REPORTAJ Petrecere la restaurant pentru o sută de vârstnici din București care locuiesc singuri. „Ne simțim și noi tineri”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
120 de seniori au sărbătorit pe 1 octombrie Ziua Internațională a vârstnicilor la un restaurant din București, printr-un program al Asociației Niciodată Singur. Pentru unii dintre ei a fost una dintre puținele zile în care au ieșit din casă. Două prietene care s-au cunoscut acum 60 de ani au povestit pentru Libertatea cum se susțin reciproc: „Ea este ochiul meu”.
Cuprins:
Mirosul de friptură și de cafea îi conving pe cei peste 100 de vârstnici dintr-un restaurant din București că va fi o petrecere memorabilă. Sunt în programul Asociației Niciodată Singur, care sprijină pensionarii din urban. Voluntarii lor, de pildă, îi vizitează pe vârstnici, ca să mai povestească, iar celor care se deplasează greu le fac cumpărăturile.
Pe 1 octombrie, de Ziua Internațională a vârstnicilor, ONG-ul i-a scos la prânz, într-un restaurant din Capitală, ca să le sărbătorească experiența de viață și să-i ajute să uite de singurătate măcar pentru câteva ore.
Câțiva chelneri traversează sala cu platouri care le iau tuturor ochii, apoi clinchetele de cuțite și furculițe se aud de la toate mesele. Unii invitați vorbesc între ei, mai râd, dar cei mai mulți sunt atenți la propria farfurie.
Potrivit unui raport din 2022 al Institutului Național de Statistică, românii peste 60 de ani reprezintă în jur de 20% - aproape 5 milioane - din populația țării, depășind procentul celor sub 14 ani. În urma unui studiu pe care l-a desfășurat, Asociația Niciodată Singur a aflat că singurătatea îi copleșește pe 450.000 de seniori din urban.
Ieșirea la pensie arată pentru majoritatea românilor ca o închisoare. Pentru 64% dintre vârstnicii noștri o zi obișnuită înseamnă doar activități în interiorul casei.
„Ne cunoaștem din adolescență”
Ileana Dana Marinescu, 78 de ani, stă de vorbă la masă cu Mariana Gridan, prietena sa cu 4 ani mai tânără, care este și voluntara ei în program. „Ne cunoaștem din adolescență”, ne spune Ileana Dana Marinescu. „Pe parcursul a 60 de ani viața ne-a adus împreună în diferite împrejurări. Când m-a ajutat ea, când am ajutat-o eu”.
S-au cunoscut la Liceul C.A. Rosetti din București. „Era liceană în ultimul an și mă uitam cu admirație la ea”, intervine Mariana Gridan, o doamnă înaltă cu păr grizonant, cârlionțat.
Deși erau vecine de cartier și părinții lor se cunoșteau, în copilărie nu le unea o prietenie solidă. După ce s-au maturizat, însă, s-au apropiat mai mult. În facultate, de pildă, Mariana Gridan lua lecții de germană de la prietena sa. Iar doamna Gridan a fost printre primele persoane care i-au cumpărat lucrările - picturi pe pânză, pe sticlă și colaje -, își amintește Ileana Marinescu, artist vizual. La mâna dreaptă, artista poartă un inel pe care chiar ea l-a meșterit dintr-un nasture.
Prietenia lor a evoluat firesc până astăzi. În tinerețe, se vizitau fie ca să ia masa, fie doar să bea o cafea. „Îi plăceau plăcintele cu brânză pe care le făceam”, spune Mariana Gridan, fostă profesoară de engleză chiar la liceul unde cele două au studiat.
„În pandemie m-am simțit discriminată”
Ileana Marinescu a expus vara aceasta, la Muzeul Național Cotroceni, o parte dintre lucrările pe care le-a finalizat în pandemie. O perioadă care a afectat-o ca pe mulți alți vârstnici.
„Mi-a fost greu, m-am simțit discriminată, în primul rând, pentru că ne-au împărțit în tineri și bătrâni. Noi aveam interdicții, dar pe noi ar fi trebuit să ne scoată din casă, să nu cădem în depresie”, crede artista. Nici cu prietena ei nu s-a putut vedea, în schimb s-au auzit la telefon.
Ileana Marinescu locuiește singură de 32 de ani. Soțul său a murit înainte de Revoluție, iar fiica a plecat din țară. Se întâlnesc o dată pe an, când vine din Statele Unite, în rest vorbesc pe Skype.
Anul trecut, artista a luat legătura cu Asociația Niciodată Singur, despre care aflase cu ceva timp în urmă, ca să intre în programul pentru vârstnici. „Mi-e foarte greu să fiu singură”, explică aceasta. Ulterior, pentru că prietena ei i-a spus la un moment dat că ar vrea să devină voluntară, le-a propus-o celor din ONG. Pașii nu au fost chiar simpli pentru niciuna: au trebuit, între altele, să depună un dosar cu detalii despre situația lor personală.
E prima dată când vin împreună la un eveniment organizat de asociație. Ileana Marinescu a mai fost anul acesta la o petrecere, cea de Ziua Femeii, pusă la cale tot de organizație.
„Nu prea cunosc lumea”, spune artista în legătură cu ceilalți invitați. Se gândește că, și dacă i-ar cunoaște, nu și-ar da seama cine sunt, din cauza vederii slabe. „Ea este ochiul meu”, spune despre prietena ei Mariana Gridan.
„Alții sunt mai rău decât mine. Mă rog la Dumnezeu să mă țină așa”
India Frangopol, 79 de ani, fost medic stomatolog, își face loc repede printre baloanele verzi și albe din apropierea unei scene amenajate pentru această sărbătoare a seniorilor. „Este foarte bine să ridice moralul vârstei a treia. Să-i vedeți cum dansează! Se bucură de viață”, ne spune despre impactul pe care îl are o astfel de petrecere, la care a mai participat.
Cu un an mai în vârstă, Margareta Zaharia, aflată la câteva mese mai încolo, se deplasează doar cu ajutor. Corpul îi alunecă ușor din scaunul rulant și abia găsește o poziție cât de cât confortabilă.
- Aștept dulciurile, îi spune unei chelnerițe care strânge platourile cu fripturile rămase.
- Aducem și prăjituri, îi răspunde tânăra și zâmbește.
Pe Margareta Zaharia o încântă, în general, frișca, înghețata și ciocolata. „Toate îmi plac!”.
Din cauza problemelor locomotorii, de câteva săptămâni plătește o femeie care îi gătește și o mai ajută cu alte munci. Iese rar din casă, iar această zi e cu adevărat specială. De trei ani în program, nu vrea să lipsească de la asemenea ocazii. Pe 8 martie, de exemplu, a sărbătorit Ziua Femeii.
De data asta, au coborât scaunul rulant de la etajul unu trei persoane: însoțitoarea, voluntara din ONG - o adolescentă care o vizitează săptămânal - și prietenul fetei. În casă se descurcă să ajungă la toaletă cu un cadru metalic.
Atenționat de însoțitoarea ei, prietenul voluntarei, un băiat cu părul strâns în coadă, vine la aceasta și o ridică mai aproape de spătar.
- Mai durează?, îl întreabă ea.
- Nu știu cât mai durează, dar stați liniștită, noi stăm cu dumneavoastră, îi răspunde tânărul.
Acum zece ani, după ce a murit soțul său, osteoporoza s-a înrăutățit, spune femeia. Dacă înainte mai mergea cu bastonul, acum a devenit imposibil. „Alții sunt mai rău decât mine. Mă rog la Dumnezeu să mă țină așa”, se încurajează Margareta Zaharia.
Trăiește dintr-o pensie de urmaș care nu i-ar ajunge să plătească un loc într-un azil de bătrâni în care să nu fie „dezastru” - cum a auzit că-i în multe.
Fiul ei o vizitează din când în când, mai spune aceasta fără dorința să intre în detalii. „Are necazurile lui. Nu poți să aștepți mult de la copii în ziua de azi, când au serviciu, familie...”.
Acasă, își petrece cea mai mare parte a zilei într-un fotoliu, din care vorbește la telefon sau se uită la televizor, mai ales la emisiuni culinare. „Nu doar pentru mâncare. Îmi place show-ul!”, ne lămurește ea.
„Ne dădeam numerele de telefon, se legau amiciții”
Încă din 2008, Dan Popa se bucură alături de alți bătrâni de zile festive precum Paștele, Crăciunul și cea de astăzi, celebrată la nivel internațional. „Ne simțim și noi tineri”, spune el. Acum 14 ani, sărbătoarea vârstnicilor s-a organizat la sediul asociației, unde invitații - vreo 11, din câte își amintește - au mâncat fursecuri.
O doamnă implicată în proiect l-a propus atunci coordonatorilor programului, iar „domnul Dan”, cum preferă să fie strigat, a vrut să participe ca să cunoască alte persoane de vârsta lui. „Ne dădeam numerele de telefon, se legau amiciții”, povestește el.
Întoarce privirea când îl întrebăm dacă locuiește singur din 2008. „Nu, atunci era și mama”, răspunde și cade pe gânduri.
Într-o zi obișnuită, ascultă Radio France International - a fost traducător și a tradus din franceză, la Camera de Comerț, articole despre produsele de export, publicate în reviste trimise peste graniță -, se uită la televizor și „navighează” pe Facebook. De cumpărăturile sale se ocupă voluntarii, căci, la fel ca Margareta Zaharia, depinde de un scaun rulant.
Dan Popa și Margareta Zaharia nu li se pot alătura celor care dansează vioi pe rock și muzică populară, însă îi privesc zâmbitori de la masă. Alții pur și simplu aleg să rămână pe scaun și să privească în jur curioși.
