„Mi-e rușine că am muncit o viață și tot tremur pe baltă pentru mâncare”. Cum arată viața pescarilor amatori într-un weekend geros de ianuarie, în Colentina

E sâmbătă dimineața, sunt minus șase grade în termometre, iar la stăvilarul lacului Plumbuita, din Colentina, frigul „mușcă” fără milă.

Lacul e prins sub o crustă destul de groasă de gheață, spartă pe alocuri. Cormoranii stau îngrămădiți pe margini, iar lebedele alunecă greoi printre sloiuri.

Rațele se agită nervos în puținele ochiuri de apă liberă, iar aburul respirației se ridică peste tot, ca o ceață joasă de iarnă.

Viața pescarilor amatori: „Venim că e nevoie!”

Pe ambele părți ale stăvilarului, peste 30 de oameni au ajuns cu noaptea-n cap. Pescarii de ocazie și-au pregătit arsenalul de „luptă”.

Undițele sunt aliniate, gălețile așezate strategic, iar mâinile cu mănuși strâng bețele subțiri, aproape înțepenite de frig.

Se pescuiește caras, bucăți nu foarte mari, dar sigur pică. „Nu venim de plăcere”, spune un bărbat trecut de 60 de ani, cu o căciulă trasă pe ochi. „Venim că e nevoie! Sau credeți că ne-au mărit ăștia pensiile?”, continuă el.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 39

Scos din apă, 15 lei kilogramul de caras proaspăt

Mulți dintre pescari sunt pensionari, cu pensii mici, insuficiente pentru facturi, mâncare și medicamente.

Unii vor să prindă două-trei kilograme, cât să aibă ce pune pe masă câteva zile. Alții speră la mai mult, ca să poată vinde.

Prețul e cunoscut de toată lumea: 15 lei kilogramul de caras proaspăt. „Mai ieftin ca la piață, mai bun ca la magazin”, spune cineva, în timp ce scoate un pește argintiu din apă, cu mișcări rapide.

„Am juma de oră și-am scos vreo cinșpe bucăți din lac”, se mândrește.

Au pus livrările pe pauză pentru pescuit

Printre români sunt și pakistanezi. Și-au luat undițe și momeală din Obor, piața aflată la doar patru stații de tramvai.

Au renunțat la cutiile termice cu care cară mâncarea peste zi și au trecut la găleți pentru carasul proaspăt din apa rece a lacului ce taie Colentina.

Și-au lăsat bicicletele sprijinite de copaci și se „bat” pe pește cu restul românilor care știu tainele prinsului de caras.

Dacă în restul anului sunt curieri de mâncare și străbat orașul pe ploaie și caniculă, acum stau pe marginea stăvilarului, cu undița în mână.

„Iarna e greu, comenzi puține”, e mesajul unuia dintre ei, zâmbind timid. „Peștele ajută. Mâncăm sau vindem. Ce rost are să mergem la piață când pescuim direct aici?”, spune unul dintre ei.

Nimeni nu se plânge tare, dar sărăcia se simte

Vremea strânge bine, dar, paradoxal, peștele trage bine. Gălețile se umplu rapid, iar lumea mai bea câte o licoare dintr-o sticluță ascunsă în geaca groasă.

Frigul e înlocuit de bucuria simplă a reușitei. E o adevărată competiție între pescarii de ocazie de la stăvilar. „Hai că ai spart gheața, colegule!”, se aude.

Aici, fiecare pește contează, fiecare kilogram înseamnă o masă asigurată sau câțiva lei în plus.

Pentru că toate discuțiile se învârt inevitabil în jurul banilor: facturi mari, pensii mici, chirii, copii plecați din țară.

Nimeni nu se plânge tare, dar sărăcia se simte în pauzele dintre undițele aruncate pentru un caras cât palma. Pescuitul devine un gest de supraviețuire, nu de relaxare.

„După întreținere, curent și medicamente nu mai rămâne nimic”

Un bărbat slab, cu obrajii roșii de frig, spune că a venit din Fundeni cu autobuzul 282, primul de dimineață. „Am plecat pe întuneric, la șase fără un sfert”, povestește, fără să-și ia ochii de la plută.

„Ce să fac acasă? Pensia e mică, nici o mie cinci sute n-am. După întreținere, curent și medicamente nu mai rămâne nimic. Aici mai prind un caras, doi, mai vând, mai duc și acasă. Nu mi-e deloc rușine pentru ce fac…”, spune el.

În schimb, realitatea din ianuarie e despre altceva: „Mi-e rușine că am muncit o viață și am ajuns să tremur pe baltă pentru mâncare”.

Carasul trage, unii mai mici, alții tocmai buni de prăjit pe plită. Omul strânge undița cu degete înțepenite și oftează: „Bine că nu ia locala, că altfel nu știu cum m-aș descurca”.

„Să fim sănătoși și să ne ajute Dumnezeu”

Concluzia unei dimineți pe Plumbuita, într-o iarnă în care soarele mai iese din când în când, e că orașul își arată o altă față.

Una tăcută, înghețată, dar încă vie. Între păsările care caută apă și oamenii care caută pește, stăvilarul adună laolaltă nevoia, răbdarea și speranța că, măcar pentru azi, va fi ceva de dus acasă.

„Eu vin pentru liniște. Aici ne vedem între noi, mai schimbăm o vorbă, mai bem ceva cald. Pentru câteva ore uiți de griji, de datorii, de necazuri”, spune un bucureștean.

„La pescuit ești fericit cu puțin. Un pește, o poveste, un prieten lângă tine. Restul? Să fim sănătoși și să ne ajute Dumnezeu”, încheie reportajul nostru un pensionar care încă are puterea să zâmbească.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro