Români care muncesc „în afară” spun cum e să nu ajungă acasă de sărbători. „Ne consolăm că le-am oferit celor dragi un Crăciun îmbelșugat”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cum va fi Crăciunul pentru cei care nu își pot petrece sărbătorile acasă, cu familia, pentru că sunt la muncă în afară? Am postat întrebarea asta pe mai multe grupuri de Facebook ale diasporei și am stat de vorbă apoi cu câțiva dintre cei care au vrut să povestească despre Sărbătorile petrecute departe de familia din România.
„Când nu ai familia alături, orice sărbătoare e o zi ca oricare alta”, spune Gigi Ungureanu, șofer de TIR, stabilit în Irlanda de 22 de ani.
Răspunsurile primite arată că pentru mulți români plecați, „acasă” nu mai e neapărat în România. Migrația a însemnat o redefinire a ce înseamnă acasă. Oamenii și-au construit un nou „acasă”.
Nici termenul „în afară” nu mai are sens pentru unii dintre cei care lucrează „în afară” de ani. „În afară” a devenit acasă, înăuntru.
Unii au povestit că au rămas cumva suspendați între două lumi, iar sărbătorile sunt greu de dus tocmai pentru că le reamintesc de starea de tranzit perpetuu. Au pierdut un acasă, dar nici nu au construit unul nou.
Alții au spus își asumă că sunt la muncă de sărbători, la fel cum își asumă că sunt departe de familiile lor, ca să le ofere acestora o viață mai bună. E compromisul care le definește viața și pe care l-au acceptat.
Lia, 64, îngrijitoare de vârstnici în Austria. „Noi suntem la muncă”
„Trei ani am prins Crăciunul aici. Așa s-a nimerit. Lucrez în ture de patru săptămâni. Patru aici, patru în România. Normal că e diferit Crăciunul aici și destul de trist. Totul diferă. Masa de Crăciun, obiceiurile, plus că munca e muncă, de 24 de ore.
În România, soțul gătește ceva sarmale, ceva friptură. Prăjituri își vor cumpăra și cam atât. Greu va fi și acolo fără gospodina casei, care nu poate fi în două direcții în același timp.
Am fost tehniciană la fabrica de arme. După ce am ieșit la pensie, am plecat. Am zis că mai fac ceva în plus. Prima dată am venit în locul cuiva. Am zis că plec o lună, dar luna aia s-a întins mai mult. Întotdeauna un ban în plus își găsește locul acasă, mai faci ceva. Am făcut îmbunătățiri la casă, cam asta a fost tendința mea.
Eu îmi fac treaba și nu am probleme. Dar sunt mai reci (austriecii, n.r.). Vii la tine în cameră, mai zâmbești, dar mai rar. Nu m-au întrebat nimic despre mine, dacă am copii, dacă sunt căsătorită. De bătrân, că îl îngrijesc, sunt apropiată eu, ca suflet. Eu rând pe rând pe pacienții mei i-am iubit. Dar parcă nu toți merită.
Familia pacientului are casa ei, și-au făcut acolo brăduț, dar la casa noastră nu. Mă mai uit pe stradă că-s multe case împodobite, îmi mai trece așa de la suflet, în casa noastră, nu. Că moșul e bătrân. 90 de ani. Probabil și el e trist în sufletul lui la evenimente.
Aș ști să fac cozonac, dar nu mă apuc să gătesc că nu știu dacă le place. Nu are rost. A gătit o colegă în altă parte, la altă familie, ceva cozonac de Paște și chiar nu l-au mâncat. Și eu sunt sigură că l-a gătit foarte bine. Și atunci, decât să am surprize, să zică că prea mult zahăr, prea puțin. La urmă să îl văd aruncat sau să îl mănânc singură.
O să fie o zi de muncă, îmi fac treaba, vin la mine în cameră și apoi mă uit pe internet. Va fi Crăciun pe internet, colinde pe internet. Noi suntem la muncă și trebuie să fim la muncă”.
Daniela Mladin, 40, Asturias (Spania), proprietara unei firme de turism. „Părinții sunt departe de sărbători”
„Mă întreba copilul într-o zi: «mami, tu unde te-ai născut?». «Păi, m-am născut în România, mami». «Eu sunt spaniol». «Ești spaniol, bueno, că te-ai născut în Spania, dar ești pe jumătate român». Îi e greu să înțeleagă la vârsta lui lucrurile astea, dar încerc să nu piardă rădăcinile, să știe de unde venim, mâncarea, colindele, muzica.
Locuiesc aici de 15 ani. Au venit părinții noștri înaintea noastră. Suntem trei frați, au venit aici și ne-au adus și pe noi după un an, după ce am terminat studiile. Părinții noștri s-au întors acasă și noi am rămas unul prin Madrid, eu prin Asturias, sora mea s-a întors în România, după ce a avut copilul, dar eu consider cel puțin aici casa mea.
Am aici familia mea, soțul meu e spaniol, am doi copii născuți aici, mă duc în vizită în România. Cel puțin pentru mine, Spania e casa mea. Părinții sunt departe de sărbători.
Mama vine pe vară pentru că avem o afacere aici și ne ajută cu copiii, cu casa, a stat șase luni. Pe tata nu l-am văzut de aproape șase ani pentru că îi e frică să circule cu avionul. Eu nu am mai fost în țară din 2011. Tatăl meu a locuit aici din 2004 și când a plecat acum șase ani nu s-a mai întors. Ne vedem pe WhatsApp, avem o relație bună.
Crăciunul în România era cu familie numeroasă, ne duceam la bunici toți verișorii, acum bunicii mei au decedat. Dacă nu sunt ei, nu mai e uniunea care era înainte, toți sunt plecați la casele lor, sau plecați prin alte țări, sau alte orașe.
Suntem destul de mulți români aici. Țin legătura cu unii, dar cred că am putea fi un pic mai uniți. Dar încercăm să păstrăm tradiția. De exemplu, familia mea spaniolă face mâncare spaniolă, eu duc sarmale, cozonac. Încerc să cunoască și tradiția românească, la copii am costume tradiționale, le-am făcut în România la mână, încerc pentru copiii mei să nu piardă legătura cu rădăcinile noastre. Pentru că eu sunt româncă. Copilul meu are 5 ani și jumătate și știe să vorbească românește cu toate că le mai amestecă. Poate nici eu nu mai vorbesc corect românește.
Cu greu și cu bun, e viața pe care o am și am decis să o am. Poate alte persoane nu se simt în același fel pentru că sunt obligați să stea pe aici să lucreze, cum era mama când ne avea pe noi în România și trebuia să lucreze pentru noi că aveam studii. Te simți poate singur câteodată. Eu pun mâna pe telefon și o sun pe mama, pe tata, dar poate sunt persoane care nu au pe cine să sune.
Eu sunt fericită aici și consider că aici e casa mea acum. De unde am plecat e un lucru. Am plecat din Buzău, din România, și îmi aduc aminte cu plăcere și mă emoționez, dar aici e viața mea.”
Gigi Ungureanu, 56, Irlanda, șofer de TIR. „Când nu ai familia alături, orice sărbătoare e o zi ca oricare alta”
„Teoretic, acasă e acolo unde te simți bine. Nu mai contează țara. Contează mediul în care trăiești, acolo unde te simți că ești om și ești respectat pentru ce faci. Irlanda e țara care m-a adoptat, sunt cetățean irlandez acum. Nu vreau să o ridic în slăvi, și aici sunt chestii care nu îți convin, dar e o mare diferență.
Pentru mine Crăciunul e o zi ca oricare alta. În afara semnificației că s-a născut Iisus, Crăciunul e o zi ca oricare alta. Nu mai simt nici bucuria aia de când eram copii. Sunt puțin mai în vârstă, mai hodorog. 56 de ani. Pe vremuri, în România, era altceva. Acum totul e shopping, business, cam asta.
Când făceau ai mei bradul și punea ăl bătrân portocale sub brad. Asta era o bucurie.
M-ați cam răscolit un pic. E ok.
Sunt în Irlanda de 22 de ani. Ei mă consideră irlandez. Am câștigat și am pierdut. Știți cum e? Meseria asta e un risc. Ai toate șansele să pierzi tot. Și eu am avut șansa asta să pierd tot.
Am pierdut familia, nu mi-am văzut copiii crescând. Acum pot să mă scuz zicând că am renunțat la viața mea și la bucuriile mele private pentru ca ei să o ducă mai bine. Au dus-o mai bine, dar ne-am îndepărtat unul de celălalt.
Când nu ai familia alături, orice sărbătoare e o zi ca oricare alta. Dacă vrei, poți să ai Crăciun în fiecare zi sau Anul Nou în fiecare zi, dacă ai familia lângă tine.
Or fi aici condiții de viață mai bune, ești remunerat pentru munca pe care o faci, nu își bat joc de tine, dar e chestia aia, chemarea pământului, parcă așa se spune. Eu nu prea am fost la ședința cu părinții la copiii mei. Am ratat o groază de zile de naștere ale copiilor mei, nu am fost acasă să vină feciorul meu să îmi zică: «mă, tată, mi-am făcut o gagică, ce să fac?». Pierzi clipele astea care nu se mai întorc niciodată. E o balanță. Pui pe un taler chestia asta materială, dar pe celălalt sunt plăcerile vieții la care nu te mai întorci.
Asta e, verși o lacrimă, înghiți în sec, tragi perdeaua la cabină, plângi un pic acolo și zici: «lasă, mă, copiii mei sunt bine».
Suntem o familie destrămată, care fiecare și-a ales să trăiască în altă țară. Una-i când vorbești la telefon și te vezi pe cameră și alta e când vorbești față în față și simți respirația aia, e alt feeling”.
Cristina, 37 de ani, Spania, muncește la o fermă. „Am șapte ani de când nu am mai făcut Crăciunul în România”
„Mă uitam la televizor la o extragere de loterie de Navidad. Poate, poate. Am luat un bilet, dar biletul e 20 de euro. Cu un bilet nu ai șanse să câștigi. Câștigă tot cine are deja.
Cu toate că am o fiică în România, aici e acasă. Fiica e cu viața ei, la casa ei, cu copilul ei. Mama nu mai este, tata nici atât. Cam aici ar fi casa, cu toate că încă nu avem casa noastră. Oricum e o diferență față de România. Eu am avut și niște probleme mai complicate. Dacă eram pe teritoriul României, nu știu dacă mai eram în viață.
Am avut o poveste mai tristă. Prima dată am venit la portocale, am dormit în câmpuri, numai Dumnezeu știe cum, acum într-un final lucrez la o fermă de porci, de vreo doi ani jumate, deocamdată este bine. Noi îi creștem, pe urmă îi vinde la abator. Ni-i aduce de mici și îi creștem până pe la 120 kg. Programul de 8 ore, lejer, ai toate normele de igienă, de lucru.
Am șapte ani de când nu am mai făcut Crăciunul în România. Aici nu se colindă, nu vin colindătorii la ușă”.
Rodica Ungureanu, 49 de ani, îngrijitoare în Austria. „Eu am ales acest drum”
„Anul acesta nu fac Crăciunul acasă. Nu este primul Crăciun departe de casă. Să nu mă întrebați cine mă oprește. Nimic nu mă oprește. De voie, de nevoie.
Zilele de Crăciun printre străini sunt ca oricare altă zi din an, alergi fără răgaz, plângi, râzi, de multe ori fără pauză, fără să te întrebe cineva dacă mai poți, dacă te doare ceva, fără să te consoleze cineva și să te ajute. Toate sunt pe umerii tăi.
M-aș plânge de multe, de comportamentul ostil și superior al familiei și pacienților, de indiferență și de lipsă de respect față de noi și de munca noastră. M-aș plânge de multe, dar cui să mă plâng?
Eu am ales acest drum. Pleci la drum să le oferi celor dragi un trai mai bun, așa că nu mă mai plâng. Crăciunul îl avem în suflet și-n gând și ne rugăm să fie mai bine la anul. Ne consolăm gândindu-ne că am putut oferi celor dragi un Crăciun îmbelșugat”.
