Fața i se luminează de bucurie când o zărește dincolo de fereastra mare, din podea până în tavan, a spitalului. Femeia face semne alerte cu mâna, strigă, numai să-i atragă atenția celeilalte femei, de dincolo de geam, care își așteaptă rândul pentru triaj și verificările necesare înainte de a intra și ea în clădire, procedură cu care deja ne-am obișnuit în ultima an, de când a început pandemia de coronavirus. Atrasă parcă de-o energie, cea rămasă încă afară se întoarce. Ochii i se aprind și ei de bucurie. De când nu s-au mai văzut. Ce mai face, cum merge tratamentul. Ce păcat că nu se mai pot vedea la întâlnirile de grup. Pe foarte scurt, în puținele clipe dintre două tratamente, își spun ultimele evenimente din viețile lor. Poate că vorbele trec cu greu prin geamul rece care le desparte, dar emoțiile lor, care se văd limpede în ochii evidențiați de măștile de protecție, ajung acolo unde trebuie, de la una la cealaltă. Nevoia omenească de a crea o conexiune cu semenii noștri, mai ales cu cei care înțeleg prin ce trecem, va găsi mereu o cale.
Cele două femei sunt paciente ale spitalului HOSPICE Casa Speranței din București, acolo unde oamenii care suferă de boli incurabile primesc îngrijirea de care au nevoie. Sunt doar două dintre cei peste 4.000 de pacienți ajutați de fundație doar anul acesta. Din 1992, HOSPICE își oferă gratuit serviciile de îngrijire paliativă bolnavilor incurabili. Unii dintre ei, la fel ca cele două femei de mai devreme, în regim ambulatoriu. Alții, internați în unul dintre cele peste 100 de paturi aflate în spitalele din București și din Brașov. Mai sunt și cei care aleg să fie tratați la ei acasă, unde se deplasează echipele mobile ale ONG-ului, în București, Brașov, Făgăraș și Zărnești.
Îngrijirea paliativă pe care o primesc toți pacienții HOSPICE Casa Speranței poate să fie tratamentul care le mișcorează sau le alungă durerea, dar și asistența psihologică sau spirituală care îi ajută să-și înțeleagă emoțiile și gândurile. Pentru mulți, un real ajutor sunt și întâlnirile de grup, unde terapia prin creație – tablouri sau obiecte decorative – îi ajută să treacă prin greutatea bolii. Anul acesta, însă, acestea din urmă au fost suspendate.
2020, anul pandemiei de coronavirus, a fost un an greu pentru toată lumea. Pentru oamenii care suferă de boli pentru care nu există tratament, multe dintre ele cancere, a fost și mai greu. Majoritatea spitalelor și centrelor de tratament și-au închis porțile pentru ei. Multe spitale au fost transformate în centre pentru tratarea exclusivă a pacienților Covid-19, fără să se găsească alte spații de tratament pentru bolnavii cronici sau oncologici. Așa se face că cei mai mulți dintre ei nu au mai avut unde să meargă pentru a-și primi tratamentele care le alină durerile. Asta a însemnat – și încă înseamnă – multă suferință, una care ar putea fi evitată. La HOSPICE Casa Speranței, bolnavii incurabili încă găsesc o ușă deschisă. Cu măsurile de protecție necesare – triaj epidemiologic la intrare, circuite separate pentru intrare și ieșire, purtarea măștilor și a mănușilor de protecție – , medicii HOSPICE le oferă bolnavilor oncologici tratamentele și îngrijirea de care au atât de mare nevoie.
Ușor nu e. Pandemia a afectat munca medicilor de la HOSPICE. „În primul rând, nu mai poți să internezi la fel de mult ca înainte”, spune Cristina Sandu, medic specialist Geriatrie și Gerontologie, cu atestat în îngrijiri paliative. Sandu lucrează la HOSPICE de aproape trei ani, după ce a lucrat și în sistemul public, și în cel privat.
Cu privirea blândă și un zâmbet cald pe care i-l intuiești dincolo de masca de protecție, doctorul povestește despre schimbările aduse de pandemie și cum îi afectează pe pacienții săi. Ne aflăm într-un salon de zi unde, înainte, se organizau vizite și reuniuni pentru pacienții internați și familiile lor. Aici, o pacientă și-a văzut pentru ultima oară soțul și fiica care abia începea școala; după ce au vorbit în voie, să-și spună lucrurile cele mai intime, femeia a putut să plece dintre noi cu sufletul împăcat, spune doctor Sandu. Tot aici, altă dată, s-au făcut chiar și nunți.
Acum, pacienții internați nu mai au voie să primească vizite. Lipsa legăturii cu familia le afectează starea de spirit și, ne explică doctorul, le accentuează suferința. „Familia stă acasă, ei stau aici. Nu se mai văd, poate doar prin comunicările de tip tabletă sau telefon propriu (apeluri video), pentru cine știa să le folosească. Pentru cine nu, mai ales la început, foloseam telefoanele noastre personale ca să-i punem în legătură cu famiile lor. Le dădea alt sentiment: că aparțin familiei, că nu i-au uitat, că nu sunt părăsiți”, explică doctorul.
În acea dimineață de noiembrie, doctor Sandu pornește în vizita la fiecare dintre pacienții săi, internați în saloanele spitalului. Sunt camere spațioase și aerisite, cu multă lumină naturală. Pentru fiecare pacient, doamna doctor își face timp să asculte, să înțeleagă și să ofere alinare, în plus față de evaluarea medicală pe care o face cu atenție. Când le vorbește pacienților, le strânge mâinile într-ale ei, îi privește în ochi și le acordă toată atenția ei. Așa află ce îi doare. Dacă e o suferință fizică, ajustează tratamentul medicamentos. Dacă este una emoțională, ascultă și încearcă să înțeleagă înainte de a oferi încurajări sau soluții. Uneori poate să fie o ieșire la aer, pe terasa spitalului, sau o sesiune de kinetoterapie; alteori, o discuție prin apel video cu familia de acasă.
Pacientei care îi mărturisește că îi e rușine să spună când durerile sunt prea mari de teamă să nu deranjeze, doctor Sandu îi explică blând că a „sta cu durerea” nu e o opțiune și că ei, medicii și personalul medical, sunt acolo pentru a-i ajuta să se simtă mai bine. Se bucură alături de pacienta care a reușit să se deplaseze singură, pe propriile picioare, chiar și până la toaleta din cameră.
În alt salon, în timp ce doamna doctor o consultă, o bătrână, cu păr alb care-i iese suvițe de sub basma și mâini uscate cu vene ieșite în relief care desenează harta unei vieți lungi, întreabă timid când își poate vedea fiica. Doctor Sandu îi strânge mâna și-o alină: deocamdată se vor putea vedea doar printr-un apel video. Aduc tableta, o vor suna pe fiica sa și va putea să o vadă și să stea de vorbă cu ea prin camera video. Bătrâna se mai liniștește.
Covid-19 a mai afectat activitatea vitală a spitalului HOSPICE Casa Speranței și în alt fel, cu adevărat grav. În primele luni ale lui 2020, principala sursă de finanțare a HOSPICE – donațiile făcute de companii – a scăzut cu până la 90%. În contextul în care pandemia le-a afectat activitățile, multe companii comerciale și-au retras donațiile. După ce primul șoc a trecut, unele donații au revenit, altele, nu.
Dar mai există soluții, spun cei de la HOSPICE Casa Speranței, în ton cu una dintre mantrele care le ghidează activitatea în tratamentul pacienților – „atunci când nu mai e nimic de făcut, tot mai e ceva de făcut pentru calitatea vieții pacientului”. Acum, la final de an, companiile pot alege să doneze fundației HOSPICE cei 20% din impozitul pe profit. Sunt bani care nu costă nimic aceste companii – dacă nu sunt redirecționați către un ONG, cum e HOSPICE, ei ajung la statul român – dar care înseamnă totul pentru activitatea din 2021 a spitalului. Donațiile înseamnă cât mai multe vieți ajutate. Cu cât mai multe companii își donează cei 20% din impozitul pe profit, cu atât mai mulți bolnavi incurabili vor avea mai puțină durere și mai multă liniște la finalul vieților lor, mai ales acum, când nu mai au loc în spitalele de stat.
Sub numele „Facem loc și pentru ei”, HOSPICE derulează până la finalul lui 2020 o campanie de strângere de fonduri. Toată lumea poate contribui: firmele pot dona cei 20% din impozitul pe profit, în timp ce persoanele fizice pot face donații punctuale sau recurente. Poveștile adunate sub umbrela noii campanii sunt publicate pe pagina de Facebook HOSPICE, la adresa https://www.facebook.com/HOSPICECasaSperantei.
„Pe mulți îi ajută că sunt tratați cu respect. Se simt oameni. Se simt tratați ca un om, nu ca încă un individ în pat. Nu știu dacă ai mult mai mult timp la dispoziție, dar ei (pacienții) simt că le dai un pic de timp. Că i-l acorzi lui ca individ, separat”, explică doctor Sandu despre ceea ce crede că face diferența pentru pacienții care primesc îngrijire paliativă la HOSPICE. Doctorul crede și că tipul acesta de comportament medic-pacient e normal. Un normal care, pas cu pas, va ajunge peste tot. „Dacă fiecare ar face ce poate el mai bine sau cât mai bine, un pic astăzi peste ce-am făcut ieri, cred că o să se ajungă la un alt nivel”, mai spune medicul.
La finalul zilei, ne despărțim păstrând distanța, dar cu zâmbete ascunse tot de măști. Asta e realitatea noilor noastre vieți. Medicul se întoarce la îngrijirea pacienților și, la fel ca în alte zile, va lucra mult peste program. Iar speranța, speranța într-o lume în care contează calitatea vieții tuturor oamenilor, chiar și a celor cu boli incurabile, crește la HOSPICE Casa Speranței și în restul țării.