Cultura și complexul Cenușăresei. De ce e nevoie să vedem inteligența creativă ca pe un motor al dezvoltării naționale 

În 1990, după revoluția anticomunistă, Franța era încă puterea europeană exemplară pentru noi, așa că nimeni nu a fost mirat de înființarea imediată a unui Minister al Culturii, după modelul postbelic asumat de tandemul Charles de Gaulle-André Malraux.

Inevitabil, primul titular – Andrei Pleșu – s-a instalat în biroul Suzanei Gâdea, la fostul Consiliu al Culturii și Educației Socialiste, din Casa Scânteii, rebotezată Casa Presei Libere.

Mai toate instituțiile publice „pe stil nou” aveau pe atunci acest nume (Televiziunea Română Liberă etc). În primul deceniu de regăsire democratică, miniștri ai culturii au fost personalități de prim-plan. Partidele – fie stânga „continuatoare”, fie Opoziția „istorică” – se chinuiau să atragă în raza lor de acțiune figuri intelectuale prestigioase.

Ulterior, funcția respectivă a început să fie alocată „după algoritm”, unor persoane cu profil mai curând „tehnocrat”. O dinamică oarecum firească: la început, aveam nevoie de intermediari competenți în reluarea dialogului civilizațional cu Occidentul. După integrarea în UE, a fost mai curând nevoie de gestionari ai resurselor alocate, într-un circuit european din care făceam deja parte. 

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

Ministerul Culturii – mutat pe cheiul Dâmboviței, în sediul Bibliotecii Naționale – a făcut tot ce putea face pentru patrimoniu, rețeaua teatrelor și a muzeelor, ca și pentru revistele culturale de tradiție, care au fost salvate cu greu, de la un exercițiu bugetar la următorul. Abia anul acesta, banii acordați culturii au atins 0,1% din PIB, o cifră cu… 45% mai mare decât cea din 2021! E foarte puțin, desigur. Și asta pentru că etajele de la baza piramidei lui Maslow au fost cel mai greu de construit… Abia de acum înainte – cu un PIB pe 2021 de 240 miliarde euro – putem spera că finanțarea culturii va intra într-o zodie mai generoasă. Oricum, patrimoniul național a fost restaurat mai degrabă din fonduri europene, timid completate cu aporturi guvernamentale. 

S-a schimbat în aceste trei decenii și paradigma. Moștenisem din comunism un tipar viciat de omnipotența ideologiei unice: cultura înaltă (exilată în Școala privată de la Păltiniș) trăia în clandestinitate controlată. Partidul unic supraveghea elita intelectuală ca pe mica populație piscicolă a unui acvariu. În rest, cultura de masă era totuna cu propaganda regimului („Cântarea României”, „Cenaclul Flacăra”, „Daciada” etc.).

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

Acum, cultura de masă e americanizată, atât în aria traducerilor de carte, cât și în artele spectacolului. Netflix, industria publicității și cultura pop anglo-saxonă au câștigat partida. În ce o privește, cultura înaltă e o zonă periferică a Europei academice și intelectuale: o cutie de rezonanță ideatică fără cenzură și fără aroganță, slujită de specialiști puțin cunoscuți publicului larg. 

Ce nu prea s-a schimbat e atitudinea oficială față de cultură, care continuă să fie privită ca lux dispensabil, nu ca resursă a dezvoltării economico-sociale. Inerția clasei politice a influențat și mecenatul, care preferă să investească în sport sau divertismentul popular, socotind că patrimoniul, piața ideilor și dialogul intelectual european merg de la sine și nu prea rentează.

Cei care se ocupă de strategiile naționale nu par să facă legătura dintre productivitate, competitivitate, alfabetizare digitală, educație continuă și politicile publice de stimulare a unei societăți a cunoașterii. 

Există o frapantă defazare între nivelul de dezvoltare intelectuală atins de mediul autohton (mai cu seamă urban) și infrastructura culturală construită din bani publici. Așa cum avem un parc auto care nu mai încape pe rețeaua rutieră rahitică și un volum de călători care se înghesuie patetic în Aeroportul Otopeni (intrat parcă la apă), avem un public consumator de cultură care nu e servit prin săli de concerte moderne, noi muzee, spații multifuncționale, biblioteci, mediateci sau locuri memoriale prezentate la nivelul secolului XXI. 

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

La cât de convingător au crescut programul și impactul Festivalului George Enescu (pentru a nu lua decât un exemplu), ne putem întreba când vom avea la București o sală modernă de concert, comparabilă cu fastuoasele auditorii recent construite la Budapesta, Goteborg sau Hamburg, de vreme ce nici măcar conceptul unui asemenea templu muzical nu figurează pe agenda edililor.

Războiul din Ucraina, riscurile recesiunii sau autosuficiența birocratică reprezintă simple pretexte ale indolenței, într-o țară nefericit obișnuită cu demonizarea mediatică a creatorilor de cultură. Sunt de acord că nu trebuie să ne pierdem speranța, dar nici nu e cazul să credem că evoluțiile așteptate se vor derula de la sine, fără jucători avizați și, pe cât posibil, vizionari. Cine să-i pună însă la lucru? 

Urmărește-ne pe Google News