Acasă la românul care s-a străduit să demonstreze națiunilor europene că neamul său le merită respectul și solidaritatea  

Localitatea subcarpatică are străzile bine întreținute, destul de curate, cu elemente de mobilier urban plăcut surprinzătoare (de pildă stâlpii de iluminat, cu siluete zvelte, a căror îmbinare parțială, deasupra pasarelelor auto, te face să te simți ca într-un somptuos schelet de balenă).

Desigur că pandemia a rărit turismul, cel puțin pentru moment. În ce-l privește, Muzeul Iorga – un complex de clădiri al cărui corp central datează din anii 1830 – a fost decent restaurat și domină cu eleganță tradițională, de-a dreptul boierească, o incintă din piatră, care lasă loc grădinii și se desparte grațios de lumea exterioară.  

M-am gândit pe drum la formalismul pompos degajat de ideea pomenitei „Zile a Culturii Naționale”: ea a fost adoptată la sugestia vreunui politician mai degrabă populist, care socotea că datoria națiunii față de propria cultură poate fi bifată „oficial” –  în 24 de ore – pentru ca în restul timpului să aibă din nou „dreptul” la neglijență și uitare. Iorga însuși – gigantul polihistor, dar și uriașul fizic (măsura, se pare, 1,96 metri!) – n-ar fi fost încântat să constante că urmașii săi celebrează o asemenea „festivitate”. 

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

Mă aflam, așadar, cu fiul meu, pe la orele prânzului, ca singuri vizitatori ai muzeului instalat în casa acestui geniu, care și-a construit el însuși legenda, tronând peste politica și creația (nu doar istoriografică) ale unei epoci fertile, deși punctate cu episoade tragice.

Precoce în toate privințele, vulcanic în fiecare clipă a vieții sale de o colosală productivitate editorială, savantul și-a folosit darurile pentru a recupera cu orice preț „timpul pierdut”: visa o cultură națională – a fiecăruia, indiferent de stratul său social – într-o țară sprijinită pe temelia constituțională a unei monarhii norocoase și capabilă să participe, cu o notă sonoră intensă, la concertul națiunilor europene.

De aici și incredibila lui risipire în toate domeniile istoriei universale, graba de a publica neîncetat, obsesia de a completa – pe cont propriu, într-o scurtă viață de om – toate lacunele de limbaj și cunoaștere moștenite dintr-un trecut presupus glorios, dar al cărui rezultat colectiv lăsa atâtea de dorit. 

Poliglot și serios dedicat muncii de arhivă, pe urmele subtilului A.D. Xenopol, Iorga a unit în mintea lui strălucită geografia – cu hărțile ei mereu mișcătoare – și cronica evenimențială, căreia i-a conferit și o semnificație filosofică de ansamblu. A profesat, după cum știm, un naționalism nedezmințit, numai că acest sentiment nu a degenerat (în manifestarea lui publică) spre deosebire de ce avea să se întâmple în generația de după 1918,  care a hrănit – prin isteria legionară – hiperbola mistică și un mesianism la limită violent. 

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

Profesorul – un adevărat „căpcăun al istoriei” – își dorea totul, dintr-o dată. Totul pentru el, în viața politică, unde s-a plasat mereu de partea lui Carol al II-lea, gata să-i răsplătească generos susținerea. Totul în viața academică, unde și-a surclasat contemporanii, publicând cu nemiluita (mai ales în franceză, dar și în alte limbi de mare circulație) pentru a obține mormane de lauri, diplome, doctorate honoris causa, afilieri și consacrări prestigioase. Și-a propus ca românii să fie mai bine cunoscuți în restul lumii civilizate și s-a străduit să demonstreze națiunilor europene mature că neamul său le merită respectul și solidaritatea.  

Deși în adolescență a cochetat cu marxismul, Nicolae Iorga a rămas un conservator, un om cu moravuri paseiste, pe alocuri liberale, gata să idealizeze voievodal un trecut spre care se simțea infinit mai atras decât de secolul XX, cu tot cu spiritul său revoluționar, industrial, avangardist și pe alocuri frivol.

Îl putem rândui printre clasicii noștri – Eminescu, Creangă, Caragiale – care au fost, dincolo de nuanțele specifice, niște „reacționari” ostili modernității. Etosul lor a fost continuat, bunăoară, prin pasiunea lui Mircea Eliade pentru sacru, arhetipuri și perenitatea lui homo religiosus. Popor străvechi, adunat într-un stat unitar tânăr, eram probabil condamnați nu doar să ardem etapele, ci și să le aglutinăm, asumând simultan clasicitatea și romantismul, cu toate dezvoltările lor culturale contradictorii. 

Urmărește-ne pe Google News