Fiecare om are cutremurul său. Să vă spun care a fost al meu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Tata urla ca din gură de șarpe, încercând să deschidă yala de la intrare: „Murim, murim, fraților!“. Și mama striga, cu soră-mea în brațe. Zidurile blocului scrâșneau. Blocul avea opt ani. N-am să uit niciodată scrâșnetul acela, într-o beznă cumplită, scrâșnetul unui balaur care se pregătea să ne înghită și să ne tragă în fundul pământului. Spaima aceea nu are vindecare. Cei care au trăit-o rămân bolnavi pe viață. Tata urla: „Murim, murim, fraților!” N-am murit. Zidurile au rezistat, balaurul s-a retras.
Apoi, am ieșit în fața blocului. Oamenii din cartier se strânseseră în grupuri, vorbeau înspăimântați și se uitau în depărtare la focurile din combinat. Erau avarii la combinatul siderurgic. Electricitatea și telefoanele căzuseră. Niciun vaiet, niciun strigăt, niciun „băi”, „măi”, „aoleu”, nicio mamaie care să zbiere la ăia micii care se zbenguie și deranjează. Doar șoaptele noastre bâjbâiau prin întuneric. Spaima ne ținea înlănțuiți. După o vreme, a venit curentul. N-am intrat în blocuri. Focurile ardeau în combinat.
Tata a încercat să prindă „Europa Liberă“ sau „Vocea Americii“, aveam un aparat prost, scala era aproape mută, cu niște posturi rusești. Mama știa ceva rusește, dar n-a înțeles nimic. Nu știam absolut nimic prin ce trecuserăm. Am așteptat să ne ia somnul, speriați de moarte.
A doua zi, biata mama m-a trimis la Alimentară ca să cumpăr pâine, ulei, zahăr, să avem în casă, cine știe ce va urma. Alimentara era închisă. Prin vitrine, am văzut prăpădul: sticle și borcane sparte, păcat de mâncarea risipită pe jos! Oricum, a fost o imagine mai suportabilă, chiar și așa, cu mâncarea vraiște, decât cea din anii ’80, când rafturile erau goale. La radioul național s-a băgat muzică simfonică. „Scânteia” n-a ajuns în cutia poștală, deși tata era abonat la ziar, fiind obligat ca orice membru de partid să aibă abonament. Încet-încet, în următoarele zile, am aflat despre tragedie și despre morții din București. Tata îl regreta pe Toma Caragiu, mama pe Doina Badea, eu regretam că la televizor nu se mai dădea serialul meu preferat, cred că era „Toate pânzele sus“. Sora mea... N-am știut niciodată ce-i plăcea. Am trăit mai departe.
Peste vreo trei ani, la liceu, profesorul de română ne-a recomandat să citim romanul „Racul“ al lui Alexandru Ivasiuc, o carte curajoasă, ca toate scrierile acestui scriitor care se prăpădise la cutremur. „I-a căzut o cărămidă în cap și a murit pe loc“, a precizat profesorul, așa, ca să ne incite cu o anecdotă, să ne facă să citim. Am citit „Racul“, împrumutat de la biblioteca județeană și atunci mi-a părut foarte rău că Ivasiuc murise la cutremur. Îngrozitor, să-i cadă o cărămidă în cap! Am citit cu încântare și celelalte cărți ale sale: „Păsările“, „Cunoașterea de noapte“, „Iluminări“, și am fost fascinat de proza puternică și curajoasă, care vorbea fără inhibiții despre puterea politică, puterea în general!, despre destinele oamenilor prinse în mecanismul puterii, eram în al nouălea cer, ce descoperire pentru un adolescent: Ivasiuc, un mare prozator, l-ar fi bătut pe Marin Preda dacă nu i-ar fi căzut cărămida în cap!
Încă nu terminasem liceul, când mama mi-a spus într-o zi, întorcându-mă de la ore, că doamna Cireșica, pila ei de la librăria din centrul orașului, îi dăduse pe „sub tejghea” trei volume ale unui roman nou de Marin Preda, a ajuns acasă, a deschis primul volum, a citit prima frază, ceva despre moarte, cum că moartea ar fi un fenomen simplu în natură, dar oamenii o fac înspăimântătoare, sumbru și deprimant, nu i-a plăcut începutul pentru că era cu moarte, așa că „am dus înapoi cartea la Cireșica!” Ce-ai făcut, mamă? – am strigat la ea pentru că, tocmai în acea zi, profesorul de română ne recomandase să punem mâna pe „Cel mai iubit dintre pământeni”, îndemnându-ne cu o altă voce decât cea cu care ne vorbea despre Sadoveanu sau Barbu, Eugen Barbu. Am expediat-o pe mama să recupereze urgent romanul, dar Cireșica îl vânduse deja „pe sub mână” altui client. Până la urmă, am citit „Cel mai iubit...“ de Preda, dar tot cu Ivasiuc am ținut. A murit și Preda, dar tot pe Ivasiuc îl regretam.
Cutremurul meu s-a produs când, după ’89, am citit „Ridicole iubiri“ și „Gluma“, cărțile lui Milan Kundera. Atunci, „m-a lovit” o cărămidă în cap. Nu m-a omorât, ci mi-a năruit credința în scrierile lui Ivasiuc și ale generației sale de scriitori care au scris despre așa-numitul „obsedantul deceniu“. Dintr-odată, romanele în care crezusem mi s-au părut artificiale și mincinoase. Pentru că fuseseră scrise cu aprobare de la partid, la indicațiile partidului, pe placul partidului. În schimb, Kundera a scris așa cum a simțit, dinăuntrul său, fără voie de la partid, de la cineva.
După cutremurul meu, m-am simțit înșelat și ridicol cu entuziasmul meu pentru Ivasiuc. De atunci, nu mai țin cu niciun scriitor. Îi citesc și atât. Cărțile contează.
Pe măsură ce am înaintat în timp, tot citind cărți bune (de istorie), am înțeles ce fel de „epocă de aur” am trăit și dimensiunea criminală și utopică a comunismului. Astea au fost „replicile” cutremurului meu.
Până la urmă, cutremurele de pământ își numără morții în câteva secunde. Cărțile au puterea să provoace cutremure, dar își numără „victimele“ în ani, mulți ani.
