Cum să faci fapte bune, nu doar de Crăciun și nu doar pentru satisfacția personală. „Unii oameni cred că un copil sărac nu poate avea dorințe mari”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O pereche de cizme și o păpușă nu schimbă viața unui copil, dar îi aduc o bucurie de moment. Într-un interviu pentru Libertatea, Cornelia Butcovan, fondatoarea unui ONG din Baia Mare care ajută copiii săraci din acea zonă, spune că valul de empatie de Crăciun ar trebui să fie cultivat și în alte luni ale anului. Altfel, faptele de caritate de Sărbători înseamnă mai degrabă hrană pentru propriul ego.
Cuprins:
Dragă Moș Crăciun,
- „Mă numesc Ștefania, am 10 ani și sunt elevă în clasa a IV-a. Îți scriu această scrisoare pentru că am fost cuminte și te rog frumos să-mi aduci: un set lego, o minge, ghete numărul 33/34 și ceva dulce”.
- „Sunt Lucas. Am 6 ani, sunt în clasa 0. Îmi doresc o minge, dulciuri, o mașină mare, geacă, pijama, capot, alimente. Mulțumesc”.
- „Ceea ce-mi doresc anul acesta de Crăciun este o pereche de căști cu bluetooth și încă un ceas smartwatch. Cam atât. Îți mulțumesc. Antonio”.
Așa sună câteva dintre cele peste 700 de scrisori către Moș Crăciun scrise de copii din centre de plasament sau din familii foarte sărace din Baia Mare și din localitățile din jur. Exprimate în câteva rânduri, acestea sunt dorințele unor copii pe care, de regulă, nu-i întreabă nimeni ce își doresc. În unele cazuri, ei devin beneficiarii unor acte de caritate, dar, așa cum o arată și termenul de „beneficiar”, darurile care ajung la ei sunt, mai degrabă, unele generice, standardizate, oferite în baza a ceea ce și-ar închipui alții că își doresc copiii săraci.
Scrisorile copiilor ajung la câteva sute de „moși Crăciun” care încearcă să le îndeplinească dorințele. Aceștia sunt „persoane fizice”, oameni obișnuiți care își doresc să ajute.
Tot procesul logistic e coordonat de trei prietene din Baia Mare, Cornelia Butcovan, Silvia Șimon și Edit Surducan, inițiatoarele asociației Love2share, care au învățat că nu e destul să vrei să ajuți. Contează cum o faci.
A face bine e, concomitent, și mai greu, și mai ușor decât pare, explică Cornelia într-un interviu pentru Libertatea. Aceasta a lucrat mai mulți ani ca asistentă medicală la Spitalul Județean din Baia Mare, apoi a făcut studii economice, iar de zece ani activează pe piața pharma. Pentru niciuna dintre cele trei fondatoare, asociația nu e un job. „Nu suntem retribuite absolut în niciun fel”.
Prima lecție despre a face bine
În 2012, cu puțin înainte de Crăciun, Cornelia și Silvia și-au propus să facă „ceva de bine”, dar nu aveau un plan concret. S-au gândit să ducă alimente de bază la câteva centre unde locuiesc copii care sunt în grija statului. Au avut însă parte de o surpriză.
În momentul în care au dus alimentele într-unul dintre centre, au văzut că pe rafturi erau deja foarte multe baxuri de făină, de ulei, de zahăr.
„Noi am dus niște chestii la care ne-am gândit noi, care nu se mulau neapărat pe nevoile lor. În casele acestea de tip familial nu e nevoie de alimente de bază. Astea erau acoperite. Pe piramida lui Maslow, nevoile copiilor din aceste case sunt mai sus, nevoia de afecțiune, de atașament, de apartenență”, explică Cornelia.
Aceea a fost prima lor lecție despre ajutor. Când vrei să ajuți pe cineva, întrebi de ce are nevoie, nu presupui.
Așa au ajuns și la ideea scrisorilor, în care copiii pot să își exprime dorințele. Au început cu copiii din casele de tip familial din Baia Mare, dar apoi au inclus și copii care locuiesc cu familiile lor, dar care o duc chiar și mai greu din punct de vedere material decât cei aflați în grija statului.
„Fiind atât de mici, am încercat să creăm un liant cu celelalte asociații, așa am ajuns să avem proiecte cu Pirita Children, Young Roma, am ajuns să ne înțelegem foarte bine cu niște oameni de la Inspectoratul Județean de Poliție, care se ocupă de cazurile de abuz în școală, de prevenire”, adaugă Cornelia.
Idei preconcepute despre ce își dorește un copil sărac
Sunt oameni care spun că vor să fie parte din proiect și să ofere daruri copiilor, dar când citesc ce își doresc, se retrag.
Se gândesc că acel copil își va dori obligatoriu o haină sau o pereche de ghete ori o jucărie. Avem copii mai mari care, de exemplu, își doresc un smartwatch. Nu trebuie să îi cumperi unul de 1.000 de lei. Sunt care costă și 100 de lei. Am avut comentarii de genul: asta nu mi se pare o dorință de la un copil.Cornelia:
Aceasta spune că au fost și situații în care oamenii au refuzat să mai onoreze scrisorile copiilor pe motive rasiale. „Eu nu vreau să ajut un copil din comunitatea de romi”.
Dorințele copiilor săraci nu sunt neapărat mai modeste doar pentru că aceștia sunt săraci. De fapt, spune Cornelia, dacă li s-ar da libertatea de a cere orice, 80-90% dintre ei ar vrea tehnologie. „Noi îi limităm la 200 de lei, dar nu înseamnă că nu au dorințe mai mari”.
Uneori, dorințele reflectă lipsurile cele mai mari și urgente din viețile copiilor. Sunt copii care cer alimente sau obiecte de igienă. „Te rog să-mi aduci un șampon mai de calitate”, a cerut o adolescentă într-un an.
„După ce Moșul a preluat scrisoarea, începem să îl batem la cap cu termene, cum trebuie împachetat, etichetat, avem o perioadă de două săptămâni în care preluăm pachetele. În noiembrie i-am pus să scrie scrisoarea, e cale lungă până ajungi la cadouri”, adaugă Cornelia.
De ce contează să-ți exprimi dorințele
Mulți oameni care vor să facă o faptă bună de Crăciun procedează așa cum au procedat și Cornelia, și Silvia în urmă cu aproape zece ani. Oferă ce cred ei că le-ar fi de folos copiilor.
Însă nu doar cadoul contează, cât, mai ales, faptul că simți că cineva a ținut cont de ce îți dorești tu, spune Cornelia. „Eu îți dau o mașinuță, o portocală, iar tu poate că vrei o kendama. Și atunci de ce să nu încerc măcar să îți dau exact ceea ce dorești?”.
„Astăzi am dus o parte dintre cadouri. O fetiță de 13-14 ani a cerut o freză de făcut unghii. Când a văzut, a înnebunit. Nu pot să cred, nu pot să cred, mi-a adus exact ce am vrut. Aia e bucuria, când primesc exact ceea ce își doresc”, adaugă aceasta.
Unul dintre proiectele recurente ale asociației e să ofere copiilor ghiozdane la începutul anului școlar. În primul an, au mers la o librărie și au cumpărat mai multe ghiozdane identice, pe care le-au echipat cu caiete, rechizite. Au văzut însă dezamăgire pe fețele copiilor.
„Copiii ăștia, cei din casele de tip familial (aflați în grija statului, n.r.), oricum primesc toate chestiile identice. Ei vor să fie individualizați”, explică Cornelia. E o nevoie universală.
Povestește că ea are gemene, iar la grădiniță, toată lumea le spunea „gemenele”. Nu îi plăcea să audă asta, așa că explica mereu că „ele nu sunt gemenele, sunt Iulia și Anda”.
„Exact ăsta e sentimentul pe care îl au copiii care primesc chestii la fel. Același ghiozdan nu merge nici măcar la doi copii de clasa a II-a, darămite la copii din clasa a II-a, a IV-a, a VI-a. De-aia încurajăm Moșii să împacheteze cadourile. Fiecare copil primește cadoul lui, în punga lui, cu numele lui, ambalat altfel. Fiecare primește ceva al lui, ăla e momentul lui”, adaugă Cornelia.
De ce fac oamenii fapte bune?
Cornelia e tranșantă când vorbește despre motivațiile personale care stau la baza celor mai multe acte de caritate.
„O bună parte din tot ceea ce înseamnă fapte bune, fapte de caritate, oamenii le fac pentru ei înșiși, nu pentru cei care au nevoie. Le fac din ego. În momentul în care vrei să te așezi la masa ta îmbelșugată de Crăciun, în căldura casei tale, cu bradul, cu toată familia alături, trebuie să-l liniștești pe piticul ăla care te scurmă pe creier și îți zice că alții nu au. Și atunci, dacă tu ai dat o plasă cu mâncare sau o păpușă cuiva, piticul ăla tace și tu poți să-ți faci liniștit Crăciunul tău îmbelșugat așa cum îți dorești tu”, crede Cornelia.
Dar nu e o problemă, atâta vreme cât oamenii conștientizează asta, adaugă femeia.
„Fiecare are un ego pe care îl hrănește te miri cu ce, și dacă îl hrănești cu fapte bune, slavă Domnului. Puteai să îl hrănești cu totul și cu totul altceva”.
În același timp, crede că oamenii ar trebui să înțeleagă și limitele unor astfel de gesturi izolate.
„Faptul că duci unui copil de Crăciun, dacă se poate să fie o fetiță cu ochii albaștri, desculță, o pereche de cizmulițe și o păpușă, și pe fetița aia tu nu o mai cauți niciodată, nu înseamnă că și cu păpușa, și cu cizmulițele i-ai schimbat viața. I-ai adus un moment de bucurie, dar dacă vrei să faci ceva care să conteze, trebuie să fii consecvent și să fii acolo, și în ianuarie, și în februarie. Pentru că, din păcate, acum, de Crăciun, e o explozie de empatie. De Crăciun să fii mai bun. Ok, dar după ce trece Crăciunul, nu mai e nevoie? Nu mai vrei să fii bun și în 6 ianuarie sau în 13 februarie”, adaugă Cornelia.
Spune că ea și colegele ei au ajuns să ajute inclusiv din obișnuință. „Dacă cultivi sentimentul ăsta, ajunge să-ți fie o a doua natură”.
O altă motivație e sentimentul pe care îl ai când ajuți pe cineva, care e aproape ca un drog. „Te simți mai bine decât cel pe care l-ai ajutat. Ăsta e, dacă vrei, drogul pe care unii îl găsesc în a face sport, alții îl găsesc în a mânca și ciocolată, îl poți găsi în a face bine. Bucuria pe care o vezi în ochii copiilor e o bucurie în stare pură. Orice adult care îți este recunoscător nu o să aibă reacția aia fizică, de bucurie, pe care o au copiii când își văd cadoul, li se taie respirația, la propriu. Sunt niște sentimente pe care odată ce le guști, le vrei mai des”, explică Cornelia.
Cum înveți să faci bine?
Oamenii pot să învețe să facă bine într-un fel mai consecvent, cu mai multă atenție la nevoile celorlalți, crede Cornelia Butcovan. Lecția asta ar trebui învățată în familie.
„Ăsta e un lucru pe care noi, ca părinți, avem datoria civică sau morală, creștină, să îl sădim în copilul nostru. Dacă noi sădim mugurele ăsta în copiii noștri și îi luăm de mână și mergem cu ei să facem voluntariat, îi ducem să cunoască alți copii mai puțin norocoși, le vorbim despre asta. Nu trebuie să îi închidem într-o bulă, sub globulețul de sticlă, să nu cazi, să nu te lovești, să nu știi că pe lumea asta există nefericire, lacrimi, sărăcie și așa”, spune Cornelia.
Așa riscăm să „înăbușim empatia pe care o simt copii”.
Ștampila aplicată copiilor săraci o pun, în primul rând, adulții. „Copiii sunt foarte toleranți. Dar dacă mă aud pe mine, mama, vino repede la mine, nu te juca cu ăla, e țigan, are păduchi, bineînțeles că perspectiva lui și lumea lui se schimbă, pentru că eu sunt eroul lui, și el face ce mă vede pe mine că fac, spune ce mă aude pe mine că spun, și până ajunge suficient de mare, gândește într-un fel pe care eu ca părinte, ca dascăl, ca model îl dirijez”.
„Dacă vrei să ajuți, poți să o faci oriunde”
În același timp, a ajuta nu este atât de greu, concluzionează Cornelia.
„Dacă vrei să ajuți, poți să o faci oriunde. E suficient să mergi într-o parcare și la copilul ăla care vine la mașină să-ți cerșească, cumpără-i un corn când ieși din magazin și întreabă-l: Tu câți ani ai? De unde ești? Mai ai frați? Unde stai? Nu trebuie să faci nimic mai mult. Nu mai vorbim de ce face Valeriu Nicolae în ditamai Bucureștiul. Dacă vrei să ajuți, numai să-ți deschizi ochii un pic mai larg și inima. Toți îi vedem pe copiii care cerșesc la semafor, dar 80% dintre cei care trec în mașini își închid geamurile bine, blochează ușile și așteaptă să se facă verde”.
