„De ce este mult mai uşor să urăşti un grup decât o persoană”. Explicațiile unei cercetătoare olandeze
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
De la rasism şi homofobie până la ostilitatea din motive etnice, de clasă sau religioase, o maree de ură clatină societatea globală, în timp ce formaţiuni politice populiste o folosesc tot mai frecvent să ajungă la putere. Am vorbit cu cercetătoarea olandeză Agneta Fischer, decană la Universitatea Amsterdam, despre motivele pentru care urâm şi cum diferă ura, ca fenomen psihologic, de alte emoţii şi sentimente umane.
Cuprins:
- Ura care coalizează prin dezbinare
- Întâi de toate, ce este ura?
- 1. Ura este un fenomen emoţional complex, greu de studiat
- Exemplul studiului israelian
- 2. Ura „se trăieşte” mai degrabă la nivel de grup decât individual
- 3. Spre deosebire de furie, ura poate supravieţui mult după evenimentul care a declanşat-o
- 4. Ura şi furia sunt două emoţii foarte diferite
- 5. Ura, ca moştenire culturală, dată mai departe prin poveşti
- 6. Funcţia urii
Milioane de europeni devin anual victimele unei infracţiuni sau abuz motivat de ură, însă 90% din aceste cazuri rămân neraportate, potrivit unui document al Agenţiei Europene pentru Drepturile Fundamentale. Iar oceanul nu oprește aversiunea, mai degrabă e un lac împresurat de ea.
În SUA, în 2020, infracţiunile motivate de ură au atins vârful din 2008 încoace, conform unui raport emis la sfârșitul lunii august de FBI.
Ura care coalizează prin dezbinare
În spatele acestor incidente însă, în care ura se transformă în agresiune sau abuz, se află multe alte poveşti mai puţin aparente la prima vedere, poveşti în care ura devine factor coagulator pentru anumite grupuri, în timp ce le distanţează tot mai mult de altele.
Agneta Fischer este decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale şi Comportamentale şi profesor de Procese afective şi emoţii în departamentul de Psihologie şi Psihologie Socială la Universitatea Amsterdam.
<strong>Cercetarea ei se concentrează pe emoţii şi pe funcţiile lor sociale, cu un focus aparte pe ură şi dispreţ, în contexte intergrupale. </strong>
Cercetătoarea a explicat pentru Libertatea mai multe idei care au rezultat din studiile sale privind ura.
Întâi de toate, ce este ura?
Psihologic vorbind, ura are la bază percepţia unei dispoziţii negative stabile faţă de persoane sau grupuri.
Urâm persoane şi grupuri mai mult din cauza a ceea ce sunt decât pentru ceea ce fac, scriau Fischer şi colegii săi într-o analiză sistematică din 2017.
1. Ura este un fenomen emoţional complex, greu de studiat
Deşi este cel mai distructiv fenomen afectiv din viaţa umană, ura este un subiect insuficient cercetat în psihologie, din mai multe motive. Întâi, pentru că ura este un fenomen prea complex pentru a fi studiat cu metodele psihologice standard.
„Cea mai mare provocare este că nu toţi oamenii simt ură, trebuie să cauţi grupuri specifice”, explică Fischer, „de pildă, victime ale războiului sau ale abuzului sexual”.
Populaţiile clasice de studenţi la care apelează majoritatea studiilor de psihologie spun că nu au simţit niciodată ură.
Exemplul studiului israelian
De exemplu, într-un studiu din 2008, menit să investigheze teoriile empirice asupra urii, autorii cereau unui eşantion de 40 de israelieni să se gândească la un moment din vieţile lor în care au simţit ură. Toţi cei 40 de intervievaţi au spus că nu au experimentat niciodată acest sentiment.
Mai apoi, au admis că au simţit furie extremă, că ştiu oameni care au simţit ură şi că sunt conştienţi de prevalenţa urii în zonele de conflict. Dar să simtă ei înşişi ură faţă de alţi oameni? Nici vorbă.
În mod ironic însă, o parte din aceşti participanţi care au spus că nu au simţit ură niciodată au descris, în schimb, situaţii specifice din istoria conflictului israeliano-palestinian, în care au vrut să facă orice le-ar fi stat în putere pentru a anihila sau distruge palestinieni.
Problema e că ura e o emoţie nepotrivită social şi, prin urmare, dificil de recunoscut faţă de alţii, chiar şi ca parte a unui studiu ştiinţific. Ți-e jenă să-ți declari ura.
Apoi, studiul urii e şi o problemă de limbaj, după cum a explicat, pentru Libertatea, Fischer: „Cel puţin în olandeză şi engleză, spunem de prea multe ori că urâm ceva fără să vorbim literal, fără să folosim sensul propriu al termenului. De cele mai multe ori, urăsc asta e doar o expresie colocvială”.
2. Ura „se trăieşte” mai degrabă la nivel de grup decât individual
Aristotel spunea că, în vreme ce furia e simţită mai degrabă către un individ, ura este trăită mai mult de către un grup faţă de altul.
În psihologie există dovezi multiple că multe emoţii pot fi trăite atât la nivel individual, cât şi de grup. Totuşi, nu toate emoţiile au acelaşi potenţial să treacă de la individ la grup sau la nivelul colectiv.
Fischer e de părere că ura poate, mai uşor decât alte emoţii negative, să parcurgă această transformare.
„Ura pentru un anumit individ nu este ceva ce oamenii simt foarte des. În cercetare, dacă îi întreb pe oameni dacă au simţit ură, atunci vor răspunde negativ de cele mai multe ori. Însă uneori simt, când e ceva foarte grav la mijloc. Şi atunci e vorba de o relaţie foarte intimă, în cele mai multe cazuri. Mai degrabă îţi urăşti tatăl decât un vecin sau un prieten distant. În acelaşi timp, este mult mai uşor să urăşti un grup decât o persoană”, a explicat Fischer pentru Libertatea.
Când urăşti un grup, de cele mai multe ori nici nu întâlneşti membrii grupului, ci vezi grupul ca pe o entitate abstractă. Urăşti tot grupul pentru ceea ce crezi că a făcut grupului tău.
De pildă, dacă membrii unui grup simt că grupul lor este tratat incorect sau umilit de alt grup, ei pot trăi emoţii negative faţă de membrii acelui grup şi pot manifesta atitudini negative faţă de ei. În plus, gradul în care un membru se identifică cu grupul lui contribuie la intensitatea trăirilor faţă de celălalt grup.
Ura intergrupală este ţintită către un anumit grup, cu scopul de a-l elimina şi necesită o distincţie clară între grupul „in” (din care face parte cel care urăşte) şi grupul „out” (cel urât de către subiect).
O astfel de ură este facilitată de percepţia că grupul „out” este o entitate omogenă. Doar asta le permite oamenilor să generalizeze o trăsătură negativă la tot grupul.
De pildă, un palestinian care a fost victima unui tratament abuziv din partea unui soldat israelian la un punct militar va dezvolta ură faţă de toţi evreii numai în măsura în care el crede că toţi evreii sunt la fel şi că purtarea unui soldat ar reprezenta toate trăsăturile înnăscute ale acestora.
Psihologul Bernard Golden, autor al Overcoming Destructive Anger: Strategies That Work, crede că, atunci când ura implică participarea la un grup, ea poate ajuta la crearea unui sentiment de conexiune şi de camaraderie care umple un gol în identitatea unui om.
<strong>Golden descrie ura indivizilor sau grupurilor ca o modalitate de a ne distrage de la sarcina mult mai dificilă şi provocatoare de anxietate de a ne forma propria identitate. Urând, ne formăm prin respingerea celuilalt, nu prin desenarea noastră. </strong>
Ura vine la pachet cu „legitimizarea (tacită) a violenţei” împotriva obiectului urii din cauză că acesta este devalorizat atât de mult, că nu mai merită empatie.
La nivel individual, o persoană este mai probabil să ţină sub control impulsul de a acţiona, pentru că se teme de consecinţe, însă în grupuri aceasta devine mai monstruoasă, crede Golden.
Psihologia oamenilor care urăsc mai virulent în grupuri sau organizaţii este, în esenţă, aceeaşi ca în cazul violurilor în grup sau altor violenţe în masă. În ambele cazuri, ai scutul pe care îl oferă protecţia grupului în sine sau anonimitatea oferită de grup, mai explică Golden.
3. Spre deosebire de furie, ura poate supravieţui mult după evenimentul care a declanşat-o
Ura este atât de puternică, încât nu distruge relaţiile dintre indivizi sau grupuri temporar, ci permanent. Un exemplu vine de la povestea unei femei de 20 de ani, kosovar-albaneză, pe care Fischer şi echipa ei au rugat-o să descrie o experienţă a urii într-un studiu mai vechi:
„Aveam 10 ani când bărbaţii din unităţile paramilitare sârbe au intrat cu forţa în casa mea. Aveau arme şi s-au luat de tata şi fraţii mei. I-au întrebat unde ţineam banii. Au ameninţat că ne omoară pe toţi dacă nu părăsim casa imediat. Câteva ore mai târziu, familia mea şi cu mine plecam din sat şi căutam refugiu în teritoriul albanez”.
Chiar şi acum, la 10 ani după războiul din Kosovo, încă urăsc sârbii şi nu pot să uit ura lor faţă de noi, nici tratamentul extrem de rău al familiei mele, al rudelor şi vecinilor. Vorbesc des despre ce s-a întâmplat cu familia şi prietenii, dar niciodată cu un sârb.
Astfel, ura poate să rămână mult după un incident şi, prin urmare, poate lua o formă diferită decât aceea a unei reacţii pe termen scurt la un eveniment specific - cum se întâmplă cu furia sau dezgustul.
4. Ura şi furia sunt două emoţii foarte diferite
Pe lângă diferenţa de mai sus, faptul că ura poate supravieţui pe termen lung, pe când furia este o reacţie pe termen scurt, mai există o distincţie fundamentală între ură şi furie.
<strong>„Atunci când simţi furie, vrei să schimbi persoana. Vrei să faci persoana să regrete, să ceară scuze, să se schimbe. Însă în cazul urii, chiar vrei să scapi de acea persoană, să o elimini, să o faci să sufere. E ceva mult mai extrem decât furia. Scopul urii este anihilarea celuilalt, să-l distrugi fizic, social sau simbolic”, a explicat, pentru Libertatea, Fischer.</strong>
„În furie nu vrei să elimini relaţia cu celălalt. De aceea, furia este mult mai comună decât ura”.
5. Ura, ca moştenire culturală, dată mai departe prin poveşti
De când studiază fenomenul răspândirii urii, cea mai interesantă revelaţie pentru Fischer a venit după un studiu cu studenţii din Albania marcată de război.
„Am descoperit că oamenii pot urî pe cineva din grupul «out» chiar dacă nu l-au cunoscut niciodată, chiar dacă nu au trăit niciodată războiul, iar acea ură este la fel de intensă ca ura celor care au suferit direct din cauza războiului”.
Cu alte cuvinte, ura poate fi transferată altor persoane şi poate continua la nesfârşit, atât timp cât poveştile supravieţuiesc. Nu trebuie să fii o victimă directă a unui eveniment. Să auzi poveştile victimelor poate fi suficient ca să te facă să trăieşti acel tip de ură.Agneta Fischer, pentru Libertatea:
Această idee sună descurajant, dar ar putea fi folosită şi în sens pozitiv, ca să înţelegem de unde pot veni soluţiile pentru a stinge ura dintre anumite grupuri (etnice, rasiale etc.), este de părere olandeza.
„Dacă vrei să scazi ura într-o ţară, între diferite grupuri, trebuie să lucrezi la a reconecta grupurile, oferindu-le alte poveşti. Doar aşa poţi să dizolvi ura”.
6. Funcţia urii
Dintr-o perspectivă funcţională, ura este parte a unui sistem de autoapărare. Într-un context de grup, identitatea de grup este ameninţată de un membru al grupului urât şi autoapărarea implică să aperi apartanenţa la grupul „in”, să consolidezi legătura cu acesta şi să aloci toată vina pentru nesiguranţă şi violenţă altundeva, scria Fischer în analiza citată anterior.
Întrebată dacă ura poate avea un scop pozitiv, Fischer are ipoteza că ura personală ne-ar putea ajuta uneori să depăşim anumite evenimente traumatice. „Dacă urăşti un om care într-adevăr ţi-a făcut ceva extrem de rău, posibil ca fanteziile despre cum poate suferi această persoană să te poată ajuta să treci peste ce ţi s-a întâmplat, să faci faţă durerii. Aceasta e singura funcţie la care mă pot gândi, dar e doar o ipoteză”, a spus, pentru Libertatea, cercetătoarea, referindu-se strict la ura la nivel individual.
Foto: Profimedia
