O învățătoare din Galați le predă copiilor alfabetul emoțiilor: „Școala nu mai este despre ascultarea oarbă a elevilor de profesor și despre note”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Doina Susanu, învățătoare la Școala Gimnazială „Negoiță Dănăilă” din comuna Ivești, Galați, a povestit pentru Școala 9 cum îi învață pe copii, pe lângă scris și citit, și cum să-și înțeleagă emoțiile. Un eveniment stresant, cum a fost Evaluarea Națională la clasa a doua, a devenit un studiu de caz pentru creșterea încrederii în sine.
Am absolvit Facultatea de Litere din Galați și apoi m-am angajat în învățământ, pe parcurs alăturându-mă programului Teach for Romania.
Așa am ajuns la Bucești, Galați, în fața unei clase de copii curioși, pe care i-am cunoscut treptat. Suntem diferiți, fiecare purtăm o formă deosebită: visătorul, liderul, agitatul, organizatorul, precautul, timidul - ca într-un joc de puzzle, fiecare contribuie cu piesa lui în procesul de învățare.
„Școala este despre echilibru și iubire”
Copiii mă ajută să descopăr cine sunt eu, să înțeleg și să iert atitudinile și vorbele pe care oamenii mari le-au sădit în copilăria mea. Ei îmi scot la iveală fricile, îmi dezvoltă creativitatea și mă învață să iubesc.
Pentru mine, școala nu mai este despre ascultarea oarbă a elevilor de învățător, despre note, despre lupta de a nu mai fi rău sau despre locul pe care-l ocupi „în frunte” sau „la coada” clasei. Școala este despre descoperirea universului, echilibru (un control al emoțiilor) și despre iubire.
Elevii sunt niște prelungiri ale stărilor și emoțiilor mele, dacă eu reușesc să mă controlez, la fel vor face și ei.
Ei învață despre curaj, despre gestionarea furiei, dezamăgirii, fricii, despre iubire și atașament urmărind ceea ce fac eu. Este ca și cum am juca „Mima în oglindă” - câștigă prietenia numai dacă acela care mimează reușește să facă față „dedesubturilor” sufletești atât personale, cât și ale grupului.
În perioada 10-12 mai, împreună cu „bulinuțele”, cum le mai zic, am trecut pentru prima dată prin experiența Evaluării Naționale. Este vorba de evaluările care se dau la clasele a doua, a patra și a șasea, un feedback pentru profesor și pentru sistem. Copiii mei sunt într-a doua.
Am auzit tot felul de povești de la alți colegi cum că ar fi un consum de hârtie fără sens, stres în plus pentru copii, multe documente de completat. Ca orice experiență nouă, pentru mine a fost cu frică la început, cu neîncredere, cu negare, cu vină (că nu fac destul, că plictisesc elevii cu atâtea modele de teste), dar la un moment dat am încercat să mă îndepărtez de tot ceea ce mă speria și mi-am pus niște întrebări simple:
- Ce ar trebui să facă un elev cu experiența acestei evaluări?
- L-ar ajuta cu ceva în următorii ani?
- Ce pierdem și ce câștigăm?
Am făcut un experiment de gândire pozitivă
M-am gândit că fiecare om trece prin situații stresante pe parcursul vieții, așa că eu nu trebuie să-mi întind brațele într-o îmbrățișare ocrotitoare continuă a elevilor. Eu trebuie să le spun adevărul - că ei vor trece prin multe momente în care le va fi frică, în care vor dori să renunțe, în care vor trebui să găsească soluții, oricât de dificil ar părea, așa că am dezvoltat strategii de control al emoțiilor.
„Ce fac atunci când am greșit și îmi vine să rup foaia că nu suport să văd că nu am fost în stare să scriu corect?”, „Ce fac atunci când mă blochez? Cum să trec la un alt exercițiu dacă eu nu l-am terminat pe acesta?”, „Cum să rezist 30 de minute fără să pun întrebări? Fără să-mi fie validat răspunsul?”, „Ce să fac atunci când parcă mi-e greu să respir de agitat ce sunt?”. Toate acestea sunt câteva întrebări la care am încercat să dăm răspuns, exersând conștientizarea, ascultarea și argumentarea propriilor opinii.
Într-o zi, elevii au primit un model de test, în timp ce-l rezolvau umblam printre bănci și din când în când, timp de zece minute le rosteam cuvinte descurajatoare folosite de ei altădată: „Iar ai greșit?!”, „Sigur nu vei reuși să te încadrezi în timp!”, „Nu poți să faci nimic!”. Apoi în următoarele zece minute le-am spus cuvinte încurajatoare: „Nu e chiar atât de greu!”, „Ai muncit mult în perioada asta, sigur vei găsi tu o soluție!”, „Gândește pozitiv!”.
În timpul rămas nu am mai lucrat la exercițiile din test, ci am discutat despre cum s-au simțit, ce au observat, ce i-a încurcat și ce i-a ajutat. Unii dintre ei mi-au spus: „Doamna, la început parcă nu mai puteam să respir, nu înțelegeam ce citeam!”, „Dar de ce ne descurajai dacă de obicei ne spui să gândim pozitiv?”, „Eram aproape sigură că o să greșesc!”.
<strong>În partea a doua a experimentului, unii copii și-au amintit că pot să folosească exercițiul respirației conștiente pentru a potoli agitația, alții au spus că pur și simplu nu se puteau concentra pentru că vorbeam și mergeam prin clasă, unii au spus că încurajările i-au ajutat să găsească soluții la greșelile din test. Am ajuns la concluzia că munca noastră este rezultatul a ceea ce gândim!</strong>
Consider că astfel de exerciții au un rol foarte important în coeziunea grupului. De multe ori, aceste momente mă ajutau și pe mine să văd acțiunile elevilor dintr-o altă perspectivă. De exemplu, situațiile în care comportamentele lor îmi arătau lipsă de respect, judecate după un astfel de moment al liniștii căpătau un alt sens. De multe ori, copiii își creează un scut și devin răutăcioși cu cei din jur sau nu respectă regulile pentru că în spate se află problemele de acasă, lipsa somnului recomandat vârstei, frica de a fi umiliți pentru că nu știu ceva sau pentru că sunt diferiți, cearta cu un prieten sau plictiseala.
După primul test le-am înșirat pe tablă câteva tipuri de linii și figuri geometrice, le-am spus că se pot folosi și de culori sau orice alte forme pentru a exprima starea lor după Evaluarea Națională.
Articolul complet, pe Școala 9.
