De ce haiducii și punk-ul au prins mai bine în Oltenia. Meditații de la fața locului

Pentru mine a cunoaște cât de cât o regiune nu înseamnă doar a citi și povesti cu oameni de la distanță: ci înseamnă mai ales a face la picior zona ca să o simt și înțeleg direct. Măcar puțin. Trebuie să și o simt. E meseria mea de scriitor – cât apuc și eu.

Prietenii mei olteni îmi spuneau că se regăsesc foarte mult în descrierile mele de copilărie a Bugeacului. Înțeleg: e stilistica sudului, natura, Dunărea alături, vremea, comportamentele ei specifice sudului. Dar oamenii sunt foarte diferiți.

În spate stă o lungă cultură social-administrativ politică care a formatat într-un anume fel stilistica vieții dincolo de fondul etnic, religios și folcloric. Partea asta mă interesează cel mai mult, pentru că modernitatea e legată de această componentă administrativ-organizatorică care pe aici e halucinantă.

Habsburgii nu au prins – Kleine Walachei: frecție la picior de lemn; Imperiul Rus nu a ajuns iar pentru Imperiul Otoman zona devenise un soi de gaură neagră a vistieriei – gaură în portofel (foarte importantă această relație financiară a Țării Românești cu vistieria și administrația Imperiului Otoman – diferită de cea a Moldovei). Știm: lucrurile sunt ceva mai complicate, dar aici dăm imaginea de ansamblu – suprafața.

Recomandări

Rufin Zamfir, expert în dezinformare rusească: „Este obligatoriu ca instituțiile competente să verifice dacă Rusia a interferat în procesul electoral din România”

De ce Oltenia devine leagănul haiduciei

O chestiune care mă pasionează. De ce Oltenia devine leagănul haiduciei nu doar zonale, ci aproape europene? Oare de ce? Faimosul istoric Eric Hobsbawm ne explică aceste fenomene în cartea „Bandiții” – despre bandiții și haiducii sociali care sunt un soi de barometre ale societății. Acest fenomen la noi e foarte puțin analizat și studiat. Oltenia este un caz de manual – despre polarizare, instituții, exploatare, impozite, drumuri comerciale, organizare, revoltă, susținere populară, lege. 

În acest sens Oltenia a fost destul de avangardistă politic, chiar dacă a avut mereu mari dificultăți instituționale. Prima Revoluție modernă a noastră de aici se trage – ruperea cu medievalul. Chiar și Revoluția de la 1907 începută în Moldova capătă forma maximă aici în Oltenia.

Interesant că linia Moldova – Oltenia (Țara Românească) a funcționat mult mai bine decât relația cu Ardealul, dar asta e de înțeles – are cauzalități istorice: habsburgii au pus uniforma aia căcănie de nesuferit pe toată regiunea, plus frica teribilă față de administrația Viena-Budapesta și complexul de inferioritate răsturnat după pervers: „noi civilizații” în opinci. Poate de aici suspiciunea, supunerea și cumințenia de dincolo de munți.

Recomandări

Mircea Geoană, când ocupa funcția de ministru de externe, l-a angajat pe Călin Georgescu drept consilier personal

Ce sare în ochi în Sud

În acest sens – și asta mi-am notat de acum 20 de ani – e vizibil că orașele din Moldova și Oltenia sau Țara Românească sunt mai urbane decât cele din Transilvania când vine vorba de populația etnic românească. Sau altfel: românii de dincoace de munți sunt vizibili mai urbani decât cei de dincolo – chiar și azi se simte. 

Asta sare în ochi puternic pentru cineva care se mișcă din sud sau Moldova spre Transilvania – chiar dacă orașele de dincolo arată mai spectaculos pentru ochiul de sud. Mă refer la populația românească etnic care nu prea a avut acces la oraș decât târziu. Banatul e altă poveste.

Ba mai mult: cele două regiuni au până și satele mai moderne și influențate de urban. Atenție – nu în sensul unei bunăstări materiale, ci în felul de comportament și stilistică rural-urban. Dar asta ține de felul în care Imperiul Habsburgic a ținut sub calapodul său orașele și satele din Transilvania: populația etnic românească trebuia să rămână la sat, nu avea acces la oraș prin lege – aproape ca o societate de caste.

Seamănă cu Basarabia în relație cu Imperiul Țarist. Orașele dominate de etnii precum maghiari sau nemți iar satele de români cu acces limitat la oraș. Asta deja e fapt comun. În Țara Românească și Moldova târgurile, orașele erau deschise țăranilor: boierii erau „ocupanții noștri”, nu grofi, „străini de noi”.

Recomandări

Mulțumim, Klaus! Aroganța, lăcomia și servilismul au produs, în mod uimitor, speranță

Zona arată mai dezvoltată decât mitologia sărăciei

Chiar și după urbanizarea forțată din interbelic și comunism (cu dorința programată de românizare), orașele transilvănene au un iz puternic de rural, iar unele sate parcă ies direct din Evul Mediu. Și nu în sensul rău: e păstrată o arhaicitate și un pre-modernism pe care dincoace de munți nu-l mai găsești aproape deloc. Mai ales în perioada comunistă, unde CAP-urile au forțat această modernizare mult mai dur și agresiv față de multe zone „necolectivizate” de dincolo și zona muntelui. 

Pentru mine, în anii ‘90 asta a fost un șoc – eu credeam că așa ceva există doar la „Viața satului” și „Muzeul țăranului” – satele basarabene fiind radical modernizate în anii ‘60-‘70 prin tipul de organizare a colhozurilor, a educației forțate și elemente de urban introduse sistematic, mai ales prin organizarea muncii și a timpului liber. Dar să lăsăm asta pe seama istoricilor, sociologilor și antropologilor.

Revenim. Am văzut acum prea puțin ca să-mi dau cu părerea. Ar fi incorect. Firește, urmăresc și discut cu amicii care se pricep pe subiect. Dar ce se vede cu ochiul liber este că zona arată mai dezvoltată decât mitologia sărăciei din jurul ei. Satele arată mai bine, infrastructura nu arată deloc rău – drumurile, școlile peste tot renovate. Câmpiile peste tot lucrate. Bun: aici ar trebui să privim peste mai multe date, ca să ne dăm cu părerea. Sărăcie există destulă – ruralul nostru e măcinat de o anumită sărăcie prin comparație cu urbanul – lipsa joburilor și lipsa banilor. Cu mâncarea se stă binișor.

Cert este că agricultura în această formă nu scoate pe nimeni din sărăcie și subdezvoltare – iar alte forme de producție nu prea apar ca să țină populația locului aici și să fie plătită decent. Iar asta duce la o vizibilă depopulare: tinerii și cei ce pot munci pleacă masiv. Satele destul de mari de pe aici au o populație tot mai bătrână și tot mai mică. Pentru că se pleacă.

Cu viteza lui fusei, văzui, făcui

Pentru mine, obișnuit cu satele și orășelele din Moldova și Ardeal când ajung aici mereu mă minunează felul în care se vorbește și viteza. Mai ales viteza cu care poți porni o discuție – sau viteza cu care pătrunzi în casele oamenilor, în spațiul lor intim. 

Dacă în Ardeal mă scoate din sărite încetineala și greutatea cu care se comunică și gândește (de pătruns în case, nicio șansă – se uită la tine suspect ca la ultimul jandarm habsburgic), iar formalismul de acolo mă omoară – insuportabil pentru un sudist – aici mă dă peste cap viteza și lipsa de formalism. Dar și formalismul și lipsa lui au avantaje și dezavantaje.

Aici trebuie să fiu mereu concentrat, căci e greu să urmăresc traiectoria și viteaza lor de a vorbi și reflecta. Ține de o iuțime stilistică și mereu lipsită de formalism – total neinstituționalizată formal. Tot ce e formal e ascuns. Adică în Oltenia lipsa formei poate căpăta orice formă. În sensul acesta ei sunt cumva cei mai „moderni dintre români” – pentru că au această flexibilitate teribilă de adaptare și de a lua orice formă. Pe olteni nici uniforma militară nu stă – voi ați observat asta? Uniforma pe ei devine „civilă” – capătă forme nonconformiste. 

De unde înțeleg reținerea „superioară” a celor trăiți sub habsburgi – până și mie, trăit sub mundirul slav și atmosfera cheflie-meditativă molcomă rusă specifică moldovenilor, îmi este greu să înghit stilistica oltenească. Dar e ca și cu muzica – trebuie ascultată și înțeleasă. Până se obișnuiesc urechea, ochiul și gustul.

Bun. Toate astea țin nu de „valori”, ci de o anumită „practică socială” dacă-mi dau eu bine seama. Asta se vede și în felul în care se distrează oamenii prin sate, orășele și mai ales pe malul Dunării – dezinvolt, în devălmășie și foarte deschis spre ceilalți.

O combinație de punk și superstiții

Deloc întâmplător că în timp ce la Cluj după ‘89 explodează funariotismul; la Craiova vine punk-ul și în timp ce București va fi fost aproape cucerit de Buzău, Timișoara are șanse să fie cucerită de Olt. Poate e și salvarea Timișoarei prin olteni; căci din povești „european-centrale” moarte de mult nu poți trăi. 

Știu că Timișoara cere întâietate punk-ului. Posibil să fie adevărat, ea era avangarda muzicii, dar Craiova i-a dat viața autentică. Timișoara l-a născut – Craiova i-a dat chip și viață: punk-ul era pe croiul său.

Istoria Europei ne-a arătat că Sudul învinge mereu – de 2.000 de ani sudul a dat tonul chiar dacă în modernitatea târzie Nordul a început să domine. Însă foarte puțin: dar mai ales prin tehno-capital și organizare de armată tribală disciplinată ca un motor diesel. Eu sper că Sudul va învinge – pentru că e mai iubitor de viață și mai puțin formal. Și are multă haiducie în cap – sunt mai nesupuși și al naibii de inventivi și pătimași, deloc puritani legaliști, precum nordicii.

Ah, dar mai există o chestiune care mă fascinează aici: puterea superstițiilor. Nicăieri în țara asta superstițiile nu au o funcție atât de importantă – eu le consider că ele sunt aici un soi de instituții, de reguli care reglementează toată lipsa de formă – tot non-formalul oltenesc. E mai mult decât o religie – creștinismul prin zona asta nu a prins: de fapt ca prin toată zona noastră și slavă unde creștinismul e o haină, o formă nu un conținut. Dar e bine așa.

Însă nicăieri în România nu găsești mai prezente pasiunea și cheful de viață precum în Oltenia. Oltenia nu e un teritoriu al depresiei, ci al poftei de viață chiar și în necaz. Cam asta mi-am notat în fugă – foarte subiectiv.

Urmărește-ne pe Google News