Cazul de la Caracal poate naște un #metoo românesc: „Am 29 de ani și încă mi-e teamă să merg singură, noaptea, pe stradă!”

Aveam 14 ani și făceam naveta zilnic, 18 kilometri: Rm. Vâlcea – Călimănești. În seara aia era frig, purtam geaca cu care mă mândream, prima (și ultima) mea haină Nike. Aveam niște blugi tăiați deasupra genunchiului drept și adidași.

M-am întors cu microbuzul în Călimănești, la opt jumate seara. Între stația din centrul orașului și casa mea sunt patru minute de mers lejer. Făcusem câțiva pași când am simțit că cineva mă urmărește. Nu știu cum am simțit, dar m-am întors să văd cine e.

Am fugit cum nu știam că pot. El a fost mai încet, deși disperat să mă prindă. 

Era scund și în clipa în care ni s-au întâlnit privirile sub felinar am văzut că are ochii albaștri și un cuțit mare în mâna dreaptă. 

Nu mai știu dacă erau și alți oameni pe stradă, dacă barul de la poartă era închis, dacă a trecut vreo mașină, dacă a lătrat vreun câine.

Am reușit să intru în curte singură. El a rămas la poartă și mi-a strigat că „te prind eu, curvo și te omor”. 

Bunica s-a ridicat ca un soldat și a ieșit din casă când i-am zis gâfâind și plângând că ăla vrea să mă omoare. S-a întors la mine cu fața omului cuprins de furie și neputință. A purtat chipul ăsta un an, cât m-a așteptat zilnic în stație, pentru că poliția nu l-a găsit. 

Am 29 de ani și încă mi-e teamă să merg singură, noaptea, pe stradă. Din iulie 2018 până în februarie 2019, am mers aproape în fiecare noapte de la bar la casa mamei din Paris. Lucram full-time doar în ture de noapte, așa că știam bine programul autobuzelor N12 și N13.

Veneau la câte 20 sau 30 de minute, nu așteptam mult. Însă de fiecare dată când așteptam, mă îngrozeam când se apropia câte un bărbat sau, mai rău, mai mulți. 

Mă rugam să vină autobuzul, mă prefăceam că vorbesc la telefon, mă duceam mai încolo. Odată am vorbit despre tot ce simt, am descris oamenii care mă sperie la ora 2:30 AM, cu reportofonul pornit, ca să creadă un tip din stație că sunt cu cineva, chiar dacă nu fizic. Credeam eu că asta mă ajută.

Și încă mai cred. Probabil tipul ăla voia să meargă acasă să doarmă și nu s-a gândit vreodată să-mi facă rău. La fel cum, poate, nu a gândit niciunul din bărbații beți care m-au privit în autobuzul de noapte și m-au îngrozit. Sau cine știe. 

Azi-noapte m-am oprit, în drum spre casă, la un bar unde-i știu cam pe toți angajații. La intrare am auzit doi tipi vorbind română, așa că i-am salutat. Nu știu de unde îmi vin ideile astea. Dar mai ales nu știu cum matahala aia de bărbat care s-a întors cu ditamai zâmbetul spre mine s-a gândit că e ok să mă invite la mașină. „Hai, bem ceva bun în mașină / Ce să fac eu în mașina ta? / Păi ai văzut măcar ce mașină am? Ia uite / Nu mă interesează ce mașină ai / Hai bine că ești tu șmecheră.”

Eram înghețată de frică și de furie. 

Amicul ăstuia i-a zis ceva de genul „Vezi că aici nu e ca în țară”. Nu, bă, nici în țară nu e normal să forțezi oameni să intre în mașina ta. Mă oftic că nu am ținut minte numărul mașinii, dar nu știu oricum ce aș face cu el. Știu doar că era înmatriculată în Bistrița Năsăud.

Acum două luni, una din prietenele mele a fost urmărită pe o stradă dintr-un cartier cât de cât ok din Paris.

Doi băieți s-au apropiat și au început s-o întrebe: de unde e, câți ani are, unde merge, unde e adresa exactă, că o bagă ei pe google maps și o duc acasă. 

D. era îngrozită și nu vedea nicio scăpare în afară de o fugă bună, când o tipă a început să o strige dintr-o mașină: „Hai, te-am căutat peste tot!”. A fugit la ea. A fost eroina ei. 

Fata asta era cu un Uber în drum spre casă și s-a prins că ceva nu e în regulă, așa că a înscenat această minune.

D., prietena mea care iubește ploaia, se teme de noapte acum. 

Să fii purtătoare de sâni, vagin și tot ce te face femeie fizic înseamnă că încă ești vulnerabilă.

Că sunt oameni care te vor privi ca pe o pradă și se vor purta ca atare. Înseamnă că știi aceleași povești ca mine, că le-ai trăit și tu sau mama, sora, bunica, vecina, profesoara, vânzătoarea, antreprenoarea, artista, casnica, noi, toate. 

Când nu o să le mai știi, înseamnă că țara s-a vindecat, că specia umană și-a mai revenit puțin, că funcționează autoritățile care trebuie să te protejeze. Cât mai ai de așteptat? Of. 

Urmărește-ne pe Google News