Moldova, pentru prima dată la Bienala de la Veneția. Pavel Brăila a ridicat covoare cu drone într-o biserică: „Pentru mine, în momentul de față, nu există o temă mai importantă decât războiul”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Republica Moldova participă pentru prima oară în istorie la Bienala de la Veneția. Într-un interviu pentru Libertatea, artistul Pavel Brăila explică ce înseamnă covoarele ridicate de drone într-o biserică din oraș, influența pe care războiul din Ucraina a avut-o asupra artei pe care o face, cât și despre momentul în care țara lui natală începe să-și afirme vocea pe scena culturală internațională.
Cuprins:
- Instalație montată în biserică
- „Moldova începe să-și afirme vocea”
- „M-a influențat foarte mult perioada începutului războiului din Ucraina”
- „Acum spațiul aerian a devenit și un spațiu al fricii și supravegherii”
- „Lucrarea vorbește despre fragilitate și despre nesiguranța lumii de azi”
- „Cred foarte mult că majoritatea oamenilor își doresc pacea”
Instalație montată în biserică
Republica Moldova participă pentru prima dată oficial cu un pavilion național în cadrul Bienalei de la Veneția. În cadrul expoziției internaționale de artă, desfășurată în perioada 7 mai - 22 noiembrie, artistul Pavel Brăila expune proiectul „În a mia și a doua noapte”, curatoriat de Adelina Luft.
Instalația prezentă în cadrul Bisericii Santa Veneranda se încadrează în tema ediției din 2026, „In Minor Keys”, și propune, așa cum apare notat în comunicatul oficial, un spațiu de reflecție în care tensiunea dintre tehnologiile războiului și imaginarul cultural deschide posibilitatea unor noi forme de înțelegere a prezentului.
În plan practic, în spațiul istoric, vizitatorii vor putea observa un ansamblu de covoare care plutește între podea și boltă, susținut de drone. „În această lucrare am încercat să ating mai multe straturi în același timp: globalul se îmbină cu localul, tradiția cu modernitatea, personalul cu generalul, realitatea cu povestea. Când intri în spațiu, sunetul este destul de deranjant, chiar inconfortabil, dar în același timp există și poezie. Cu cât există mai mulți poli și mai multe tensiuni între ele, cu atât apar mai multe niveluri de lectură”, explică artistul pentru Libertatea.
Pavel Brăila, originar din Chișinău, oraș unde și locuiește, este unul dintre cei mai recunoscuți artiști ai Republicii Moldova pe scena internațională a artei contemporane. Practica sa, care include atât film și fotografie, cât și instalație și performance, explorează realitățile sociale și politice ale Europei de Est, în timp ce lucrările sale au fost prezentate în instituții importante de pe glob, cum ar fi Tate (Londra), Neue Nationalgalerie (Berlin) sau Renaissance Society (Chicago).
„Moldova începe să-și afirme vocea”
În cadrul Bienalei, lucrarea „În a mia și a doua noapte” continuă direcția deschisă de Brăila cu Magic Carpet (2018), unde un covor țesut era ridicat de drone. Artistul povestește pentru Libertatea cum și-a dorit ca prin instalația de la Veneția să creeze un spațiu în care oamenii să poată simți apropiere, empatie și dialog, nu doar despre Moldova, așa cum precizează, ci și despre experiențe care ne leagă pe toți: memoria, migrația, sentimentul de apartenență și felul în care țările mici încearcă să-și găsească locul în lume.
În ceea ce privește participarea oficială a Moldovei la expoziția internațională, Pavel mărturisește că este un pas foarte important. „Nu doar pentru artă sau cultură, ci și pentru felul în care țara începe să fie văzută și prezentă în lume. Suntem independenți de peste 30 de ani și totuși, până acum Moldova nu a avut o participare oficială aici. Cred că asta spune multe”, explică moldoveanul.
El subliniază cât de mult l-au emoționat reacțiile moldovenilor care trăiesc la Veneția sau în apropiere.
„Mulți dintre ei au lucrat ani buni la Bienală, în pavilioanele altor țări, și cunosc foarte bine ce înseamnă acest eveniment, poate chiar mai bine decât mulți oameni de acasă. La vernisaj am văzut cât de sincer s-au bucurat că, în sfârșit, apare și Republica Moldova aici. Pentru ei conta enorm și, sincer, și pentru mine acest moment a însemnat foarte mult. Cred că prezența noastră aici nu ține doar de un proiect artistic. Este și despre faptul că Moldova începe să-și afirme vocea, identitatea și prezența într-un context internațional.”
„M-a influențat foarte mult perioada începutului războiului din Ucraina”
Libertatea: Cum te influențează realitatea din Chișinău, oamenii, istoria și împrejurimile orașului în viziunea ta artistică?
Pavel Brăila: Majoritatea proiectelor mele au legătură, într-un fel sau altul, cu Moldova. Aproape toate lucrările mele au pornit de aici; din experiențe, imagini sau situații pe care le-am trăit în Moldova. Chiar și primele performance-uri sau primul film, „Handmade Song”, au fost realizate în țară și au venit direct din realitatea pe care o cunoșteam.
Pentru proiectul „În cea de-a mia și a doua noapte” m-a influențat foarte mult perioada începutului războiului din Ucraina. În februarie 2022 eram la graniță și filmam sosirea refugiaților, oamenii care treceau prin tabere improvizate, atmosfera aceea extrem de puternică emoțional. Am ajutat mulți prieteni veniți din Odesa, dar și oameni necunoscuți, familii cu copii mici, bătrâni. Experiența aceea a rămas cu mine și, într-un fel, se regăsește și în această lucrare.
Inclusiv prezența dronelor vine din realitatea pe care am văzut-o direct. În general, inspirația apare pentru mine în momentul în care ceva mă atinge foarte direct, aproape fizic. Există un moment de „trigger”, un moment în care simți că o experiență nu mai poate rămâne doar experiență și trebuie transformată într-o lucrare.
– Instalația ta pornește de la covoarele tradiționale moldovenești. Ce idee ascund aceste covoare și ce reprezintă pentru tine în contextul instalației?
– Covoarele tradiționale, nu doar din Moldova, ci din mai multe părți ale lumii, au fost foarte importante pentru construcția instalației. Împreună cu Adelina Luft, curatoarea proiectului, am fost foarte atenți la selecția lor. În instalație există cinci covoare provenite din diferite zone marcate de conflicte - Europa, Orientul Mijlociu, Africa - iar fiecare poartă cu sine o anumită memorie și o anumită tensiune legată de timpurile în care trăim.
Pentru mine era foarte important ca, în momentul în care concetățenii mei intră în pavilion, să simtă imediat că acesta este pavilionul Moldovei. De aceea, primul covor, cel mare, de trei pe patru metri, are un rol esențial. Mi-am dorit ca oamenii să-l recunoască imediat și să existe acel sentiment direct de familiaritate și apartenență.
Avem două covoare moldovenești. Covorul mare, de la intrare, este adus din satul Palanca, raionul Ștefan Vodă, aflat la granița cu Ucraina, și vorbește despre războiul de lângă noi și despre tensiunea pe care o simțim în regiune. Referința celui de-al doilea covor este conflictul din Transnistria. El se află mai departe, în fundal, ca un conflict rămas suspendat, nerezolvat, dar încă prezent în realitatea noastră.
Mă interesa foarte mult și contrastul de prezentare - obiecte domestice, legate de casă și confort - și faptul că ele sunt ridicate în aer. În mod normal privești un covor în jos sau pe un perete, însă aici ești obligat să-l privești în sus. Sunetul motoarelor creează disconfort și neliniște, însă, în cazul nostru, dronele își schimbă sensul militar și introduc ideea unei tehnologii folosite pentru protecție și salvare. Covoarele zboară simbolic spre „cea de-a mia și a doua noapte”, un spațiu imaginar în care nu mai există conflicte, unde există pace și siguranță.
„Acum spațiul aerian a devenit și un spațiu al fricii și supravegherii”
– Așa cum ai spus, covoarele sunt ridicate în aer de drone, un gest care ne face să ne gândim la tehnologia folosită în conflicte. Cum ai gândit această inversare a simbolisticii, de la control la protecție?
– Dronele au devenit, vrând-nevrând, o parte foarte prezentă a realității noastre. Chiar recent au existat situații în care drone au fost observate și în Republica Moldova, iar sentimentul că nu te poți ascunde de ele există deja în viața de zi cu zi. Pentru mine, momentul care a schimbat profund percepția asupra dronelor a fost la începutul războiului din Ucraina.
Ajutam o familie venită de la graniță și, într-o seară, îi conduceam spre locul unde urmau să fie cazați. Orașul era aproape gol și, la un moment dat, s-a auzit în depărtare un troleibuz. Sunetul lui semăna foarte mult cu cel al unei drone sau al unei rachete, iar oamenii s-au aruncat instinctiv la pământ. Atunci am înțeles cât de profund poate schimba războiul relația noastră cu sunetele, cu spațiul și cu frica. Până nu demult, asociam dronele mai ales cu filmările aeriene, cu ceva tehnologic și aproape spectaculos. Dar războiul le-a schimbat complet sensul. Astăzi ele sunt asociate cu pericolul, atacul și distrugerea unor infrastructuri întregi. Sunt obiecte mici, aproape invizibile, dar care pot produce daune enorme. În instalație m-a interesat exact această inversare de sens: să iau un obiect asociat astăzi cu controlul și războiul și să-i schimb complet funcția.
Dronele nu mai transportă frică sau distrugere, ci ridică și protejează obiecte fragile, legate de memorie, casă și identitate. Într-un fel, ele încearcă să ducă aceste covoare, și simbolic, oamenii, către un loc sigur, către ideea unui „safe place”, a unei lumi noi fără bombe, fără violență, fără teroare.
– Instalația extinde ideea pe care ai explorat-o în „Magic Carpet” în 2018. Cum s-a schimbat metafora zborului și a covorului de atunci până acum?
– Mesajul s-a schimbat mult în toți acești ani, chiar dacă ideea de bază a rămas aceeași. Primul „Magic Carpet” a pornit din dorința de a salva oamenii care fug din calea războiului, de a-i transporta simbolic dintr-o zonă de conflict într-un loc sigur. Atunci mă gândeam foarte mult la războiul din Siria și la imaginile cu refugiații care încercau să ajungă în Europa și se înecau pe drum.
Acela a fost pentru mine momentul de „trigger”. Și atunci mi-am amintit că ideea covorului zburător vine, de fapt, din spațiul persan, dintr-o zonă care astăzi este din nou asociată cu conflicte și migrație. Mă gândeam că avem tehnologie, avioane, nave și infrastructuri uriașe, dar totuși nu reușim să salvăm oamenii care fug de război. Situația aceasta m-a afectat foarte tare și de acolo a apărut primul covor.
În proiectul actual, metafora s-a extins. Nu mai este vorba doar despre salvarea victimelor sau despre transportul lor către un loc sigur. Acum încercăm să ne imaginăm cum ar putea fi schimbată însăși logica lumii în care trăim. Cum ar putea exista mai multă înțelegere, mai multă siguranță și poate alte reguli după care funcționează societatea, astfel încât războiul să nu mai poată apărea sub nicio formă. Cred că astăzi ideea zborului s-a schimbat profund. În trecut, zborul era asociat cu libertatea, evadarea și imaginația. Acum spațiul aerian a devenit și un spațiu al fricii și supravegherii. Tocmai de aceea mi s-a părut important să recuperez imaginea covorului zburător și să încerc să-i redau din nou o dimensiune umană și poetică.
„Lucrarea vorbește despre fragilitate și despre nesiguranța lumii de azi”
– Crezi că arta are un rol în a ridica semnale de alarmă asupra problemelor societății? Este aceasta o necesitate pentru tine ca artist?
– Sigur că arta are rolul de a ridica semnale de alarmă. Fiecare artist își găsește propriul mod de a reacționa la lume, dar pentru mine, în momentul de față, nu există o temă mai importantă decât războiul. Este imposibil să te gândești la altceva când, în țara vecină, cad bombe peste case și sunt uciși oameni nevinovați. Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai mari drame ale lumii contemporane. Cred că artistul funcționează, într-un fel, ca o busolă. Publicul caută anumite semnale, pentru că artiștii au uneori capacitatea de a vedea și simți lumea puțin diferit. Prin lucrările noastre încercăm să atragem atenția asupra unor direcții sau stări pe care poate oamenii nu le observă imediat.
În instalația noastră există și această idee foarte simplă, dar importantă: să schimbăm direcția privirii. Într-un muzeu privești, de obicei, pereții, ecranele sau obiectele din fața ta. Aici însă ești aproape obligat să privești în sus, spre cer. Și pentru noi era important ca publicul să privească spre un cer pașnic, nu spre un cer asociat cu frica, atacul sau războiul. Inclusiv dronele, prin prezența și sunetul lor, transmit un mesaj. Ele poartă tensiunea realității în care trăim astăzi, dar încearcă în același timp să deschidă posibilitatea unei alte imagini, una în care tehnologia nu este folosită pentru distrugere, ci pentru protecție și speranță.
– Instalația este expusă într-un spațiu religios, o biserică. Ce exprimă pentru tine acest loc și cum interacționează cu lucrarea?
– Pentru noi, spațiul bisericii a devenit foarte important din momentul în care am început să căutăm locul pentru instalație. Inițial ne imaginam un spațiu mai formal, o galerie sau o sală de muzeu. Important era să fie un spațiu înalt. Dar când am văzut imaginile Bisericii Santa Veneranda (a doua biserică luată în calcul, pentru că în prima nu ni s-a permis să facem expoziția), am înțeles că lucrarea capătă o altă dimensiune. Chiar și titlul proiectului a devenit mai clar după descoperirea acestui spațiu.
Biserica are o simbolistică foarte puternică, pentru că este percepută tradițional ca un spațiu sacru și al protecției. În multe războaie sau perioade de criză, bisericile au fost locurile în care oamenii se refugiau, indiferent din ce parte veneau. Erau spații care ofereau adăpost, hrană, căldură și un minim sentiment de siguranță. Tocmai de aceea ni s-a părut foarte important dialogul dintre instalație și acest spațiu.
Covoarele suspendate, dronele și sunetul intră într-o relație directă cu ideea de refugiu și protecție pe care o poartă biserica. Lucrarea vorbește despre fragilitate și despre nesiguranța lumii de azi, iar spațiul bisericii vine cu această memorie colectivă a unui loc în care oamenii caută salvare și liniște. Pentru mine, întâlnirea dintre tehnologia contemporană, simbolurile războiului și un spațiu sacru creează o tensiune foarte puternică, dar și posibilitatea unei forme de speranță.
„Cred foarte mult că majoritatea oamenilor își doresc pacea”
– Având în vedere temele legate de conflicte globale, de la Ucraina la Palestina, cum te raportezi tu, ca om și artist, la ceea ce se întâmplă în jur și ce îți oferă speranță în prezent?
– Arta, în sine, îmi oferă foarte multă speranță. Eu sunt un om destul de optimist. De fapt, niciodată nu mi-am dorit să fac lucrări despre război. Majoritatea proiectelor mele sunt, mai degrabă, despre viață, cu problemele ei, desigur, dar unde există mereu loc pentru umor, ironie și poezie. Dar în momentul în care războiul a ajuns la granița Moldovei, inevitabil, lucrurile s-au schimbat.
Toate temele anterioare și-au pierdut din greutate și relevanță, iar realitatea imediată nu mai putea fi ignorată. Totuși, cred foarte mult că majoritatea oamenilor își doresc pacea. Sunt doar câțiva care pornesc războaie și apoi nu mai știu cum să le oprească. Vedem asta în mai multe locuri ale lumii; conflictele de astăzi au pornit aproape toate cu ideea că vor dura puțin și ajung să se prelungească ani întregi, fără o soluție clară. Pentru mine, asta rămâne greu de înțeles. Dar tocmai credința că oamenii, în esență, își doresc pacea îmi oferă energie și optimism. Altfel, ar fi foarte greu să continui. Eu personal nu aș putea trăi fără acest optimism.
– Privind spre scena artistică din Moldova, cum vezi evoluția ei și deschiderea oamenilor din afară către cultura și arta țării tale?
– Țin minte foarte bine momentul când am participat la „Documenta”, în 2002. Atunci am simțit foarte clar cum, în jurul artei, începea să se construiască o rețea: curatori, artiști, instituții. Asta se întâmpla acum aproape 24 de ani. Acum, după această participare și după primele reacții ale publicului, care pentru noi sunt foarte încurajatoare, simt că începe să apară un tip de vizibilitate reală. Și asta contează enorm. În același timp apare și întrebarea: „Care este scena?” Eu cred că scena se poate „trezi”. Nu este vorba doar despre a fi văzuți, ci și despre a construi o prezență constantă și coerentă.
În Republica Moldova există artiști foarte buni, dar mulți sunt nevoiți să plece tocmai din lipsa vizibilității și a infrastructurii care să-i susțină. În momentul în care apar platforme internaționale precum Bienala de la Veneția, lucrurile încep să se miște. Curatorii vin, artiștii sunt observați, apar invitații și se deschid conexiuni. Nu este vorba doar despre a atrage oameni care cunosc Moldova pentru vin sau gastronomie, ci despre deschiderea unei alte uși, către arta și cultura contemporană.
Ideal ar fi ca artiștii să nu mai fie nevoiți să plece pentru a deveni vizibili, așa cum s-a întâmplat în multe alte contexte istorice. Ar fi important ca scena să se poată construi și aici. Și cred că deja există semne în această direcție. Chiar în prima zi, o curatoare din Austria ne-a întrebat despre teatrele din Moldova și despre Teatrul Spălătorie. Sper ca astfel de întâlniri să continue și să ducă la colaborări reale.
