Trauma jurnalistei Ioana Burtea a prins voce după mulți ani. Într-un text cutremurător pe Decât o Revistă, și-a spus povestea, iar apoi a vorbit în direct din studioul Libertatea, la Adriana Nedelea LA FIX, despre abuz și abuzator, despre curajul dureros, dar necesar de a denunța public, ca să învățăm să nu mai trecem pe lângă ce se întâmplă grav lângă noi.
A fost un proces lung, care a durat ani de zile și care continuă. Probabil toată viața. Trauma nu se șterge cu totul niciodată Ioana Burtea, jurnalistă:
Da, aș vrea să ne creștem și bărbații să fie mai feminiști Ioana Burtea, jurnalistă:
Pe "Decât o Revistă", jurnalista Ioana Burtea a avut curajul să spună public cum a fost abuzată sexual și agresată fizic și psihic de tatăl ei de când avea 13 ani. Ioana a știut întotdeauna că va veni o zi în care va trebui să spună și altora ce a trăit, “ca să nu știe doar ea”.
Nu vrea să fie privită ca “victimă” și nici nu vrea să i se spună că trauma a întărit-o, a făcut-o “supraviețuitoare”. Vrea să transmită curajul ei copiilor, adolescenților și adulților care acum ascund traumele în sertare uitate ale memoriei sau le cosmetizează în jurnale pe care vor să le țină cât mai secrete, vrea să atragă atenția asupra unui subiect ignorat și zidit în stereotipuri de clasă și de etnie.
“Trauma este parte din mine, dar nu e totul. Am parat cu amărăciune de fiecare dată când cineva mi-a turnat platitudini că «trauma m-a făcut mai puternică», pentru că platitudinile ne țin deconectați de fenomene pe care nu le înțelegem. Nu vreau ca trauma să mă fi făcut puternică, nu vreau să-i mulțumesc pentru nimic. Nu vreau ca cineva să doarmă mai liniștit cu gândul că trauma îi face pe supraviețuitori mai puternici. Vreau să se înfurie”, a scris Ioana.
Curajul dureros de a-și spune povestea nu este doar despre ea și abuzurile pe care le-a trăit în copilărie, ci este semnalul de alarmă că societatea românească nu mai trebuie să ascundă sub preș abuzurile, că justiția trebuie să schimbe multe din felul în care acum tratează cazurile de abuz sexual asupra minorilor.
Pentru că realitatea arată așa: “Numai pe parcursul anului 2019, aproape 1.000 de copii au fost abuzați sexual. Mai mult de jumătate au fost abuzați în propriile familii. Agresorul a fost urmărit penal în puțin peste 500 de cazuri. Iar dintre victime, majoritatea au fost trimise înapoi în familiile unde au suferit abuzul”.
“Eu n-am crescut auzind povești ca a mea în România. Până să ajung la terapie, și chiar și după, mi-am luat informațiile și poveștile despre abuz din afară, din seriale străine sau articole din The Atlantic și The New Yorker. Nu s-a vorbit în cercul meu despre asta. Consumăm însă, vrând nevrând, tot felul de povești macabre la TV și în feeduri despre oameni din medii defavorizate cărora li se întâmplă - numai lor, nouă niciodată - toate nenorocirile legate de adicții, abuzuri și familii disfuncționale. E o minciună pe care o menținem la nivel de societate, care favorizează agresori, izolează victime, stigmatizează comunități vulnerabile și le taie accesul la platforme de exprimare, la justiție, la credibilitate. Eu nu mai vreau să ne mințim și nu mai vreau să simt că povestea mea n-are ce căuta aici. Are ce căuta. Iată-mă. N-o să dispar”.