Un român a plecat cioban în Sardinia și a ajuns boxer profesionist. „Aici m-am destupat la minte”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Claudiu Lăcătușu s-a angajat cioban în Sardinia, în 2006, când tocmai ieșise din adolescență. Mulgea oile „la mână” și trăia în condiții mizere. Săptămâna trecută a obținut prima victorie în boxul profesionist într-o gală organizată în insulă. Libertatea a vorbit cu românul pe care ziarele îl numesc „luptătorul cu suflet blând”.
Cuprins:
În urmă cu o săptămână, Claudiu Lăcătușu a luptat pentru o bursă de 1.000 de euro și a fost aplaudat la scenă deschisă de susținătorii care l-au însoțit din Cabras, orășelul în care Claudiu s-a stabilit în urmă cu mult timp.
Povestea românului a ocupat spații generoase în presa din regiune. Ziariștii au salutat victoria celui care, în prezent, lucrează 10 ore pe zi într-o fabrică de cherestea și apoi se antrenează în sala de box. „Pugilistul Taie-Lemne”, „Claudio, luptătorul cu suflet blând”, au titrat ziarele din Sardinia.
„Lăsați-mă să fac un combatiment și nu mă mai vedeți niciodată!”
Pe 20 iulie, Claudiu a împlinit 35 de ani. Spune că sportul i-a oferit oportunitatea unei revelații și transformări personale spectaculoase. „În ring mă simt altă persoană. Nu știu prea bine să explic, dar, când îmi pun mănușile în mâini, sunt altul”, a început Lăcătușu dialogul cu Libertatea.
A descoperit târziu boxul, la 26 de ani. A intrat într-o sală și a cerut să fie lăsat să facă un „combattimento”, așa cum văzuse în filme, în Rocky.
„Un meci și nu mă mai prindeți pe aici, nu mă mai vedeți niciodată, i-am zis antrenorului. Un combatiment, atât”, și-a amintit sportivul prima întâlnire cu cel care avea să-i devină mentor.
„Stai așa, moșule, hai deocamdată trei zile la săptămână să te antrenezi, o să-ți spun eu când ești pregătit, dacă vrei să combați! Superom, atâta răbdare a avut cu mine! Dacă două persoane au încredere una în alta, pot să mute munții. Și asta a fost. M-am dus un an la antrenamente, după care mi-a zis că-s presto să combat. Și așa am început să combat la amatori. Și de acolo am vrut mai mult, tot mai mult”, a mai spus Claudiu.
Angajez cioban mioritic la Riola Sardo
Vorbește o română cu cuvinte împrumutate și adaptate din italiană. Spune că s-a bazat mai mereu pe brațele sale. Nu făcuse prea multă școală acasă, în satul bănățean Cenad. Se antrenase de mic pentru muncă, la cărat lemne cu ștraful. Sâmbăta era zi de discotecă, singura distracție.
Într-o zi, un prieten care lucra deja în Italia i-a făcut o propunere care a sunat într-un mare fel: „Nu vrei să vii la oi pe o insulă lângă Italia?”. Claudiu n-a stat pe gânduri și a plecat spre Sardinia. Avea 19 ani atunci. Pe hartă, Sardinia părea ca o minge deformată, lovită de piciorul de plai italian, nu foarte mare, dar suficient cât să întorci oile. Tatăl său l-a însoțit până la destinație, dar a mers mai departe pe insulă pentru un alt angajament. „El s-a dus la capre, eu am rămas la oi, la o fermă de lângă Riola Sardo”, își amintește Claudiu.
Nu vorbea o boabă de italiană, nu reușea să se înțeleagă cu șeful său, care „avea un suflet bun, dar o gură spurcată”, iar munca era istovitoare. Spune că nu era foarte departe de condiția unui animal de povară, doar că unul plătit cu 500 de euro pe lună plus o masă asigurată. Lucra la singura fermă din zonă care nu investise în sisteme automate de muls. Ciobanul mioritic trebuia să facă toată treaba.
„Am plâns după tati, după frați și casă”
„Tare greu a fost la început. Nu știam să mulg. Când ploua, luneca țâța lor. Oile la prima fătare au țâțele mici, nu stăteau, trăgeau. Picam pe jos prin mizerie. Stăteai câte patru-cinci ore aplecat. Terminai mulsul, le mai duceai pe câmp, apoi puneai mâncare la miei. Munca începea dimineața și se termina seara”, povestește Claudiu.
Românul dormea în casa veche a familiei patronului. Avea un televizor mic, un frigider și cam atât. Se spăla la lighean, cu apă rece. După trei luni, tatăl său i-a transmis că se întoarce în România și vrea să înnopteze la el înainte de plecare. Șeful său n-a fost de acord, nu dorea complicații.
„N-a vrut să meargă după el în gară, îi era frică de poliție să nu se spună că adăpostește persoane fără acte. Am plâns în noaptea aia, știindu-l pe tati acolo afară, dormind pe o bancă din gară. Și o făceam de fiecare dată când mi se făcea dor de frați, de casă, de părinți. Aveam 19 ani, eram un copilan”, povestește boxerul.
În anii aceia, fermele erau pline de români. Acum, „transhumanța” nu mai e făcută de conaționalii noștri, care s-ar fi îndreptat spre joburi mai bine plătite, susține el.
„N-am vrut să se spună despre noi că suntem o familie de hoți”
După un an la oi, Claudiu și-a găsit un job mai bun la o fabrică de cherestea din Cabras, un oraș din provincia Oristano, aflat la vreo 90 de kilometri de Cagliari. Obținea un plus de 250 de euro la salariu, dar și asigurare de sănătate. Noul patron l-a ținut în probe două săptămâni. Avea reputația unui dur, se spunea că nimeni nu-i rezistă mai mult de două zile.
„Claudio” s-a mișcat bine și a primit slujba. E și în prezent angajat acolo, după aproape 15 ani, iar șeful se pregătește de pensie și i-a promis că-i lasă lui afacerea.
O vreme, „Claudio” a avut grijă și de fratele său mai mic. Mama lui venise în Sardinia să lucreze ca badantă, iar cel mic, elev de gimnaziu, rămânea în grija fratelui mai mare.
„Eram și mamă, și tată și stăteam pe capul lui să meargă la școală. Să nu abandoneze școala, așa cum făcusem eu. Acum suntem trei frați aici. Cel mic are 23 de ani și e brutar, celălalt e mecanic, iar eu lucrez la fabrica de cherestea. Sunt mândru de ce am realizat muncind cinstit, pentru că n-am vrut să se spună despre noi că suntem o familie de hoți”, mărturisește sportivul.
Peștișorul de aur
Pe vremuri, când banii de mâncare se terminau, Claudiu mergea noaptea la braconaj. Pleca pe scuter până la crescătoria de pește din apropiere, un fel de canal legat de mare. Urcat pe un pod, cu un năvod improvizat, tânărul arunca după chefali, bibani de mare și dorade. Când intra câte o doradă de cinci kilograme aveau parte de ospăț. De cele mai multe ori îi intrau în ochi doar farurile mașinilor și trebuia să se ascundă. „Ai de capu’ meu ce fain era când prindeam câte un pește baban. Dar erau mai mult zile când nu prindeam mare lucru și mai făceam foamea”.
Spune că viața lui a fost mereu doar o chestiune de supraviețuire, o luptă nesfârșită pentru ca la finalul zilei să „poți pune capul pe o perină și să respiri puțin liniștit înaintea următoarei zile”.
Când a intrat pentru prima oară într-o sală de box a simțit că va descoperi ceva important acolo. Îi lipseau coordonarea, tehnica, iar la primele competiții se năpustea asupra adversarilor. Înțepa repede cu croșeul, dar loviturile sale n-aveau nici amplitudine, nici forță. „Silința și voința” l-ar fi împins de la spate.
Eram o țâră rigid, stilul ăla de muncitor care nu făcuse sport în viața lui. Plecam la bătaie agresiv și dădeam la moarte cu loviturile. Apoi am învățat tehnică, să fiu mai ordonat la lovituri, să le dau mai drepte, să fie mai frumoase.Claudiu Lăcătușu:
„E bine să te poți simți un om împlinit”
Când a început să câștige dispute la amatori, să ia două titluri regionale, a încetat să mai fie invizibil pentru oamenii din Cabras. Tipul care le tăia lemnele și muncea din greu ziua reprezenta în ring și orașul lor. I-au aflat povestea și l-au respectat și mai mult.
După debutul la profesioniști, Claudiu se bucură de o și mai mare notorietate. Lumea îl salută pe stradă. „Te simți bine când cineva se apropie să-ți strângă mâna, te simți bine printre oameni”.
Viceprimarul e medic de profesie și s-a oferit să-i pună la punct un plan de dietă, ca să-l ajute să rămână în categorie, aproape de 67 de kilograme. Cariera lui nu va mai dura prea mulți ani, însă se pregătește să antreneze pe viitor după ce a obținut atestatul. Speră să reușească să concureze pentru titlul italian.
Claudiu nu crede că ar fi reușit în România. „Aveam 19 ani, nu fusesem nicăria, nu ieșisem în lume, să umblu. Eram un încuiat, iar lumea mea se reducea la ieșitul la pădure cu caii. Aici m-am destupat la minte, m-am deschis puțin mai mult. Umblăm în toată Sardinia cu boxul, am legat prietenii frumoase. Sunt persoane care admiră felul în care m-am zbătut pentru pasiunea mea. Vin să mă felicite, te simți altă persoană, te simți un om adevărat, că ești acasă”.
pogab46 24.07.2022, 20:13
Felicitari. Capsunari - una din cele mai mari mizerii de dupa Revolutie a fost inventarea acestei etichete pentru romanii plecati la munca de jos in strainatate. Asta in conditiile in care Romania nu le oferea nimic. In continuare sunt destui care-i pun la zid pentru aceasta migratie, desi cazuri cum sunt grevele de la fabricile de armament din Cugir ar trebui sa dea de gandit. Sa lucrezi pe 1800 de lei si sa ti se dea o marire de 200 de lei e visul oricui. Din pacate, dispretul la adresa saracilor/defavorizatilor e in crestere in Romania. La fel si distanta dintre cei nu neaparat bogati, dar care castiga macar 1K euro pe luna si cei cu salariul minim.
pogab46 24.07.2022, 20:24
Am uitat. Eticheta "capsunari" cred ca a venit din presa. Presa care a reusit sa se saboteze singura. Mizeriile lansate cred ca s-au intors impotriva lor (etichetari , trafic de influenta, campanii directionate - ce soc am avut cand m-a abordat un tanar ziarist la Pipera acum vreo 10 ani daca primarul Piedone e vinovat ca un copil s-a lovit intr-un parc din sectorul 4) N-au reusit strainii sa strice in Romania, cat au stricat romanii.