Până acum, Emil Boc a privit FMI ca pe o bancă – e drept, cam mofturoasă – interesată să dea bani cu împrumut. A venit însă 2010 şi premierul e într-o situaţie-limită. Masive credite noi şi vechi trebuie deja rambursate. De unde?! Bugetul e slab alimentat, pentru că n-a fost în stare să scoată la suprafaţă economia neagră, evaziunea echivalând 35% din PIB, dublu faţă de acum doi ani.
Este şi efectul unor măsuri fiscale anapoda, cum e impozitul forfetar, care ori a falimentat micile firme, ori le-a împins să-şi ascundă veniturile. Nesprijinirea economiei reale, ignorarea soluţiilor propuse de patronatele private trimit în şomaj sute de mii de oameni, accentuând o sărăcie endemică: aproape jumătate din populaţia României e la sau sub limita sărăciei, faţă de 17%, media europeană. Lămâia a fost deja stoarsă.
E absurd ca guvernanţii să-şi mai imagineze că masa contribuabililor ar mai suporta noi biruri şi o şi mai mare prăbuşire a nivelului de trai, fără riscul unor incontrolabile explozii sociale. S-a ajuns aici după un an în care, fără un program economic realist, criza a fost privită de la ferestrele Guvernului ca o aversă de vară, care trece repede şi de la sine.
În disperare de cauză, s-a lansat paliativul impozitării cu 0,5% a averilor de peste 500.000 de euro (sunt vizate vreo 20.000 de familii) şi creşterii taxelor, acum ridicol de mici, pentru vilele de lux. Dar aceste măsuri (economistul-şef al BNR, Valentin Lazea, observa că bogaţii n-au dat un miligram de solidaritate socială) ar trebui să treacă prin Guvern şi Parlament, acolo unde se află şi posibilele “victime”.
Mă îndoiesc că vor fi aplicate. Degringolada financiară va continua. Prioritatea Puterii nu-i un program economic rapid, ci o diversiune: revizuirea Constituţiei în, vorba lui Flutur, “procedură accelerată”.