate astea se întâmplau prin ‘90, într-un sat din Moldova.

Tăierea porcului, 2018

Anul acesta tare mult și-ar fi dorit și Mihai Erdei să fie acasă când cei cinci bărbați au scos porcul lui din coteț și l-au jertfit tradiției!

„Pe mine m-au țipat de-acolo. Că nu puteau să-l scoată cinci oameni!”,  îi povestește Silvia scena.

„Și s-a chinuit mult?”

„Nu”.

Tăierea porcului, ca o epopee. Îi ascult și mă gândesc că, în meseria asta, de camionagiu, devii un maestru al despicării firului în patru. Te agăți de fiecare detaliu cu partenerul tău, îl întorci pe toate fețele și revii mereu cu o amintire suplimentară.

Terapeuții ar spune că e exact ce face bine unui cuplu.

Viața după tahograf

Mihai a pornit tahograful, aparatul care înregistrează timpul în care camionul este în mișcare sau parcat, viteza cu care merge și traseul.

A introdus în memorie al doilea șofer. De doi ani, conduce în tandem cu Silvia, câte șase luni pe an. Se săturase să fie „lup singuratic”. Și e calea lor de a rămâne împreună, ca familie.

Azi plecăm de lângă Verona spre Nogarole Rocca, lângă Mantova, unde avem de încărcat marfă. Apoi ne oprim într-o parcare din Parma.

Restul încărcăturii nu este pregătit, așa că se ia o pauză până a doua zi. Programul tiriștilor e mereu hotărât de alții, dar nu e la fel în orice meserie de pe fața lumii?

Mihai se miră și el ce noroc să fie liber atâta vreme. Așa că face cumpărături, montează antena parabolică și ne petrecem seara uitându-ne la filme.

Eu în patul de deasupra, ei doi dedesubt. E îngust și strâmt, dar cald și bine. Adorm fără vise.

„Le dați minimul pe economie și restul diurne!”

Dis de dimineață, la 3.30, Mihai dă drumul la motor să mai încălzească camionul.

A început ninsoarea. Și dă deșteptarea. În TIR, șoferul e șeful. E căpitanul corabiei, pilotul aeronavei și masculul alfa, gata să se înroșească dacă muierea lui doar clipește din ochi.

Pornește televizorul, apoi se uită pe Youtube la postările altor șoferi sau directori români din transporturi.

„Criză de șoferi? Greșit! Cum adică venituri? Le dați minimum pe economie oamenilor și le întregiți suma din diurnă. Abuzuri!”, îi ceartă de unul singur.

Știe care sunt abuzurile făcute de angajatori și și-ar dori ca oamenii să își știe drepturile. Adorm din nou, cu vocea lui pe fundal. În camion e ca în căminul studențesc. Fiecare cu programul lui.

Michele, Mike, Michel. Metamorfozele unui șofer

La 8 plecăm la încărcat. Azi avem două firme. Piacenza, Milano, Novara. Camionul e deja plin.

„Ciao, sono Michele”, se prezintă Mihai la porțile firmelor. Îl cunoaște lumea.

„Hi, Mike. How are you?”, îl întreabă șeful irlandez la telefon.

Ivrea, Aosta, Courmayeur, Mont Blanc Chamonix.

Suntem deja în Franța, unde maghiarul din România devine repede „Michel”. Știe și ceva franceză. Italiană, engleză, spaniolă, germană, maghiară. E homo universalis, omul internațional legat cu o fundă roșie de steaua polară din Bihor.

„Roata trebuie să se învârtă”, scoate el o vorbă șoferească veche de când lumea. Și se învârte.

Orașele interzise ale camionagiilor

Am trecut deja de la vremea cu iz tomnatic italiană, la zăpada Alpilor francezi, de la Autogrill, la La croissenterie.

Noaptea, din viteza celor 80 de kilometri la oră, orașele sunt doar o dâră de luminițe. Ziua, din mers, vezi copaci cu vâsc sub care nu se sărută nimeni. De altfel, nici nu prea vezi oameni. Decât în supermarketurile impersonale care devin, totuși, cele mai umane locuri în care ți-e dat să calci.

Cum se schimbă percepția despre ce e rece și ce e familiar! Ce e mic și ce e mare. Ce e greu și ce e ușor.

Plus încă ceva.

Ca șofer de marfă, orașele îți sunt interzise. Stai pe autostradă atâta vreme că picioarele tale nu se mai termină cu unghii, ci cu pedale.

 Grand Hotel Chamonix în parcare

La Courmayeur, una dintre stelele turismului montan de lux, ne oprim la supermarket. E atât de bine în supermarket, mă gândesc.

Muzică de Crăciun, oameni care se învârt liniștiți printre rafturi, cu planurile lor și listele lor de cumpărături. Mă gândesc că aș rămâne liniștită în magazin, să dorm acolo, unde e spațiu mult.

E mai aproape de cum știu că ar arăta un Crăciun. Asta m-a învățat Bucureștiul. Mă scutur repede. Pornim spre camion. Mi-e dor de patul meu de acasă. De Crăciunul artificial care a cuprins sigur mall-urile acum. De trei zile nu am mai făcut duș. Traseul nu ne-a dus aproape de benzinăriile cu dușuri. Marfa e mai importantă, apoi restul mofturilor.

Programul ți-l fac mereu alții, mă trezesc gândind. Dar nu e la fel pentru noi toți? Hai că m-am molisit de la filozofia șoferilor.

La benzinăria de la Chamonix, altă destinație de lux pentru schiori, unde vom înnopta, sunt și suveniruri cu Mont Blanc.

Cumpăr două căni cu schiuri pe ele. Aș putea să iau și o vedere și s-o trimit acasă: „Salutări de la Mont Blanc. Dintr-un TIR. Sunt bine. De trei zile pe drumuri. Tot nespălată.”

Cuvintele dure ca un airbag împotriva morții

„Problemele care sunt apăsătoare și nu se văd sunt ceea ce simte un om, dorul de casă, de ființa iubită, de copii. E așa de apăsător că la un moment dat, ca să poți face meseria asta, ți le ascunzi. Clădești un perete ca să poți merge mai departe. Nu poți să te miauni toată ziua, să plângi ca un copil. Efectiv devii imun la multe lucruri și la un moment dat chiar și partenerul tău de viață simte duritatea aia. Partenerul tău de viață dacă nu te ajută să te dezbraci, să pui coiful jos, armura jos, nu te înțelege”, spune Mihai, cât timp șoseaua șerpuiește prin serpentinele Alpilor.

Mihai nu se lasă furat de peisaj. Râpa adâncă din stânga nu e o imagine de Facebook, ci o amintire constantă că trebuie să respecți șoselele.

„Drumul nu te iartă. Câte accidente nu se întâmplă! Camionul nu te iartă dacă nu îl cunoști și nu îl stăpânești. Mori cu zile!”.

De altfel, Mihai vorbește adesea despre „morți”, „accidente”, „nenorociri”. Cruzimea cu care le pronunță l-au ținut treaz mereu la volan, l-au ținut în viață pe autostrăzi.

„Ce bine că avem puțină zăpadă, altfel nu simțeam că e Crăciunul”, schimbă registrul șoferul.

Facem câteva poze cu vârfurile ascuțite și plecăm mai departe. Mereu mai departe.

 Multe animale într-un singur om

„În trafic, trebuie să fiu ca o cloșcă cu pui mici. Trebuie să fiu foarte atent în jurul meu, la toate mașinile. Care sunt ca niște pui”.

Mihai mai este și „lup singuratic” pe autostrăzi, când n-o are pe Silvia alături, și berbec uneori, berbecul care behăie la nedreptăți. Și e elefant când merge. Leu neînfricat când se simte amenințat. Dar cel mai mult îi place să fie „macikàm” (ursulețul meu, în ungurește), așa cum îl alintă Silvia. „Eu sunt ca un Moș Martin pe interior”, se alintă bărbatul de 51 de ani.

Femeie la volanul monstrului

Geneva, Macon, Beaune, Auxerre, Paris, Versailles, Rouen, Caen, Cherbourg este traseul nostru de azi. Peste 1100 de kilometri.

Urcă și Silvia la volan. Se lasă dăscălită de Mihai, că e începătoare.

„Mihai m-a convins să fiu șoferiță și să fim împreună și să înaintăm cu planurile noastre ce ne-am pus în gând. Pentru o femeie e foarte greu. Șoferia e frumoasă, îmi place și mie, dar mai mult e pentru bărbați. Dar acum nu mai e cum a fost, bărbatul să-și întrețină familia, să fie bărbat și femeia să-și vadă și ea de treburile ei. Viața ne obligă să facem și noi meseria asta”, spune Silvia.

„Am învățat multe de la Mihai. M-a șlefuit ca pe un diamant. Că eu eram altfel”.

Își adjudecă și rolul de gospodină. Mus și gospodină.

Spală geamurile, gătește la butelia micuță, lângă roata din spate, face ordine în sertare. Ca acasă.

Se învârte roata

După 4 ore și jumătate inversează iar rolurile la volan. Pot merge într-o zi până la 21 de ore dacă sunt împreună. Cu pauze. Tahograful înregistrează tot.

„Singur e jale, se lasă cu lacrimi. Ajung să vorbesc singur. Crăciunul te înmoaie, te pune pe gânduri și e dracu de rău pentru că în meseria asta, când conduci ai timp să gândești. Și primul gând e gândul de acasă”, se emoționează bărbatul.

Mașina uriașă înghite bătrânește kilometri. Roata se învârte, deci e bine.

Pe urmele perechii Catherine Deneuve – Nino Castelnuovo

„Cherbourg en Cotentin”. E ghidul turistic pe care îl am în sala de așteptare a feribotului.

Localitatea Cherbourg de pe peninsula Cotentin, la Canalul Mânecii, are mai multe muzee, castele, piețe cochete, un teatru și magazinul în care s-a filmat „Les parapluies de Cherbourg”, un musical celebru, din 1964, care i-a avut în rolurile principale pe Catherine Deneuve și Nino Castelnuovo. Erau printre sex- simbolurile vremii. Filmul a luat atunci Palme DOr.

Magazinul unde s-a filmat are acum un mic muzeu. Mihai, care altfel a văzut toate filmele de pe Pământ, după cum zice Silvia, că doar altă distracție nu ai în camion, nu știe de el.

E o poveste imposibilă de iubire dintre o tânără a cărei mamă deține magazinul de umbrele și un mecanic care pleacă în războiul din Algeria.

Fata însărcinată este apoi măritată de mamă cu un alt bărbat. Veștile de pe front nu mai vin. Doar că peste ani, într-o seară de Crăciun… Filmul este cântat în întregime, un musical atipic.

Una dintre melodiile din film a primit o variantă în engleză „I will wait for you” și a smuls râuri de lacrimi de la îndrăgostiți, din 1964 până azi. Silvia îl tot așteaptă și ea pe Mihai. Sunt împreună de 15 ani. Și așteptarea are romanța sa, doar că e grea tare.

„El aici, eu acolo. Trebuie să fac și treaba bărbătească acasă. Vrem să facem o fermă și el dacă e doar două luni pe an acasă…”, îmi explică Silvia.

Dar, pe lângă muzeele pe care nu le-am văzut, în Cherbourg avem și duș. Și m-am bucurat de el mai tare decât s-a bucurat Mihai că are la desert prăjitură „Albina”, de casă.

Apa devine cel mai mare lux. TIR-ul schimbă totul.

Sarmale la botul camionului

În a cincea zi pe drumuri a început pauza regulamentară șoferească de 45 de ore. Acum Silvia e gospodină. Musul are liber de la îndatoririle corabiei.

Femeia se apucă de făcut sarmale și ciorbă de burtă. Se învârte în jurul mașinii și tot scoate ingrediente de prin cotloanele animalului de tablă.

Umple bidoane cu apă de la toaleta din parcare, spală vase, spală legume, toacă, curăță, pune la fiert.

Și Mihai deja adună alți doi șoferi aflați pe drum în buza Crăciunului. Ciorba de burtă merge cu pălinca bihoreană și cu ceva prieteni. Se mănâncă din picioare. Se râde și se vorbește despre acasă.

Și, pentru jumătate de oră, parcarea aia de la Canalul Mânecii ar putea fi ograda din satul natal al lui Mihai. Ar putea fi.

 Iubire

Sau ograda din satul meu natal. Îmi amintesc cum era pe-atunci Crăciunul.

„De obicei, găseam bradul acasă când mă întorceam de la școală. Îl punea mama în magazie și mie îmi plăcea să mă duc din când în când să-l miros. Mirosul ăla de rece și de rășină. Îl împodobeam întotdeauna în ziua de Ajun și îl scoteam din casă de Sfântul Ioan. Nu existau excepții, nici nu știam că pot exista excepții”.

Afară, bărbații din jurul farfuriilor scot aburi.

„Ornamentele erau vechi, moștenite de la bunici. Urâte și de toate felurile și culorile. Dar contau bomboanele și ciocolatele pe care le puneam în el. Ne plăcea să ne lăudăm cu: «I s-au lăsat crengile de la atâtea dulciuri»”.

Cineva din redacție mă întreabă: dar Mihai și Silvia se iubesc?! Habar n-am. Să străbați un continent ca să te învârți în jurul unor farfurii într-o parcare cum se numește?

„Ai pus cam mult rozmarin. Dar sunt bune”, dă verdictul bărbatul. Mănâncă patru.

„În anul acela am crezut că nu a trecut nicio căruță cu brazi pe la poarta noastră, de vreme ce se apropia Crăciunul și noi nu-l aveam. Apoi mama mi-a spus cu multă durere că nu are cu ce să-l cumpere. Și că-i pare rău și s-o iert. Am plâns mult. De durerea ei și mai ales de a mea. Prietena mea, Lavinia, mi-a dat însă un brad artificial. Era atât de oropsit și cu crengile așa ferfeniță că am plâns și de jalea lui. Dar l-am împodobit, doar cu globuri și beteală și l-am pus la locul lui. Dar nu l-am putut privi. Era urât și-mi amintea de sărăcia noastră”.

 Crăciun fericit, dragii noștri!

Punem și noi bradul în TIR.

Bradul Silviei e simplu și frumos. Un diminutiv de brad într-un diminutiv de Crăciun. Pomul de plastic, de 50 de centimetri, strălucește semeț pe bordul mașinii.

Se copilăresc amândoi cu un „Jingle Bells” când îi încolăcesc beteala.

Ne întoarcem fiecare în patul lui. Ce îngust e al meu. Adorm și visez de data asta că mă eliberez de spațiul ăsta ca un Jean Valjean care rupe lanțurile temniței.

În Ajunul Crăciunului luăm feribotul, cu tot cu TIR, din Cherbourg până în Dublin, Irlanda, destinația finală.

A trecut o săptămână deja.

În stânga noastră, nu departe, e Atlanticul. Am citit undeva că primii piloți care au traversat oceanul porneau din Canada și, cu avioanele, combustibilul și propriile forțe la limită, nici nu mai știau ce e val, ce e cer și ce e pământ când se apropiau de Irlanda.

Cam așa sunt și eu, mai puțin eroismul lor. Nu mai știu ce înseamnă, pentru noi oamenii, Crăciunul.

Alături de Silvia și Mihai am uitat de rochia aia pe care mi-o doream sub brad, de echipamentul de fitness și de canapeaua nouă pentru casă.

Mi-am dorit în schimb să găsim un popas cu un duș decent, cu o toaletă curată. Mi-am dorit să pot mânca ceva fără să vomit, ca un pasager cuprins de răul de mare al șoselei. Și mai ales al Mării Irlandei.

Apoi, mi-am mai dorit înainte de Crăciun să nu avem vreun accident, să nu fim opriți de poliție, să ajungem cu bine la destinație. Atât.

Alături de Silvia și Mihai m-am întors la cea mai simplă dintre dorințe și cea mai puternică: să supraviețuiesc. Asta fac ei în fiecare zi.

Îi privesc încă o dată, pe furiș, înainte de despărțire.

Pentru ei, ca pentru milioane de femei și bărbați, frați și surori, nepoți, mamele, copiii și tații noștri, plecați cu milioanele din țară, „acasă” e acolo unde e Crăciunul.

Crăciun fericit, dragii noștri!

Citește mai multe despre camion, Crăciun, Crăciun în TIR, Investigații şi Reportaje și șofer pe Libertatea.

Comentarii