Povestea lui Caliu, lăutarul din Clejani: „Au început și românii să ne aprecieze. Ură împotriva romilor va fi mereu, dar eu nu mă cobor la așa ceva”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Violonistul Gheorghe Anghel, mai cunoscut drept Caliu, vorbește, într-un interviu pentru Libertatea, despre necazurile, bucuriile și regretele lăutarului român. Despre lăutarii de la Clejani, actorul Johhny Depp spunea că „sunt cei mai mari muzicieni pe care i-a ascultat vreodată”. În România, abia acum începe să le fie recunoscută valoarea.
Cuprins:
„Asta e pâinea la copii”, spune Caliu în timp ce ne cântă la vioară în holul casei lui din satul Clejani, județul Giurgiu. Este vioara „lu’ tata mare”, o vioară veche de peste 200 de ani. Bătrânii au cântat cu ea la nunți și cumetrii, Caliu a dus-o pe marile scene ale lumii, de la Opera din Paris, până la Filarmonica din Praga și Carnegie Hall din New York. Pentru Caliu, vioara asta e mai mult decât o piesă de muzeu rară. Este instrumentul care a crescut generații întregi. Și continuă să o facă.
La 61 de ani, Caliu cântă cu aceeași bucurie cu care cânta la 5 ani, când șterpelea vioara tatălui și fugea cu ea pe câmp să studieze. După ce a străbătut lumea-n lung și-n lat cu Taraf de Haidouks, despre care actorul Johnny Depp spunea că „sunt cei mai mari muzicieni pe care i-a ascultat vreodată”, violonistul este fericit că, în sfârșit, românii le recunosc valoarea.
Sub numele de Taraf de Caliu, lăutarii au avut anul acesta mai multe concerte în țară, iar în 2022 urmează să-și lanseze primul album produs în România și să susțină un turneu mondial.
„Publicul român e alături de noi acum și mă simt mai împlinit. Mă simt mai bine când cânt acasă, dar primirea străinilor nu se compară”, spune Caliu într-un interviu pentru Libertatea.
„Vaccinarea e o dovadă de civilizație”
Libertatea: Cum ați trăit acești ultimi doi ani de pandemie? Ce greutăți ați avut?
Anghel „Caliu” Gheorghe: Cel mai greu mi-a fost că n-am avut cântări. Am avut o pauză mare, de peste un an. Veneau băieții la mine, făceam repetiții, ne gândeam cât de rău e și ne încurajam unii pe alții. A fost foarte greu să ne descurcăm. Am avut o indemnizație de artist și cu ajutorul ei am trăit.
- Cât a fost indemnizația?
- 22 de milioane, apoi s-a făcut 40. Cu asta am avut noroc.
- Cum ați luat decizia de a vă vaccina?
- Tot taraful și toată familia mea sunt vaccinați. Am luat decizia pentru sănătatea mea și a celor dragi. Doamna doctor m-a convins, e pâinea lui Dumnezeu și știu că nu ne vrea răul. Ne-a primit pe toți la cabinet, ne-a făcut analize și ne-a zis că putem să facem vaccinul.
Oricum m-aș fi vaccinat, dar și faptul că sunt artist m-a responsabilizat, că vreau ca publicul să vină la concerte și să se simtă în siguranță. Mi se pare o dovadă de civilizație. Caliu, din Clejani
- Ați transmis și primul mesaj pro-vaccinare în limba romani. V-a propus cineva?
- Da, au venit la mine un domn și o doamnă de la Comitet (CNCAV, comitetul care se ocupă de campania de vaccinare, n.r.). M-au filmat chiar aici, în bătătură. Eu le-am zis tuturor să se vaccineze, și la romi, și la români. Le-am zis că e pentru binele nostru.
- Ce părere au avut oamenii?
- Unii au apreciat și mi-au urmat exemplul, alții mi-au zis că am fost plătit. Nu-i bag eu în seamă. Dar dacă ar fi după mine, dacă aș avea eu o mare putere în țara asta, aș merge din poartă-n poartă să-i vaccinez.
Caliu, față-n față cu „feciorul lui Chaplin”
- Cum a fost revenirea pe scenă după atât timp?
- De curând ne-am întors din Portugalia, unde am stat trei săptămâni. Acolo am avut primul mare concert după pandemie într-o încăpere mare, ca Sala Palatului. M-am simțit cel mai fericit și cred că și oamenii au simțit asta, erau toți foarte bucuroși. Publicul ne face fericiți, din asta trăim, a fost magnific. La final, am făcut poze, a fost mult tineret, peste 3.000 de persoane, iar la final ne întrebau când mai venim să cântăm. Ne-am întâlnit și cu feciorul lui Charlie Chaplin.
- Cum așa?
- În Lisabona am fost invitați să cântăm pentru artiștii cu care am făcut filmul „Latcho Drom”, regizat de Tony Gatlif. Apoi, domnul Chaplin, un om foarte modest și respectuos, a dorit să facă un interviu cu mine și să mă cunoască personal, fiindcă el a avut o viață asemănătoare cu a noastră, a trăit în șaretă, a dus o viață de nomad.
- Dar de unde știa de dumneavoastră?
- Mă știa de când am cântat la casa lui Charlie Chaplin din Elveția, acum mulți ani, cam 20. Tocmai acum ne-am revăzut. Era cu toată familia și, după spectacol, ne-au așteptat într-un restaurant. Am stat la povești, mai vorbeam, mai cântam, ne-a prins dimineața.
„Gata, și-au dat seama și românii de valoarea noastră”
- Acum câțiva ani erați mâhnit că nu cântați des în România. S-au schimbat lucrurile?
- Am început să cântăm și în România. Gata, și-au dat seama și românii de valoarea noastră. Acum, tineretul e mai interesat de muzica noastră. Chiar mă întrebau unii oameni cum de noi suntem mai cunoscuți în afară decât în țara noastră.
- Și ce le spuneați?
- N-am știut ce să le zic. Poate a fost și dușmănie, cred că oamenii ne urăsc degeaba, pentru că noi ne-am văzut mereu de treaba noastră și ne-am făcut meseria cu pasiune și respect.
- Personal, v-a supărat că românii au părut mai puțin interesați decât străinii de muzica dumneavoastră?
- Drept să spun, mai pe la început, am suferit că românii nu ne apreciau ca străinii, mi-a părut rău. Dar ce era să fac? Mi-am văzut de treabă.
- Când ați avut primul mare concert în România?
- Prima oară am cântat la Balkanik Festival și apoi la Sala Palatului, prin 2006-2007. Noi ne-am dorit mult să cântăm mai mult acasă, iar acum suntem foarte mândri că suntem chemați și în România. Cred că oamenii nici nu știau prea bine de noi, nu ne cunoșteau muzica. Publicul român e alături de noi acum și mă simt mai împlinit. Mă simt mai bine când cânt acasă, dar primirea străinilor nu se compară, ei joacă, se simt foarte bine, sunt impresionați. Noi la străini le cântăm până dimineața. Noaptea o făceam zi.
- Ce piese vi se cer cel mai des?
- (Cântând) Bulgărași de gheață rece/Iarna vine, vara trece/Și n-am cu cine petrece,/Căci cu cine am petrecut/S-a dus și n-a mai venit. Când aud cântecele astea, îmi zic: „Caliule, ne dai viață de trăit”.
Pe mine mă sună să le cânt polițiști, prefecți, primari, și de la PNL, și de la PSD. Am cântat pentru toți, pe toți i-am făcut să danseze și să plângă. Caliu din Clejani:
Lua vioara și studia pe câmp
- Din trupa dumneavoastră, a făcut cineva studii muzicale?
- Niciunul n-avem școală de muzică. Muzica noastră s-a dus din tată în fiu și avem de gând s-o ținem tot așa. Eu m-am apucat de vioară la 5 ani, iar la 11 ani eram șef peste 50 de muzicanți, pentru că eu înțelegeam muzica, nici n-aveam nevoie de note. Și acum, dacă vin cei mai mari conservatoriști din lume și-mi cântă, eu sunt în stare să execut exact.
Radu Mihăileanu m-a pus să cânt Paganini (pentru filmul „Le Concert”, lansat în 2009, n.r.), eu nu auzisem în viața mea Paganini. Mi-a dat casetofon cu înregistrarea și m-a întrebat: „Ești capabil în cinci zile să înveți Paganini?”. Eu, modest, i-am zis: „Nea Radu, lasă-mă o lună”. M-am întors la Clejani și m-am pus pe studiat. Într-o oră deja o știam. A doua zi l-am sunat: „Ia ascultați Paganini ăsta un pic. E bine?”. „Nu ești tu! Vino la București!”. M-am dus la hotel, unde era cazată toată echipa filmului, am scos vioara și i-am cântat Paganini. „Fenomenal! Fenomenal!”, zicea. Rămăsese cu gura căscată, nu-i venea să creadă că am învățat Paganini într-o zi, după ureche.
- Dumneavoastră de la cine ați învățat să cântați la vioară?
- Am învățat de la tata și de la bunicul din partea mamei, erau două generații de muzicieni. Pe vremea aia nu exista nuntă fără ei. Ăsta a fost gândul meu de când eram mic: cum să fac să ajung și eu la fel de bun ca ei, să prind stilul lor. Am prins și stilul, l-am și modernizat un pic. În muzica asta sunt multe influențe, dar trebuie să știi cum să le prelucrezi.
Și mama a cântat cu vocea, mergea cu tata la nunți, iar când se întorceau, îi pândeam, așteptam să adoarmă, furam vioara din cui și fugeam pe câmp să repet. Când se făcea ceasul să merg la școală, piteam vioara sub nuc și mă duceam să fac prezență. Mă duceam la școală și mă rugam de profesor să-mi dea drumul mai devreme ca să studiez la vioară pe câmp. Cântam cu foc, mă frământam când nu-mi ieșea ceva. Atât aveam în cap: să cânt și eu la nunți și să mă aplaude lumea.
Am fost liber profesionist și toată viața mea am plătit impozit la stat. Toată viața am trăit din muzică. Dacă nu făceai muzică, unde ajungeai? La oi sau la zidărie. Caliu, din Clejani:
- Ce au zis părinții când au aflat că învățați să cântați pe ascuns? V-au încurajat?
- Da, dar mi-au zis că dacă vreau să fac muzică, trebuie să fiu mai mare decât ei, să exersez zi și noapte. Asta am și făcut!
- Ce alte sfaturi v-au mai dat bătrânii?
- M-au învățat să fiu mereu aranjat, serios, respectuos și la locul meu, să nu mă fac de râs. Mi-au zis că ambiția contează cel mai mult în viață, că degeaba ai talentul, dacă nu-ți dai interesul. Asta i-am învățat și eu pe toți ai mei: să fie ambițioși și serioși. Le-am zis: „Băi, fraților, eu o să mor, dar voi trebuie să țineți la muzica asta și să cântați în continuare”. Le-am dat toate cântecele de acum sute de ani, să ducă mai departe tradiția. I-am rugat să nu se dea pe manele. Sigur că mai cântăm și o manea, două la petreceri, că ni se cere, dar noi trebuie să respectăm muzica noastră tradițională.
- Câți lăutari mai sunt acum în Clejani?
- Foarte puțini și cei mai mulți sunt bătrâni și bolnavi, nu mai pot cânta. Cred că am mai rămas vreo 18.
- V-ați gândit vreodată să puneți vioara în cui?
- Din tot sufletul? Nu! Am avut gândul ăsta câteva zile, când a fost soția bolnavă tare. Atunci, am zis: „Gata, mă las de vioară, nu mai cânt! Îi las pe ăștia tineri, că eu am obținut tot ce-am vrut, acum stau și-mi trăiesc bătrânețile liniștit”: Și soția mi-a zis: „Nebunule, cum să nu mai cânți? Tu nu poți să nu mai cânți! Caliule, tu o să cânți până la final!”. Ea m-a ambiționat și, uite, că pot să mai cânt, pot să mă țin de ăștia mai tineri.
Muzica îl face să uite de necazuri
- Sunteți foarte vesel pe scenă. Vi s-a întâmplat să aveți o zi proastă, în care să nu vă ardă de cântat?
- Niciodată! Când văd publicul fericit, îmi vine pofta de cântat oricât de abătut sunt în viața mea. Energia publicului mă ajută mult, mă face să uit de orice necaz.
- Ați umblat peste tot prin lume. Nu v-ați gândit niciodată să vă stabiliți în străinătate?
- Ba da. Prin 1996, am avut o ofertă foarte bună, în California. Am fost acolo și un prieten de-ai mei, decan la o facultate de muzică, m-a pus să merg la mai multe clase și să-i învăț pe copii să cânte la vioară. Apoi, mi-a propus să-mi facă un contract și să predau, să mă mut cu familie cu tot, îmi aranja cu vizele, cu locuință, cu tot.
- Și ce v-a ținut?
- N-a vrut soția mea, ea mi-a zis că nu pleacă din România și nu-și lasă satul în care s-a născut niciodată. Când am auzit așa…
- Ați regretat?
- Mi-a părut rău că n-am plecat. Am și riscat atunci, nu prea știam ce-mi rezervă viitorul, dar am fost norocos, am reușit să-mi câștig traiul din muzică. Am muncit mult, am tras. Sigur că am regretat că nu m-am dus, mă gândesc că poate erau alte condiții acolo, poate azi aveam altă viață.
- Domnule Caliu, v-ați simțit vreodată discriminat din cauza etniei?
- Ura din România împotriva noastră, a romilor, va exista tot timpul. Orice am face, unii ne vor urî. Și românii fac probleme, nu doar romii. Tot oameni suntem. Dar eu nu intru în scandaluri, merg mai departe.
Eu nu mă cobor la nivelul celor care mă jignesc. Eu am un caracter și sunt responsabil. Degeaba ai facultate, dacă nu-i respecți pe cei din jurul tău, indiferent de etnie. Caliu, din Clejani:
Noi ne vedem de treaba noastră, așa am fost învățați, să respectăm pe toată lumea și să fim oameni serioși și responsabili.
