Din cauza soțului meu, bucătăria este o cameră de tortură

Nu prea era rost de distracție, în târgul nostru, pentru o fată ca mine, nici frumoasă, nici cu părinți înstăriți. Vladimir, fratele meu, a avut noroc: și-a găsit de lucru la Ploiești și s-a însurat acolo, cu o fată tare de treabă. Dar mie mi-a fost mai greu să mă mărit. După liceu, am lucrat la poștă. La ora opt deschideam ghișeul, iar la patru mă duceam ață acasă, s-o ajut pe mama la treburi. Duceam o viață monotonă ca o zi ploioasă de toamnă, fără prieteni, fără sâmbete la discotecă, fără vacanțe la mare sau la munte. Mi-aș fi dorit, ce-i drept, să trăiesc altfel, să am și eu parte de iubiri, dans și plimbări romantice. Dar nu prea aveam timp să le simt lipsa, căci era treabă de făcut, nu glumă.

și chiar aveam cu ce mă lăuda: nimeni nu gătea găluște pufoase ca mine, nici friptură la fel de fragedă. Mi-o zicea mereu mama, gospodină cu vechime și pretenții, care nu aruncă-n vânt complimente. Singura ei grijă era măritișul meu. Cred și eu că era mâhnită, aveam deja douăzeci și șapte de ani. S-a zbătut, săra-ca, ea știe ce-a făcut de-a strâns bani, a ajutat-o și Vladimir. Vara trecută, m-am pomenit că mi-a cumpărat un bilet pentru două săptămâni la mare, la Neptun.

— Du-te, Sofia, să vezi și tu marea, să schimbi un pic aerul, să te odihnești.

— Cum să mă duc așa, singură, tocmai până la mare? Nu, mamă, hai să vindem biletul!

— N-ai să fii singură tot timpul, vine și Vladimir cu nevastă-sa. Hai, du-te, că o să fiebine!

Când am auzit că vine și frate-meu, mi-a venit inima la loc. De unde era să știu că vacanța asta pe litoral era aranjată de mama și de Vladimir, nu doar așa, ca să-mi trag eu sufletul două săptămâni, cu burta la soare, ci și ca să mă cuplez cu Lucian, un coleg de-al lui de serviciu?

L-am întâlnit „din întâmplare”, chiar în prima seară, când ne plimbam pe faleză.

— Vladimire! Ioana! Ce surpriză! De când sunteți aici?

— Hai noroc, Luciane! Azi-dimineață am venit. Am adus-o și pe soră-mea, că n-a văzut marea până acum.

Așa l-am cunoscut pe bărbatul acela subțirel, cu fața cam suptă, cu ochii mari, negri și atenți, singurul lucru care mi-a plăcut la el.

Mi-a plăcut și că era vesel și vorbăreț, fiindcă nu mă simțeam stânjenită în prezența lui. Iar după o săptămână, când Vladimir și Ileana au trebuit să plece acasă, nu m-am mai temut, ca la început, să rămân de una singură la mare. Nici n-am simțit cum îmi trece vacanța, așa de bine mi-era. Lucian m-a dus la discotecă, m-a plimbat pe malul mării, dar, mai ales, s-a priceput să-mi intre pe sub piele cu vorbele lui.

— știi, Sofia, n-am mai întâlnit o fată ca tine… Ești așa delicată… Ca o copilă!

— Doar atât? îl ațâțam eu, mai mult în glumă.

— Nu, nu doar atât. Ai o frumusețe aparte. Nu înțeleg cum de nu ai o sută de admiratori.

— Poate că exagerezi, așa se explică…

— Nu exagerez deloc! Mai degrabă cred că i-ai respins pe toți. Dar pe mine mă placi cât de puțin? Dacă mă placi, atunci dă-mi un sărut. Atât. și pe urmă, mergem să mâncăm ce vrei tu. Că mi-e o foame de lup!

Foame-i era mai mereu, când treceam pe lângă o tonetă, mereu îi lăsa gura apă după un hamburger. Mie îmi era mai mult poftă de sărutări și vorbe dulci. Ah, ce bine e să fii iubită, mă gândeam noaptea, foindu-mă în pat fără să-mi găsesc somnul. Ce-o să fie când mă întorc acasă? Dacă n-am să-l mai văd? Dar îmi făceam griji de pomană. Am înțeles asta când a insistat să mă conducă până acasă la mine, în loc să rămână la el, la Ploiești.

— I-am promis lui Vladimir, sunt om de cuvânt. și mai e ceva… M-am îndrăgostit de tine, Sofia. Nu-mi vine să te mai las nicio clipă singură. Ce-ar fi să ne căsătorim? Vrei?

— Ce să zic? Parcă visez! Cum să nu vreau?

și uite-așa, când m-am dat jos din tren, aveam deja un soț. Ai mei s-au bucurat și l-au poftit pe Lucian la masă. El i-a asigurat că o să aibă grijă de mine, că e om serios, că are apartament și slujbă în Ploiești.

— și Sofia ce-o să facă? a întrebat mama, pe gânduri. Aici avea serviciu la poștă…

— N-aveți grijă, o țin eu! Iar peste doi ani, îmi dau ai mei bani și ne deschidem o afacere. 0 să trăim ca-n rai!

— Unde sunt părinții tăi? a întrebat taică-meu, timid. Am dori să-i cunoaștem.

— Sunt la muncă, în Italia. Tata e inginer în construcții, are un contract pe trei ani, a luat-o și pe mama acolo. Mai au doi ani de stat și, după aceea, o să aibă toată viața înainte ca să-și cunoască nora și cuscrii. Nici concediu n-au…

— Ce păcat!

După nunta făcută în familie, în curtea părintească, la care am luat parte doar noi, plus frate-meu și cumnată-mea, mi-am început viața de nevastă. N-am găsit de lucru în Ploiești, dar nu-mi păsa. Aveam cu ce să-mi ocup timpul. în primul rând, îmi părea bine că Lucian prețuiește felul cum gătesc.

— Ce m-aș bucura dacă diseară, când mă-ntorc de la lucru, aș găsi în farfurie o tocăniță cu roșii și cu mămăliguță alături! îmi spunea, când pleca dimineața de acasă.

— Atâta tot îți dorești?

— și-o nevastă iubitoare-n prag, completa el și, după ce mă săruta cu foc, o lua grăbit la picior.

Mă dădeam, firește, peste cap, să-i îndeplinesc dorințele culinare; nu era de fiecare dată o treabă ușoară să gătesc mâncare gustoasă cu puținii bani pe care-i câștiga Lucian. într-o zi, n-am putut s-o scot singură la capăt și i-am spus-o cu blândețe, ca să nu-l supăr.

— Luciane dragă, pentru ardeii umpluți mi-ar trebui niște carne, verdeață, câteva roșii, smântână… Ca să nu mai zic de două kile de ardei mari, frumoși.

— Asta e, Sofia… Bine, lasă, fă-mi atunci două ouă fierte, mi-a răspuns el, bosumflat.

— Nu te supăra, te rog, dar nu știu ce să fac!

— Să le mai ceri și alor tăi, că au și carne, și legume destule! a izbucnit el, nervos. Eu aduc toți banii-n casă, de unde să-ți dau mai mult?

— Bine, du-te la lucru și nu mai fi supărat! m-am grăbit eu să-l împac. Mă descurc eu…

Atunci am împrumutat de la Vladimir. Pe urmă, le-am cerut alor mei ajutorul. Doar până vor trece doi ani și aveam să ne îmbogățim, le-am zis. De fapt, eram tare săraci, iar leafa lui Lucian abia ne mai ajungea să plătim întreținerea, chiria -garsoniera nu era a lui, cum îmi spusese la început – și să nu murim de foame. Ei, aici era problema. Dacă unii soți își aruncă salariul pe băutură sau jocuri de noroc, spre disperarea nevestelor, al meu era din ce în ce mai lacom după felurite mâncăruri, prea scumpe pentru buzunarul nostru. Eu aș fi putut trăi cu o ciorbă și-o mâncare de cartofi. Domnul meu însă avea pretenții din ce în ce mai mari, de la plachie de crap la friptură de porc împănată cu șunculiță. Eu nici nu mă atingeam de bunătățile astea, ca să-i ajungă lui. Pe cât era de slab, pe-atât înfuleca de hulpav, de ziceai că n-a pus mâncare-n gură de o săptămână.

— Nu știu ce să fac, Ioana, m-am plâns odată cumnatei mele. Nu mă mai ajung deloc cu banii pentru mâncare. Mi-e și milă de ai mei, că le iau de la gură. Toată ziua nu fac decât să gătesc, de parcă aș ține o cârciumă, nu alta! Dar Lucian îmi cere te-miri-ce mâncare și, dacă nu găsește seara farfuria plină, e tot mai nervos. Parcă nu-l mai interesează nimic altceva. Nici măcar eu…

— Ei, lasă, Sofia, n-o lua în tragic, a încercat ea să mă liniștească. E obosit, lucrează mult… Auzi? Ce-ar fi să-ți iei și tu de lucru? Uite, la supermarket, lângă noi, se caută o casieră…

M-au vrut cei de la magazin. Dar n-a vrut Lucian să mă lase.

— Nu cumva te-ai săturat de mine și de casa ta? Vrei să-ți faci zâmbre cu clienții? Poate să pui mâna pe vreunul mai cu stare? Nu-ți mai ajung banii mei?

— Luciane, e drept că o ducem cam greu cu banii, la asta mă gândesc.

— Ai puțină răbdare, că acuși se-ntorc ai mei și ne-mbogățim!

Dar părinții lui nu dădeau niciun semn că s-ar gândi la noi. Nici măcar un telefon nu ne dăduseră, la nuntă. Când l-am între-bat, Lucian mi-a răspuns că, probabil, nu primiseră SMS-ul lui, în care-i anunța că se însoară. Cică în zona aia nu prea aveau semnal… Pe urmă, a devenit deodată foarte nervos și s-a răstit puțin la mine:

— Ia nu te mai băga tu unde nu-ți fierbe oala! Mai bine vezi ce face ciolanul meu de porc, că stă de-o oră pe foc. Ai ales fasolea?

Cum îi pun o întrebare care nu-i con-vine, cum îmi dă de lucru la cratiță. „și să nu ieși de-acolo până nu-i masa gata, că foc mă fac!”, strigă el după mine. Exact la fel mi-a făcut și când l-am întrebat dacă părinții lui au locuit cumva în garsoniera în care stăm noi.

— Ăăă… Nu, au vândut apartamentul, ca să aibă cu ce ajunge în Italia… Da’ parcă aud că sfârâie ceva în tigaie. Nu s-o arde cumva pulpa de vițel? Ia vezi!

— Dă-o-ncolo de pulpă, am strigat eu, enervată. Luciane, noi de câteva luni bune nu mai vorbim decât de supe, ostropeluri și vițel la tavă! Pe astea ni se duc toți banii! Nu trebuie să ne gândim la ziua de mâine?

— Ia te uită! Lasă tu chestiile astea! Mâine să-mi faci mititei din trei feluri de carne. și să iasă fragezi și aromați, ai înțe-les? Nu știu ce-i cu tine: te-ai săturat de măritiș? Nu mă mai iubești și nu mai vrei să ai grijă de mine? Dacă-i așa, spune-o pe șleau și gata!

M-am retras umilită în bucătărie. Am răbdat până a doua zi dimineață, când m-am dus glonț la Ioana. I-am povestit totul, cum am putut eu mai bine. După ce m-a ascultat îngândurată, mi-a zis cu voce scăzută:

— Sofia, am să-ți spun un secret, că e viața ta în joc. Dar promite-mi că nu mă spui lui Vladimir, că mă omoară!

— Cum așa? Doar e fratele meu!

— Este, dar atâta l-a rugat maică-ta să te ajute cu măritișul, că a făcut și el ce-a putut. Dacă ar afla că ți-am spus despre Lucian și că din cauza asta l-ai putea lăsa, nu mă mai spală nicio apă în fața lui, să știi!

— Spune-mi, Ioana, nu mă mai ține pe jar! îți promit că n-am să suflu o vorbă!

Atunci am aflat cum stătea treaba cu soțul meu. Vladimir îmi aranjase „vederea” cu el la mare. Lucian îi făcuse o impresie bună, era băiat cinstit și munci-tor, dar, mai ales, era tare dornic să se însoare. Cum nu era o frumusețe, fetele nu se înghesuiau la ușa lui. Nu doar de asta, dar mai avea el o meteahnă: era sin-gur pe lume și sărac, n-avea nici de unele.

— Cum așa, Ioano? și părinții ăia ai lui din Italia?

— Ai vorbit vreodată cu ei? I-ai văzut vreodată, măcar în poze?

— Nu…

— Păi nici n-aveai cum, fiindcă nu există. Lucian a trăit la orfelinat! De asta o fi, săracul, obsedat după mâncare bună. Că nu i-a gătit nimeni, niciodată. A făcut foamea toată viața.

— și ce să mă fac acuma?

— Eu nu știu, nu mă amestec. Lasă-l, dacă poți. Eu zic să-ți iei serviciu, să ieși în lume, să caști ochii. Poate dai de unul mai acătării.

De atunci, Ioana n-a mai vrut să stea de vorbă cu mine. îi era teamă să nu afle frate-meu că s-a amestecat. Iar eu încerc în fiecare zi să-mi fac curaj să-i pun lui Lucian piciorul în prag. Să-i zic că, gata, de mâine, mă duc la lucru. Dar mi-e teamă să nu mă încuie pe veci în bucătăria aia blestemată, așa cum mi-a făcut aseară, când am încercat marea cu degetul.

— Să nu te mai aud cu bazaconia asta de slujbă, a strigat el la mine. Locul tău nu e pe drumuri, să caști gura la lume, e aici, lângă mine. Că ți-e bine sau rău, asta e! Ai zis „da” în fața popii? Ai zis, n-am ce-ți face! Hai, te rog, termină-mi tochitura aia, că mi-e o foame de lup! Oi merita și eu o farfurie de tochitură, acolo, după ce mă spetesc toată ziua pentru noi doi, a încheiat el, împăciuitor.

Am tăcut și m-am dus la locul de osândă. Dar când să ies, peste vreo zece minute, ușa nu s-a deschis neam. Speriată, am împins-o cu umărul, până am ostenit. Pe urmă, am început să bat cu pumnii. într-un târziu, l-am auzit pe partea cealaltă:

— Vrei să-ți dau drumul? îți dau, dar jură-te mai întâi că n-ai să pleci niciodată de lângă mine și n-ai să-mi ieși din cuvânt. Te juri?

— Mă jur! am strigat, leșinată de frică.

— Jură-te pe viața alor tăi! Altfel nu ieși de-acolo!

Am jurat! Dar pe urmă m-am gândit că mai bine juram pe viața lui. Fiindcă mult nu-l mai pot răbda!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE