Remus Boldea, scriitorul care și-a pus tatăl în centrul cărților: „Vreau să spun o poveste cât mai bine” | Interviu

Tânărul scriitor, datorită stilului său franc și vulnerabil, dar mai ales plin de umor, a reușit să-și contureze o voce în literatura românească contemporană, în timp ce explorează teme precum relațiile de familie, copilăria postdecembristă, dar și moartea sau prietenia. 

A copilărit într-o casă fără cărți

În 2025, Boldea a lansat „Degeaba ai citit atâtea cărți” (Editura Trei), un nou volum de proză scurtă, scris la persoana întâi, care-și invită publicul să pătrundă și mai adânc în universul său personal – unul plin de sinceritate necosmetizată, observații tăioase și o nostalgie discretă pentru lucrurile care nu s-au întâmplat niciodată așa cum trebuia.

Recomandări

Cum ar putea arăta motivarea CCR în cazul secretizării declarațiilor de avere. Profesorul de drept Cristian Clipa: „Procurorii nu trebuie să fie serviți ca la restaurant”

Remus Boldea s-a născut la Motru, în 1993, într-o familie unde tatăl a fost electrician la carieră, iar mama punea etichete pe vagoanele de cărbune și colecta mostre pentru analiză. 

A copilărit într-o casă unde nu existau cărți, iar asta l-a determinat să-i caute pe cei care citesc, dar mai ales să-și cultive o pasiune care, așa cum spune, l-a făcut să se simtă mai puțin singur. Figura paternă a suferit de depresie când Remus era copil, iar lipsa tatălui l-a determinat să recupereze prin scris timpul pierdut. 

După ce a absolvit Facultatea de Filosofie din București, în 2019, a urmat o serie de cursuri de creative writing, iar în 2022 a debutat cu volumul său de povestiri „A râs și tata”. 

A rezultat o carte cu 14 texte care urmăresc parcursul unui adolescent pe calea maturizării, cu iz autobiografic, scrisă cu o voce proaspătă și onestă, care a atras imediat atenția criticii literare și a cititorilor deopotrivă. 

Recomandări

Digul subteran din Salina Praid s-a prăbușit. Minerii au încercat până în ultima clipă să salveze o secțiune a minei și au ieșit plângând

Autorul conturează un întreg univers care-și are rădăcinile în orașul natal, unde mai toți tații erau absenți, iar copiii își formau încet și sigur propriile valori. Umorul este nelipsit din fiecare istorisire în parte, deși acțiunile ascund poate multă durere și introspecție. 

Tatăl, element central în cărțile sale

Boldea are capacitatea de a ne face părtași și complici la gândurile naratorului său, iar asta se întâmplă și în noul lui volum de proză scurtă, „Degeaba ai citit atâtea cărți”, lansat în 2025, la Editura Trei. 

Autorul își păstrează stilul confesiv, cu pasaje care alternează între melancolie, sarcasm și reflecții despre lume, lectură și relațiile care ne formează sau ne dezamăgesc. 

Descoperim cum literatura cu valențe autobiografice poate fi profund relevantă atunci când este scrisă cu luciditate și autoironie, dar mai ales ne face să ne punem întrebări, să reflectăm la propria adolescență sau la propriile valori, mecanisme de apărare sau atitudini în raport cu cei din jur. 

Tatăl este element central în prima carte, dar păstrează un rol important și în construcția celei de-a doua. „Dacă cineva citește povestirile mele și ajunge să se gândească altfel la relația cu propriii părinți, mi se pare minunat. Dar nu ăsta a fost scopul meu când m-am așezat la masa de scris, eu doar vreau să spun o poveste cât mai bine”, zice Remus.

Recomandări

Jocul lui Grindeanu: șef la Camera Deputaților, locul de unde Dragnea și Ciolacu au condus cu mână de fier partidul

Într-un interviu acordat Libertatea, autorul povestește despre locurile copilăriei, modurile prin care a dobândit iubirea față de cărți, dar și despre noua generație în raport cu lectura, cât și rolul acesteia în societatea în care trăim.

Simplitatea copilăriei din Motru și căutarea oamenilor care citesc

Libertatea: Motru, orașul copilăriei tale, este un element esențial în cărțile pe care le-ai scris. Îmi poți descrie copilăria ta aici, dar și relația ta cu părinții?
Remus Boldea: De fapt, tata a fost electrician la carieră, n-a lucrat niciodată în subteran, iar mama a lucrat la „Probe” – practic trebuia să pună etichete pe vagoanele de cărbune și să colecteze mostre pentru analiză. Copilăria mea nu cred că a fost cu mult diferită față de copilăria celorlalți prieteni și colegi. Aproape toți eram „fii de mineri”, părinții noștri câștigau cam la fel, rar se întâmpla să avem un prieten dintr-o familie cu un venit mai mare (patron, inginer, medic etc.). 

Și chiar dacă cunoșteam pe cineva dintr-o pătură socială mai înstărită, odată ajunși în fața blocului eram toți la fel. Mă rog, excepție făceau cei care aveau minge de fotbal. Ei făceau legea, iar cei slabi la sportul rege – adică cei ca mine – erau puși să stea în poartă. Pot să zic că la un moment dat am simțit nevoia să plec la altă scară. Cunoscusem la bloc la vărul meu alți băieți care mi se păreau mai interesanți decât prietenii mei. Așa că i-am abandonat fără rușine pe aceștia din urmă. Practic am comis primul act de trădare undeva prin clasa a V-a. Doar că într-o zi de vară, noii mei prieteni erau toți plecați la țară. M-am întors la cei pe care-i abandonasem, m-au iertat, dar nimic n-a mai fost la fel. Nu mai era locul meu acolo. 

Cât despre relația cu părinții – din nou – nu prea știu cât de diferită era față de cea a celorlalți copii. Nimeni nu se înțelegea cu părinții atunci, nici părinții nu depuneau eforturi de a fi prieteni cu copiii lor. Rolurile erau foarte bine definite. 

Tu, ca puști, trebuia să te duci la școală și să nu-i faci de râs. Să dai „săru mâna” oamenilor mai mari, iar ei – părinții tăi – trebuiau să-ți dea de mâncare și un adăpost deasupra capului. Lucrurile erau simple. Îmi mai amintesc că în prima zi de școală, tata a uitat să vină să mă ia. Ploua, curtea școlii se golise, toți ceilalți părinți își luaseră copiii, numai eu stăteam cu ghiozdanul plin de manuale și mă uitam după tata. Tata nicăieri. Am plâns ce-am plâns, apoi m-am îndreptat spre casă. Știam cât de cât drumul, Motru e un oraș foarte mic, chiar și un copil de șapte ani se poate descurca. În fine, tata nu era în cea mai bună formă în perioada aia, suferea de depresie, lua tratament. Nu i-am purtat pică. 

– Așa cum ai declarat la un moment dat, nu ai descoperit lectura în sânul familiei, ci cu ajutorul unui grup de prieteni din oraș. Mai mult, ai spus că ești cititor și apoi scriitor. Spune-mi, cum crezi că te-au format cărțile pe care le-ai citit în adolescență și cum s-au transformat într-o adevărată pasiune?
– E posibil să exagerez, dar cred că am avut un foarte mare noroc pentru că ai mei n-au avut cărți în casă. Astfel am ajuns să plec singur, de nebun, în căutarea oamenilor care citesc. La început a fost simplu, citeam ce citeau prietenii mei. Doar că rareori le spuneam ce citeam, de frică să nu întrebe: „Ce-ai înțeles?”. 

Credeam că în cazul literaturii există – la fel ca la matematică – un singur răspuns corect. Mult timp n-am făcut diferența între cărți bune sau rele, pentru mine, cărțile erau ușor sau greu de citit. Îmi amintesc că într-o vară – cred că eram în clasa a X-a spre a XI-a – eram la mare cu ai mei și mă plictiseam teribil. 

După niște muncă de convingere, tata mi-a zis că îmi dă niște bani să-mi cumpăr o carte, cu condiția să fie groasă, nu suporta să dau mulți bani pe-o carte cu puține pagini. Mi-am luat Dan Brown – „Îngeri și Demoni”. Am terminat-o în două zile și, pentru că mai aveam de stat încă 8 zile, le-am mai cerut alor mei niște bani să-mi mai cumpăr o carte. Mi-am luat „Lolita”. Era clar o diferență, adică cartea lui Dan Brown avea peste 500 de pagini și o dădusem gata în două zile, iar Lolita avea aproape 300 și-n două zile abia dacă citisem 100 de pagini. 

În fine, am reușit să o termin și pe asta, apoi le-am mai cerut niște bani și mi-am cumpărat un roman de Sven Hassel. În adolescență am citit cu o libertate totală, pentru mine nu existau cărți de duzină sau cărți din marea literatură, pentru mine erau cărți și atât. 

Și ca să-ți răspund cât pot de sincer la întrebare, chiar nu știu cum m-au format cărțile. În niciun caz nu cred că m-au făcut o persoană mai bună. Poate că mi-au îmbogățit viața interioară, m-au ajutat să mă înțeleg mai bine și mi-au ascuțit simțul observației atât de mult, încât nu pot asculta o conversație banală fără să mă gândesc dacă are sau nu potențial de proză.

Încurajarea tinerilor să iubească literatura

– Apropo de asta, într-o societate unde suntem pe ultimul loc la capitolul „cititului de cărți”, cum crezi că-i putem încuraja pe tineri să se apropie de povești? Dar părinții, cât de importanți sunt în tot acest demers?
– Cred că trebuie să le vorbim tinerilor despre literatură în felul ăla în care ei ajung să simtă că pierd ceva dacă nu citesc. Eu sunt foarte entuziasmat de fel. Mă precipit, mă emoționez, îmi scânteiază ochii când vorbesc despre ce mă pasionează: cărți, filme, scris, povești în general etc. Nu știu câți dintre părinții sau profesorii care au rolul de-a transmite copiilor pasiunea pentru citit suferă de entuziasm cronic. Cred că foarte puțini. 

Mai mult, mi se pare foarte trist că părinții care nu citesc își obligă copiii să citească doar pentru că așa au auzit ei că e bine. Am auzit că sunt unii părinți care-și plătesc copiii să citească – un leu pagina, să zicem – să ducă la capăt o carte. Nu cred că asta-i o modalitate sănătoasă de-a trezi o poftă autentică de citit. Însă cred în exemplul personal. Dacă tu – ca părinte sau profesor – ești pasionat sincer de chestia asta, există mari șanse să-i contaminezi pe copii. Altă cale nu știu.

– Dacă ar fi să vorbești cu un adolescent despre cât de faine sunt cărțile, astfel încât să-l încurajezi să citească, ce i-ai spune? Și dacă ar fi să-i recomanzi o carte, ce ai alege și de ce?
– L-aș întreba dacă se simte bine cu viața lui, dacă e pe bune fericit, dacă simte că ceea ce știe deja despre lume îi e suficient, dacă n-are nicio problemă cu somnul sau cu gândurile negative intruzive. Și dacă mi-ar zice că e OK, că are o viață frumoasă, i-aș zice super, n-avem ce vorbi. Pentru că adevărata literatură are și forța asta de-a te zgudui, pur și simplu te poate destabiliza. 

Am auzit la un moment dat o bătrână în tren care spunea că dacă citești Dostoievski și nu ești pregătit poți să înnebunești, știa ea pe cineva, în fine, discuții de tren, dar cumva i-am dat dreptate. Pe de altă parte, dacă mi-ar zice că viața lui nu e OK și că nu e mulțumit(ă) de el/ea, i-aș recomanda – în funcție de profil – ceea ce aș considera atunci de cuviință. Dar aș merge pe povestiri și romane mai scurte. E foarte important ca în calitate de cititor la început de drum să ai satisfacția că ai terminat ceva de citit, asta te face să mergi mai departe. 

I-aș recomanda: Gogol – „Mantaua, Nasul”; Tolstoi – „Stăpân și slugă”; J.D. Salinger – „Nouă povestiri”; Franz Kafka – „Metamorfoza”; Gabriel Garcia Marquez – „Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet”; John Steinbeck – „Șoareci și oameni”; Ernesto Sabato – „Tunelul” etc. I-aș spune că e OK să scrie pe marginea cărților, să-și noteze gânduri, impresii, idei. Și i-aș mai zice că, la un moment dat, poveștile s-ar putea să-i răspundă. Și să nu se sperie când o să se întâmple asta.

Relația cu tatăl și lecțiile învățate

– Revenind la Motru – care crezi că este impactul acelui loc în cine ești tu astăzi și ce valori crezi că ți-a dat?
– Întrebarea asta-i foarte grea. Pentru o clipă am avut impulsul de-a mă uita în stânga și-n dreapta, să văd dacă e cineva de la care pot să copiez răspunsul. Însă ce pot să zic e că felul ăsta de-a comunica direct, fără filtre și fără menajamente – care se practica la noi – m-a făcut să mă tem de falsitate. Fie ea în artă, fie la oameni. 

– În „Degeaba ai citit atâtea cărți”, la fel ca în prima ta carte, tatăl și relația cu tatăl sunt centrale. De ce tatăl? Cum ai resimțit această relație de-a lungul vieții tale?
– Cred că în „Degeaba ai citit atâtea cărți”, relația cu tatăl ocupă mai mult spațiu și e abordată din mai multe unghiuri. În „A râs și tata”, personajul tatălui este prezent de puține ori și de fiecare dată mai degrabă negativ. Cât despre „de ce tatăl?”, asta m-a întrebat și taică-miu când a văzut titlul primei cărți. „De ce nu A râs și mama?”. Bineînțeles că putem psihanaliza masiv opțiunea asta, dar mie lucrurile mi se par destul de simple. Tata n-a putut să fie prezent în prima parte a vieții mele pentru că a fost grav bolnav. Iar eu am vrut, prin scris, să recuperez timpul pierdut. Mă bucur că am făcut-o, poate o s-o mai fac la un moment dat. 

– Tatăl are o conexiune specială cu copilul (fie fată sau băiat), mai ales că, spre deosebire de mamă, care-l poartă în pântec, ajunge să formeze acea legătură cu cel mic, nu o are instant. Sunt cărțile tale, într-un mod poate metaforic sau meta, și o scrisoare dedicată taților români?
– Eu am scris și scriu despre ce mă interesează pe mine cel mai mult. Dacă cineva citește povestirile mele și ajunge să se gândească altfel la relația cu propriii părinți, mi se pare minunat. Dar nu ăsta a fost scopul meu când m-am așezat la masa de scris, eu doar vreau să spun o poveste cât mai bine.

– Mai mult, ți-ar plăcea să transmiți un mesaj taților din România, în ceea ce privește rolul lor în viața copiilor lor sau legătura pe care o au cu aceștia?
– Am câțiva prieteni tați. Sunt foarte diferiți față de tații pe care i-am cunoscut în Motru, în anii 2000. Mult mai implicați, prezenți, sincer interesați de relația cu copiii. Mă emoționez de fiecare dată când îi văd cum comunică cu copiii lor. Nu știu ce mesaj aș putea să le transmit taților din România. Le-aș zice că niciodată nu e prea târziu. Pentru orice.

– Pe tine cum te-a influențat figura paternă în cine ești ca bărbat, cum te raportezi la lume, dar și modul în care scrii?
– Uneori mă raportez la lume cu un amestec de naivitate și curiozitate copilărească. Nu înțeleg de ce lucrurile sunt așa și nu invers. Nu-mi place să le iau de-a gata. Nu știu cât m-a influențat figura paternă în aspectul ăsta. Ce m-a influențat cel mai mult a fost lipsa pe care am resimțit-o în primii ani. Tocmai de asta cred că mai degrabă poveștile despre tați m-au ales ele pe mine. Pentru că în liceu, când m-am apucat de scris, voiam să scriu despre cu totul altceva. Însă niciodată nu depășeam 2-3 pagini. 

Ce te face un bun povestitor

– „Degeaba ai citit atâtea cărți” – ce ai spune cititorilor despre cartea asta, de ce merită să fie citită?
– Pentru că are 176 de pagini, font mare și nu-ți pierde mai mult de 2-3 ore din viață. Și pentru că – vorba lui Jonathan Franzen – am încercat să-l tratez pe cititor ca pe un prieten.

– Îmi plac temele alese (viață, moarte, prietenie, familie). Știu că ai ajuns la povestiri pentru că nu ai putut să scrii un roman inițial, așa cum ți-ai dorit. Însă în literatura contemporană românească de azi, cum vezi rolul povestirilor și ce te face un bun povestitor?
– Pentru mine, literatura are foarte mare legătură cu nevoia ancestrală a oamenilor de a-și spune povești. Am cunoscut oameni care n-au citit în viața lor o carte și, cu toate astea, sunt niște povestitori extraordinari. Foarte amuzanți, profunzi și surprinzători de la mama-natură. Ei bine, dacă s-ar apuca să scrie, cel mai probabil că n-ar reuși să fie la fel de strălucitori în scris. Pentru că sunt două medii diferite. Ca să fii un bun povestitor în scris trebuie să scrii mult și să citești mult. Să înveți să-i asculți pe oameni, să pui întrebări și să fii întru totul prezent când cineva povestește ceva. 

– Ai încuraja tinerii (și nu numai) talentați să se apuce de scris în peisajul cultural actual, merită să te dedici scrisului sau mori de foame?
– Mie-mi place foarte mult ce spune la un moment dat Paul Auster despre oamenii care se apucă de scris. Ideea e că nu trebuie să ai nicio așteptare, nimeni nu ți-e dator cu nimic, e o minune de fiecare dată când o carte își găsește drumul către cât mai mulți cititori. Poți să devii foarte ușor și frustrat, și resentimentar pentru că nu ai succesul pe care consideri că trebuie să-l ai. De asta e bine să te concentrezi doar pe lucrul pe text în sine. Și mai e o chestie, există atât de multe cărți extraordinare pe pământul ăsta, lumea chiar nu are nevoie de încă una în plus, trebuie să o scrii doar dacă simți că nu poți să trăiești altfel. În rest, „nu spera și nu ai teamă”.

Rolul literaturii în lumea în care trăim

– Știu că ai și un job, în paralel cu meseria de scriitor – când și cum scrii?
– Lucrez la o firmă de IT în industria jocurilor de noroc online. Într-un anumit fel pot să zic că scriu tot timpul. Îmi notez idei pe telefon, în agende, în conversații de WhatsApp cu unii prieteni. Asta e partea frumoasă a procesului. Partea grea vine atunci când trebuie să organizez tot materialul ăsta brut, să-i dau o formă, să îmi dau seama ce vreau să spun. Încerc să mă organizez cât mai bine, dar nu-mi prea iese, nu-s atât de disciplinat la scris pe cât mi-aș dori. 

– În contextul global, politic și social în care trăim, e literatura o ancoră, ne poate salva în vreun mod?
– Nu cred că ne poate salva, cred că ne poate face să ne simțim mai puțin singuri, iar chestia asta mi se pare deja foarte mult, având în vedere că până la urmă, cea mai bună literatură înseamnă – în esență – niște cuvinte foarte bine așezate pe hârtie.

– Apropo de asta, ce urmează? Lucrezi deja la ceva nou?
– Vreau să reiau romanul pe care l-am abandonat, mă simt un pic mai pregătit acum, iar între timp încerc să scriu teatru și poezie. Deși ador genul scurt, nu vreau să scriu toată viața doar povestiri. Iubita mea este actriță și m-am distrat foarte tare scriind niște monologuri împreună cu ea. E o senzație cu totul aparte să asculți cuvintele pe care le scrii aduse la o altă formă de viață. Voi continua să fac și asta.

Fotografii: arhivă personală

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro