Human Scale, proiectul care va reprezenta România la Bienala de la Veneția. „Propune o privire asupra omului-ca-semn” | Interviu 

Human Scale, proiectul care reprezintă România

Evenimentul se desfășoară desfășoară în Veneția, Italia, în principal în două spații emblematice: Giardini della Biennale și Arsenale, precum și în diverse alte locații din oraș, unde fiecare țară participantă își prezintă proiectele în pavilioane dedicate

„Intelligens” este titlul acestei ediții curatoriate de Carlo Ratti. Tradiția arhitectului ca unic creator, cu alți profesioniști relegați în roluri secundare, este propusă ca o provocare. 

Proiectul care va reprezenta România se numește Human Scale. Este semnat de artistul Vlad Nancă și biroul de arhitectură Muromuro Studio (Ioana Chifu și Onar Stănescu), curatoriat de Cosmina Goagea, reprezintă România la cea de-a 19-a ediție a Expoziției Internaționale de Arhitectură – La Biennale di Venezia.

Recomandări

Liceul sătesc care „atacă” Bac-ul exclusiv cu „veterani”. Din toamnă, dispare și varianta seralului: „Rămânem doar cu profesionala”

Vasile Ernu a discutat în exclusivitate pentru Libertatea cu artistul invitat – Vlad Nancă și curatoarea – Cosmina Goagea.

Discuție cu Cosmina Goagea – curatoarea expoziției

Libertatea: Cosmina Goagea, felicitări pentru proiectul câștigător: Human Scale va reprezenta România la Bienala de Arhitectură din Veneția 2025. Spune-mi, te rog, ce te-a atras la ideea propusă de Vlad Nancă?
Cosmina Goagea: Mulțumesc, Vasile Ernu, și sper să continuăm conversația începută acum și după deschiderea expoziției. Mi s-a părut interesantă ideea de a lucra cu o serie de resurse de conținut, cum ar fi lucrările unui artist și ideile unor arhitecți ca răspuns la o temă dată, pentru a crea împreună o expoziție de arhitectură relevantă pentru scena aparte a Bienalei de la Veneția. 

A fost o situație total atipică, eu am venit în această poveste ultima, în toamna anului trecut. Cu toate acestea, mi s-a părut un moment bun pentru că, deși erau pe masă o parte dintre ingrediente, nu exista un concept curatorial, așadar am putut dezvolta exact lucrul care are sens pentru mine într-o astfel de colaborare. 

Am găsit o echipă deja formată, cu oameni despre care știam ce fac și asta a cântărit mult în decizia de a intra într-un proiect complex foarte din scurt, cu două luni înainte de concurs. Am analizat elementele existente și mi s-a părut că există un potențial bun pentru dezvoltarea unei expoziții de arhitectură care să aibă ceva de spus în contextul temei Intelli-gens formulată de Carlo Ratti, curatorul acestei ediții a Bienalei. 

Recomandări

Sorina Pintea, condamnată la 3 ani și 6 luni de închisoare cu executare pentru luare de mită. Decizia e definitivă

Tema tocmai asta urmărește, să identifice surse noi de cunoaștere, de putere și de inspirație pentru proiectarea pentru un mediu alterat, sub incidența unor crize multiple. Și atunci prima intuiție a fost să vedem cum putem extinde cunoașterea în cadrul domeniului, uitându-ne la arhitectura construită sau imaginată de-a lungul secolului 20 prin prisma siluetelor umane prezente în desenele de mână ale arhitecților. 

„Poate fi relevant pentru cum ne raportăm la construcții moderniste”

Pentru noi, arhitecții, aceste siluete trec aproape neobservate, fiind în general niște indicii de scară – și chiar așa le și numim, „scale figures”. Vlad Nancă însă extrage aceste siluete din desene și le aduce la scara reală într-o materialitate tridimensională, afirmând dorința de a le reuni cu umanitatea. Acest gest, care face ca arhitectura să dispară și ca focalizarea să cadă pe ceea ce noi numim „anturaj pentru arhitectură”, mi s-a părut că ne poate duce, prin ricoșeu, la o reconsiderare a spațialității și la o recitire cu alte lentile tocmai a arhitecturii. 

Recomandări

Băiețelul de doi ani al lui Ionel Ganea a murit, la o lună după accidentul grav în care a fost implicat cu tatăl său: „S-a făcut tot ce era omenește posibil”

Ideea asta m-a atras, de a problematiza conceptele de arhitectură generică, de om generic și de culturi urbane ideale, așa cum apar în discursurile arhitecturale influențate de anumite doctrine de-a lungul secolului XX. 

Uitându-ne la arhitectură prin prisma oamenilor din desene, am putut recupera o întreagă sferă conotativă formată din intenții, promisiuni și mesaje, și care pot da o cheie nouă de citire a relațiilor dintre clădire și ce e în jurul ei, adică a urbanității. 

Acest lucru poate fi relevant pentru felul în care ne raportăm la construcțiile moderniste de exemplu, o temă care apare foarte des în studiourile de arhitectură de acum, în condițiile în care a venit momentul ca acest patrimoniu să fie adus la standarde contemporane sau reinventat. Și cum cea mai sustenabilă clădire este cea care există deja, am considerat că o revizitare critică a arhitecturii secolului XX și recuperarea unor mize pierdute în timp sau neactualizate vreodată, așa cum apar ele în desenele ideale ale arhitecților, poate fi o cale de a interveni mai conștient și mai sensibil asupra acestei arhitecturi. În concluzie, m-a atras ideea de a explora dimensiunea umană a arhitecturii, în mai multe sensuri ale termenului și văzută din mai multe perspective, și semnificația ei pentru practica de arhitectură de astăzi.

Sintagme ca orașe pentru oameni

– Cum ai tradus conceptul artistic inițial într-o structură curatorială coerentă pentru Bienală? Ce ai adus tu, ca viziune, în povestea Human Scale?
– Rolul meu a fost să creez conceptul curatorial al proiectului Human Scale pentru a duce la Veneția un conținut care să fie interesant și relevant pentru domeniul arhitecturii contemporane. 

Formularea acestui concept a însemnat și amplificarea cu o serie de elemente care au apărut pe măsură ce am dezvoltat cercetarea, aducând în expoziție desene de arhitectură, o selecție de hărți istorice, o instalație de clișee fotografice pe sticlă și încă o lucrare a lui Vlad Nancă („Harta Lumii”). 

Procesul de lucru pe care l-am derulat eu în spatele scenei să zicem a fost să parcurg o serie de concepte, foarte prezente în discursul profesional despre sustenabilitate și în politicile curente de arhitectură și urbanism și să văd cum reușesc acestea să fie integrate sau nu în practica reală. 

Mă refer la sintagme ca orașe pentru oameni (cities for people), arhitectura la scară umană (human scale architecture), să nu lăsăm pe nimeni în urmă (leave no-one behind), o singură mărime nu se potrivește pentru toți (one-size-doesnt-fit-all), omul contează primul (man matters first) etc. 

Interesant este cum aceste sloganuri ajung să creeze un nou set de principii de intervenție asupra patrimoniului și a spațiului public, bazate pe cultivarea de bunuri comune, proporționalitate, intensificarea identității locale, apartenență la loc, dimensiuni adecvate, accesibilitate. Următorul pas a fost să privim și arhitectura secolului XX prin această lentilă, a relațiilor dintre oameni și mediul construit, și a felului în care arhitectura modelează viața socială în sine. 

Am putut recunoaște prin desene poziționările arhitecților români în raport cu anumite stiluri sau pe parcursul unor schimbări de paradigmă estetică sau politică din secolul XX. Am ajuns destul de repede la ideea de reparație, urmărind cum fiecare epocă neagă concepte și stiluri anterioare (care au dus la dezumanizare desigur), și propune, în schimb, ceva nou (o re-umanizare a arhitecturii). Am analizat o serie de utopii, de la manifestul școlii de la Bauhaus până la realismul socialist sau la funcționalism, care toate propuneau o arhitectură nouă pentru un om nou. Tema utopiei a devenit din ce în ce mai prezentă, și atunci, am structurat discursul curatorial chestionând proiecțiile de lumi ideale la construcția cărora poate contribui arhitectura.

Moduri de reprezentare a unor lumi perfecte

Tot prin această prismă am răspuns și la cererea lui Ratti, care presupune ca fiecare loc din lume să ofere o soluție (one place – one solution) pentru o dezvoltare mai echilibrată și mai conștientă față de schimbările dramatice prin care trecem. Propunerea noastră a fost să actualizăm o serie de concepte sau de moduri de reprezentare a unor lumi perfecte, sub formă de instrumente pentru arhitectură, care au devenit și subtitluri pentru componente ale expoziției: utopia ca instrument critic, harta ca instrument semiotic, gridul ca instrument științific, reparația continuă, desenul ca laborator al memoriei, desenul de mână ca formă de gândire etc.

Desprinderea de tehnologiile noi de design nu este una nostalgică, ci una care încearcă să înțeleagă cum pot fi recunoscute funcțiile vitale, emoționale și simbolice ale arhitecturii în desenul analog, în lipsa tuturor imaginilor care populează randările cu oameni cu atitudini fericite. Prin expoziție, adresăm la rândul nostru publicului o invitație utopică: într-un prezent post-tehnologic, în care desenul de mână și experiența spațială reală sunt singurele metode pe care le mai avem la dispoziție în încercarea de a recupera o relație cu sens cu lumea pe care o construim și o locuim, într-un mediu în continuă transformare. 

– Cum s-a construit colaborarea între tine, Vlad Nancă și Muromuro Studio? Ce v-a apropiat și cum ați lucrat împreună la dezvoltarea proiectului?
– Inițial, existau lucrările de artă ale lui Vlad Nancă, constând în siluete umane extrase din desenele de arhitectură și aduse la scara 1:1, sub forma unor sculpturi, și ideea de a lucra cu desenele de arhitectură și cu arhivele. Cel mai mult mi-a atras atenția lucrarea intitulată „Dialog”, care pune împreună o siluetă dintr-un desen al lui Adolfo Natalini (cofondatorul grupului de arhitectură conceptuală Superstudio) și o siluetă dintr-un desen pentru o fabrică de la marginea Bucureștiului din anii ‘60. 

Această referință m-a dus imediat cu gândul la o altă lucrare a lui Vlad, inspirată din proiectul „Monumentul Continuu” al celor de la Superstudio, și care interpretează harta lui Waldseemüller (prima hartă a lumii pe care apare și America, model proiectat în 1507 ca tipar pentru a crea globul pământesc din hârtie) ca un grid continuu. 

Așa că am introdus în expoziție și această lucrare și ulterior o serie de hărți istorice din secolele XVI–XVIII, care conțin reprezentări ale orașelor și ale personajelor alegorice, selecție realizată împreună cu Ioana Zamfir de la Muzeul Hărților și Cărții Vechi din București. În consecință, discursul s-a extins și către explorarea desenului ca instrument de proiectare a puterii politice și sociale, și a felului în care arhitectura a contribuit, și contribuie încă la modelarea identităților colective și la influențarea narațiunilor istorice. 

Idei discutate într-un timp foarte scurt

Un alt element valoros este conceptul de design care cuprinde și instalația spațială a arhitecților Ioana Chivu și Onar Stănescu, care formează studioul Muromuro. Instalația spațială la scara întregului pavilion, prin care vizitatorii devin protagoniști unii pentru alții, umbrele lor suprapunându-se dinamic peste siluetele lucrărilor de artă, este o metaforă a unei lumi în continuă reinventare, și o pledoarie pentru recuperarea unei inteligențe spațiale reale, nemijlocite. 

Cred că această experiență spațială completează perfect diversele forme de inteligență – conceptuală, istorică, tehnologică, artistică, emoțională – înglobate în celelalte componente ale expoziției, în căutarea unor moduri în care ne putem reimagina arhitectura, moduri centrate pe om și pe viață.

Toate aceste idei au fost discutate în cadrul unor sesiuni la care au participat Ioana, Onar, Vlad și eu, într-un timp, de altfel, foarte scurt. Perioada de implementare a proiectului a însemnat mai puțin de patru luni în care am avut de făcut în paralel cercetarea, documentarea în arhive, designul, producția și comunicarea. A fost o perioadă foarte intensă, în care ne-am întâlnit uneori aproape zilnic pentru a discuta despre selecția de desene și hărți și despre felul în care se configurează traseul expozițional în funcție de diferitele tematici. 

A fost interesant să vedem ce poate aduce nou fiecare dintre noi, privind lucrurile din perspective și cu criterii diferite: Ioana, Onar și eu, de exemplu, am valorizat mai mult arhitectura și spațialitatea, iar Vlad a fost mai interesat de expresivitatea desenului și de alte narațiuni care se pot desprinde privind acțiunile în care sunt angajate personajele din desenele de arhitectură. În acest context, eu mi-am găsit rolul în a pune întrebările care să ducă lucrurile mai departe, în identificarea conexiunilor între conținutul propus de noi și fenomene urbane contemporane, și în integrarea ideilor relevante într-un concept curatorial care să aibă sens pentru tema ediției.  

– Dacă ar fi să prezentăm proiectul pentru cineva care nu poate ajunge la Veneţia: care sunt ideile principale pe care se construiește întreaga expoziție?
– Expoziția Human Scale propune o privire asupra omului-ca-semn, așa cum apare el în desenele de mână ale arhitecților secolului XX, în hărți istorice, în lucrări de artă conceptuală și într-o instalație spațială, în încercarea de a-i chestiona abilitatea de adaptare la răsturnări abrupte de paradigmă. 

Apelând la o serie de instrumente retorice ca demonstrația prin absurd, paradoxul sau utopia ironică, expoziția invită vizitatorii să reconsidere semnificația dimensiunii umane în arhitectură și în dezvoltarea urbană. Prin revizitarea critică a unor ideologii care spun, toate, că omul și dreptul lui la oraș contează în primul rând, este urmărită recuperarea unei relații directe, umane și juste cu spațiul construit și cu natura care îl susține. Invitația utopică adresată vizitatorilor este într-un prezent post-tehnologic, într-o lume imperfectă, dar activă și regenerativă, în care singura noastră șansă, orice s-ar întâmpla, este să credem în umanitatea celorlalți, oricine ar fi ei.

Pavilionul României din Giardini della Biennale

– Ce conține de fapt proiectul dacă tot vrem să ne imaginăm cum arată: ca să știm ce avem de văzut?
– În Pavilionul României din Giardini della Biennale sunt expuse o serie de 24 de desene originale de arhivă ale arhitecților români din secolul XX, o selecție de hărți istorice din secolele al XVI-lea–al XVIII-lea, lucrări de artă ale artistului Vlad Nancă, o instalație luminoasă cu clișee fotografice pe sticlă, realizate după desene de arhitectură din anii ‘60-70, și o instalație spațială imersivă, la scara întregului pavilion. 

În cel de-al doilea sediu al expoziției Human Scale, Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția, sunt oferite publicului o parte din resursele documentare pentru expoziție, sub forma unei arhive curatoriate care conține reproduceri după aproximativ 300 de planșe selectate pe criteriul relevanței prezenței umane în desenul de arhitectură.

– Cum e să lucrezi ca arhitectă –  care de obicei face o muncă aparent mai de echipă şi mai rațională, exactă – cu un artist care e cumva opusul ca tip de muncă?
– Rolul de curator presupune integrarea unor conținuturi care vin din diverse domenii, și transpunerea lor într-un concept care să aibă sens pentru un public cultural larg. De-a lungul practicii mele independente sau în cadrul grupului Zeppelin Design am lucrat pentru expoziții de arhitectură, design, fotografie, artă contemporană etc., dar și pentru unele care țin de cu totul alte domenii de cunoaștere – în cazul muzeelor, de exemplu, unde am colaborat cu tot felul de oameni de știință, istorici, cercetători în fizică, biologi, geografi, botaniști, arheologi, sociologi, experți în literatură și așa mai departe. 

Orice dezvoltare a conținutului unei expoziții presupune colaborare multidisciplinară, și orice echipă creativă presupune roluri diverse, nu doar de arhitecți și designeri, ci și de graficieni, artiști de sunet, scenariști, creatori de realitate virtuală, creatori de imagine dinamică etc. Cred că educația mea în domeniul arhitecturii mi-a dat tocmai această abilitate de a putea integra o serie întreagă de discipline diverse. 

Cu Vlad Nancă a fost prima colaborare și o experiență firească din punctul de vedere al modului de lucru. Dezbaterile noastre au fost mai mult în zona de abordare a conținutului și cred că aici am avut cu toții de învățat, ceea ce mi se pare deja unul dintre câștigurile proiectului Human Scale.    

Discuție cu  Vlad Nancă – artist invitat

– Dragă Vlad Nancă, tu ai fost inițiatorul proiectului Human Scale – cum ai ajuns să propui acest concept pentru Bienala de Arhitectură de la Veneția? Ce te-a motivat să transformi cercetarea ta artistică într-o aplicație pentru un eveniment internațional?
– Arhitectura este una dintre principalele surse de inspirație pentru mine de foarte mulți ani, în special arhitectura secolului XX. Alături de arta monumentală și artele decorative, constituie elemente importante în practica mea. Arhitectura nu este doar o sursă de inspirație, ci face parte din viața mea; este o pasiune care a devenit un stil de viață. Cercul meu de prieteni este plin de arhitecți, iar vacanțele ajung să fie planificate în funcție de obiective de interes arhitectural. Consum arhitectura la fiecare pas; chiar și într-un drum scurt până la supermarket, ochii mei savurează detalii de clădiri, volume și linii. 

Este un domeniu care îmi domină existența și care m-a format profund. Acesta este contextul personal în care am ajuns să propun un proiect pentru Bienala de Arhitectură de la Veneția. De ce nu la Bienala de Artă? Pentru că este un proiect de arhitectură. De ce la Veneția? Pentru că orice artist sau arhitect își dorește, cred, să își reprezinte țara la cel mai înalt nivel și să fie prezent la cel mai important eveniment internațional din domeniu. 

O particularitate a României este însă lipsa platformelor de expresie și a infrastructurii instituționale pentru arhitectură și artă contemporană: există un singur muzeu de arhitectură (cel al Școlii de Arhitectură – UAUIM) și doar câteva instituții de tip muzeu sau kunsthalle. Șansele de a fi inclus în programele acestora sunt relativ reduse, iar concursul de proiecte pentru Bienala de la Veneția oferă o șansă reală și egală tuturor participanților. 

Revenind la practica mea: începând cu 2017, am realizat o serie de lucrări cu siluete arhitecturale, preluate din desenele de arhitectură, unde acestea sunt folosite pentru a oferi scară clădirilor propuse. Ceea ce am făcut eu a fost să le măresc la scara 1:1 și să îmi „populez” expozițiile cu ele. De-a lungul anilor, interesul meu pentru desenul de arhitectură a crescut constant; am urmărit și vizitat muzee și colecții de specialitate din Europa, iar acest lucru a dus firesc la dorința de a accesa și arhivele din România. Parte din proiectul nostru pentru Veneția este și un efort documentar de a aduce în fața publicului desene de arhitectură din întreg parcursul secolului XX. Câștigarea concursului ne-a oferit oportunitatea extraordinară de a accesa arhive valoroase și de a prezenta publicului lucrări de o calitate excepțională, majoritatea fiind expuse în premieră absolută.

Fascinat de modernismul interbelic

– Din ce ştiu tu faci cercetare artistică asupra desenelor de arhitectură din 2017. Cum ai ajuns aici şi de unde acest interes?
– Interesul meu pentru arhitectură precede anul 2017, când am expus pentru prima dată o lucrare cu siluete arhitecturale aduse la scara 1:1. La începutul anilor 2000 eram interesat de graffiti, guerrilla advertising, explorare urbană și orice formă de expresie vizuală în spațiul public, iar acest parcurs a condus în mod natural la interesul pentru arhitectură. În acea perioadă eram activ pe bloguri, iar o parte din conținutul creat alături de prieteni pasionați de aceleași subiecte poate fi încă vizualizat pe bukresh.blogspot.com și made-in-romania.blogspot.com, unde am contribuit ani de-a rândul. Fascinația mea inițială a fost îndreptată spre modernismul interbelic, însă în timp interesul s-a extins și s-a consolidat asupra arhitecturii din a doua jumătate a secolului XX, domeniu care continuă să mă preocupe și să mă inspire.

– Proiectul Human Scale pornește din practica ta artistică, dar se transformă într-un demers colectiv. Cum ai imaginat trecerea de la o lucrare personală la o colaborare interdisciplinară pentru Bienală?
– Când i-am abordat pe Ioana Chifu și Onar Stănescu (Muromuro Studio, coautori ai proiectului pentru Bienala de Arhitectură de la Veneția), pe Otilia Fiastru (art director) și pe Cosmina Goagea (curatoare), propunerea mea a fost să realizăm un proiect care să prezinte lucrările mele artistice alături de materiale documentare din desenele de arhitectură. 

Intenția era să aducem împreună expresia artistică și patrimoniul grafic al arhitecturii românești, propunând o nouă lectură a istoriei recente, filtrată prin prezența corpului uman în desenul arhitectural. Ioana și Onar au propus dezvoltarea unei instalații arhitecturale pornind de la desenul de arhitectură. 

Din această idee a rezultat o instalație care se activează prin simpla prezență a vizitatorilor, sugerând o relație directă și vie între om și spațiul construit. Deși are o prezență puternică în spațiu, instalația este aerisită și sensibilă, reușind să păstreze echilibrul între impact vizual și subtilitate conceptuală. Otilia Fiastru a realizat un pachet grafic complex, pornind de la estetica materialelor de arhivare — dosare, tipizate, hârtii tehnice — și inspirându-se din atmosfera arhivelor de desen. Identitatea vizuală a proiectului reflectă cu rafinament această legătură între cercetare, documentare și expresie contemporană. 

Cosmina Goagea a adus o privire de ansamblu asupra întregului demers, contribuind la articularea coerentă a conceptului curatorial, integrând ideile și abordările fiecărui membru al echipei. Prin viziunea sa, a reușit să aducă o unitate de fond și de formă proiectului, punând în valoare atât lucrările artistice, cât și cercetarea arhitecturală. Aportul fiecăruia a fost esențial. De-a lungul procesului de lucru au existat discuții intense, uneori contradictorii, dar întotdeauna constructive și stimulate de dorința comună de a ridica nivelul proiectului. Aceste schimburi de idei au dus la rafinarea și consolidarea conceptului final, rezultând într-o propunere solidă, coerentă și profund legată de tema centrală: prezența omului în spațiul arhitectural.

– De copil eram fascinat de birourile de proiectare ale arhitecților. Aveam sentimentul că acele desene sunt produse colective, se lucra mult în echipe. Tu, ca artist, vii cu o muncă destul de „individualistă”, că aşa e meseria de artist. Cum se împacă cele două perspective?
– În timpul vizitelor de documentare din ultimele luni, am întâlnit cazuri în care în cartuș (zona standardizată dintr-un desen de arhitectură care conține informații esențiale despre proiect, precum titlul, autorul, scara, data și numărul desenului) era specificat, pe lângă alte categorii, și numele desenatorului, diferit de cel al autorilor proiectului. 

Cred însă că aceasta este mai degrabă o situație specială. Din experiența ta, probabil ai întâlnit cazuri de colective de proiectare, întrucât în perioada socialismului în România nu se putea semna un proiect în nume propriu și nu existau birouri de arhitectură private. Cu toate acestea, consider că lucrul în echipă este benefic și că se poate găsi un echilibru și un mesaj comun. Munca de artist presupune adesea colaborări, fie cu alți artiști sau artizani specializați, fie cu curatori sau producători. 

Eu, fiind absolvent de matematică-fizică și ulterior student la foto-video, nu am avut neapărat experiența lucrului solitar într-un atelier. Totuși, am o viziune și o estetică personală la care țin, și din acest punct de vedere cred că am funcționat bine în echipă – afinitățile estetice împărtășite cu Ioana, Onar, Cosmina și Otilia au fost de bun augur. Evident, nu a existat întotdeauna consens în cadrul echipei, însă tocmai aceste discuții și diferențe au contribuit la îmbunătățirea proiectului.

– Apropo, cum e să lucrezi cu echipa de la arhitectură?
– Cum spuneam, nu a existat întotdeauna consens, iar unele discuții au fost chiar aprinse și pasionale, dar toate au avut la bază dorința comună de a ajunge la o formă cât mai bună a proiectului. Personal, am învățat foarte mult pe parcursul dezvoltării acestui proiect, nu doar de la echipa de creație, ci și de la echipa de coordonare și producție, de la echipa de comunicare, și din toate interacțiunile pe care le-am avut cu persoanele și instituțiile care ne-au oferit acces la arhivele lor. 

A fost un proces de lucru intens și din cauza calendarului strâns (avem puțin peste 100 de zile pentru a implementa proiectul), iar acest lucru face cu atât mai mare bucuria și entuziasmul de a vedea proiectul pus în scenă. Abia așteptăm să ne putem bucura de rezultat!

CV-urile echipei României

Vlad Nancă, născut în 1979, la București, a studiat la Universitatea Națională de Arte din București, în cadrul Departamentului de Fotografie și Imagine Dinamică. În lucrările sale timpurii, Vlad Nancă utilizează simboluri politice și culturale pentru a explora nostalgia și transformările societății, pe fundalul istoriei recente a României și Europei de Est, marcată de tranziția postcomunistă și ascensiunea capitalismului agresiv la începutul anilor 2000. În practica sa recentă, Nancă investighează spațiul în multiple forme – de la spațiul public și arhitectură până la spațiul cosmic – folosind în mod constant materiale de arhivă și referințe din istoria artei și arhitecturii, pentru a construi lucrări cu subiecte unice, materializate în sculpturi și instalații.

Cosmina Goagea este arhitectă, curatoare și cercetătoare în cadrul programului doctoral al Escola Tècnica Superior d’Arquitectura de Barcelona, Universitat Politècnica de Catalunya (UPC). Începând din 2000, activitatea ei de cercetare și curatoriat este exată pe expoziții muzeale, arta ca practică urbană, place-making prin intervenții culturale, transformarea orașului de jos în sus, arhitectura regenerativă, politici culturale bazate pe cultură și arta contemporană. Este directoarea artistică a platformei Zeppelin – platformă de comunicare și acțiune în domeniul arhitecturii și urbanismului. A fost recompensată cu Premiul DASA al Academiei Europeane a Muzeelor(2021), BigSEE Design Award (2019 și 2022), și a fost nominalizată la Premiul European pentru Spațiul Public Urban (2011) și la Premiul Uniunii Europene pentru Arhitectură Contemporană – Mies van der Rohe (2024).

Muromuro Studio este un birou de arhitectură și design fondat de Ioana Chifu și Onar Stănescu, care acoperă o gamă variată de tipologii: de la spații publice și locuințe private, la spații comerciale și design de obiect. În 2022, activitatea studioului s-a extins odată cu deschiderea Galeriei Grotto, un spațiu dedicat artelor contemporane și designului. Această inițiativă le-a permis să se concentreze pe designul de expoziții și pe activitatea curatorială, explorând în profunzime intersecția dintre artă și design. Pe lângă practica arhitecturală, Muromuro Studio este profund implicat în designul de mobilier, creând piese care experimentează cu forme geometrice îndrăznețe, materiale brute și detalii rafinate – într-un echilibru între funcționalitate și expresie artistică.

Foto: Facebook

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro