REPORTAJ | Fața trecută sub tăcere a Bisericii: Într-o comună din Tulcea, un preot antrenează echipa de fotbal, hrănește bătrânii și susține copiii talentați să meargă la liceu: ”Ştiu că sufletul meu e aici”

Dacă n-aţi auzit până acum de Racheta Dăeni, probabil nici nu veţi mai auzi. E o echipă de fotbal rural, a cărei perioadă de glorie în ligile inferioare e pe sfârşite, de când primăria comunei tulcene accesează fonduri de la centru pentru asfalt, canalizare şi apă, iar suma pe care trebuie să o pună pe lângă pentru aceste proiecte nu-i mai lasă, deocamdată, bani la buget pentru recreere, sport şi cultură. Autorităţile locale promit, însă, că vor reveni cu sprijinul şi pentru echipă, şi pentru baza sportivă.

Antrenorul Rachetei de pe malul Dunării e preotul Alexandru Octavian Balaban, deţinător al licenţei C.

“Aveam o înţelegere cu cei de la AJF, programau meciul duminica, după ce se termina liturghia. De la biserică, mergeam direct la teren”, povesteşte părintele.

Sunt şi acum meciuri cu echipele din satele vecine, dar şanse de promovare nu se întrevăd. Oricum, echipa reprezintă doar o ocazie pentru socializare între tinerii şi copiii comunei. Unii dintre micii fotbalişti ajută şi la biserică, în timpul slujbei. Apoi, după o fulgurantă carieră pe stadioane tunse de oi şi capre, se reorientează spre seminarul teologic de la Tulcea, aflată hăt la aproape 80 de kilometri, în principiu spre miazănoapte.

Recomandări

Românul care trăiește la cea mai înaltă altitudine din Bucegi. Ce sfaturi le dă turiștilor surprinși de furtună pe creastă: „Sunt două lucruri banale care le pot salva viața”

Dăeni stă, în dreptul Insulei Mici a Brăilei, lipită de brațul Măcin al vechii Dunări, cel care taie de la sud la nord partea superioară a Dobrogei.

Visul cu bătrâna lumânăreasă

Să urmeze un liceu e mare lucru pentru un copil din Dăeni, comună cu 2.000 de locuitori. Cel mai apropiat liceu se află la 22 de kilometri distanţă, la Topolog. Acolo elevii învaţă cum să repare tractoare sau să cultive porumb. Tulcea e mai departe, la 77 de kilometri distanţă. Iar România care să dea șanse egale copiilor săi e la fel de departe.

Pentru fiecare copil care reuşeşte la seminar, părintele Balaban se bucură ca de un transfer la Barcelona. Aşa a început şi el să se gândească la un drum în preoţie. În satul lui natal, Ulmu, din Brăila, a venit un părinte care vorbea despre fotbal şi vorbea despre Dumnezeu ca şi cum erau vecini de scară. Şi mai era şi bătrâna care locuia peste drum de casa părinţilor, bătrâna care vindea lumânări la biserică şi se închina mult.

Recomandări

Voi ce viitor doriți pentru Uniunea Europeană?

“Am fost cam obrăznicuţ. Iar ai mei n-aveau nicio treabă cu biserica”, îşi aminteşte preotul din Dăeni. Când era în gimnaziu, a căzut urât la joacă.

Mi-am deplasat nişte inele la coloană. Doctorii au zis că nu au ce să facă. Dormeam în dureri, pe o platformă. Şi am visat o bătrână, ca bătrâna de vizavi, cum mă ia de mână şi mă duce într-un spital şi medicii mă vindecă. A doua zi, mă simţeam mai bine. În scurt timp, durerile au dispărut şi mi-am revenit complet.

Părintele Alexandru Balaban:

Mai rămânea o întrebare: cine era bătrâna? “Nu i se vedea faţa, avea o broboadă mare peste cap. Mie mi se părea că era vecina noastră, dar alţii mi-au spus că ar fi Sfânta Parascheva”. Accidentul şi visul l-au apropiat de biserică pe puştiul care era părintele Balaban. După seminarul din Tulcea, a absolvit Facultatea de Teologie la Bucureşti. În 2012, a fost trimis să slujească în parohia Dăeni.

Enciclopedia din pod

La 31 de ani, preotul Alexandru se recomandă amuzat: “Eu sunt chiar popa Tanda”. În Dăeni, a găsit o biserică în ruină şi un sat în care amintirea oraşului care a fost odată se stinsese de mult.

Recomandări

Klaus Iohannis și-a depus cererea de pensionare din postul de profesor de la Colegiul „Brukenthal”, pe care l-a ţinut blocat 27 de ani

Ca să readuci la viaţă un sat, procedezi ca atunci când readuci la viaţă un om. Întâi îl ajuţi să-şi aducă aminte cine a fost, ce oameni au trăit în el, cum au trăit.

Părintele a cotrobăit în podul bisericii, ticsit de documente, a căutat prin arhivele naţionale şi prin cimitire, citind numele de pe cruci. A bătut la porţile sătenilor şi i-a întrebat ce scrisori, ce fotografii, ce obiecte păstrează prin sertare şi prin magazii. A stat de vorbă cu oamenii şi a cules folclor şi mărturii. 

“Culmea, credeam că sunt bun la geografie, că luasem şi la Facultatea de Geografie. Dar iată că istoria e talentul meu. Să pun cap la cap lucruri, să văd legătura dintre ele, să găsesc dovezi”. Din toate aceste săpături prin praful unei lumi uitate, s-a născut cartea “Istoria necunoscută a Parohiei Dăeni şi oamenii de seamă ai locului”.

În pregătire sunt şi alte cărţi, toate despre Dăeni. De scris, părintele scrie noaptea şi, uneori, îşi pierde optimismul în faţa paginii albe. Dar numai uneori şi nu pentru mult timp.

Părintele a documentat vieţile preoţilor, dascălilor şi primarilor din Dăeni. A cules povestirile bătrânilor satului. Care arată cam aşa: “În perioada când mătuşa mea Minciu Elena era domnişoară, pe lângă faptul că era frumoasă, era şi foarte cochetă. Se îmbrăca cu gust, avea rochii de toate culorile şi foarte multe. Fusese iubita lui Victor Glonţ, care a murit pe front. Înainte de război, se făceau baluri în sat, în fiecare duminică seara. Victor Glonţ o scotea regina balului foarte des”.

Minuni şi viziuni imobiliare

În paralel, părintele Balaban a renovat casa parohială şi s-a apucat de restaurat Biserica Sfânta Parascheva: turlele, zidăria, pictura. Trei ani şi jumătate a durat lucrarea. Pentru a proteja pereţii de fum, lângă intrarea în biserică a apărut un loc special, acoperit, pentru aprins lumânări. Acatistele pot fi trimise părintelui şi pe Facebook, nu e musai să fie trecute pe hârtiuţe.

Lângă lumânărar, părintele şi ajutoarele lui au amenajat o grădină. Au pus brazi, sălcii, trandafiri, băncuţe, pe care să stea bătrânele satului, şi o fântâniţă, care prin clipocitul ei împăciuitor să amortizeze bârfele.

În spatele bisericii, funcţionează un aşezământ social, cu bucătărie, sală de mese şi cameră de joacă pentru copiii celor care vin la slujba de duminică. Dacă e vreme frumoasă, copiii se duc la locul de joacă din curtea familiei Balaban. 

La aşezământul social, după liturghie, 120 de oameni sărmani iau prânzul, iar 20 de vârstnici din sat primesc o masă caldă acasă, cu ajutorul voluntarilor. De doi ani, la biserică se organizează, săptămânal, şi “Masa Bucuriei”, pentru 200 de copii din comună. Într-o ladă de lemn, Lada cu bunătăţi, se pun dulciuri, iar Lenuţa, “omul nostru de bază”, scoate în fiecare săptămână lada la poartă şi împarte dulciurile copiilor.

Preotul şi soţia lui, Georgiana, ofiţer la Poliţia de Frontieră, au împreună trei fetiţe. 

Planul este ca, pe lângă copiii lor, să crească şi câţiva copii abandonaţi. Gândul ăsta a crescut odată cu o casă pe care s-au apucat s-o ridice în sat, din banii lor. Un prieten arhitect le-a făcut proiectul şi, din una-n alta, i-a adăugat construcţiei nişte camere şi un living uriaş, “unde să luăm toţi masa, în familie”.

Când eram student la Bucureşti, mergeam de Crăciun, de Paşti, prin spitale, prin orfelinate. Copiii se lipeau de mine şi îmi ziceau: nene, nu mă iei la tine acasă? De-atunci am vrut să ofer un cămin cât mai multor copii. Cât ne permite legea să luăm, cât putem îngriji…

Părintele Alexandru Balaban:

O familie din sat a donat parohiei un teren şi două case bătrâneşti de lut. Pe terenul plin de brusturi şi melci, părintele Balaban vede “un centru de ajutor pentru copii şi mamele singure, cu un cabinet medical, sală de activităţi, sală de mese”.

Casele vechi vor fi refăcute şi amenajate ca pe vremuri, cu preşuri de lână pe jos, văruite cu model înflorat, iar în ele vor sta bătrânii. Va fi un centru de seniori aici. “Va fi şi un muzeu, am adunat deja obiectele”, spune preotul, mângâind cu palma obrajii obosiţi ai caselor. 

Într-adevăr, în centrul social din spatele bisericii, părintele a depozitat viitoarele exponate: strachini, albii scobite în lemn, vârtelniţe şi fuse pentru depănat lâna, costume populare, velinţe, butelii de sifon, ventuze de sticlă, războaie de ţesut la care bătrânele vin din când în când şi lucrează. Până şi orchestra de pe Titanic ar amuţi în faţa trăncănitului pieptenilor, care răzbate neaşteptat de harnic dintr-o lume cuminte şi scufundată. 

Elena ştie să cânte

Prin natura meseriei, care le pune în mână cheile naşterii, vieţii şi morţii, preoţii au de-a face cu toate generaţiile unei comunităţi.

Pe copii şi pe tineri, părintele Balaban i-a adunat într-un cor, Nihil Sine Deo. A început cu 15 copii, acum sunt vreo sută, unii dintre ei veniţi din alte judeţe, din Brăila şi din Constanţa. Corul a umblat la multe festivaluri, a cântat cu Madrigalul, a colindat prin toate casele din Dăeni, a înveselit toate sărbătorile locale. 

Nu toţi cântăreţii din cor vor urma o carieră în muzică. Dar e un bun prilej pentru noua generaţie din Dăeni să iasă în lumea mare, să prindă încredere şi să cunoască tradiţiile satului. Cu Elena Lazăr, în schimb, e altă poveste. Elena are 18 ani acum şi studiază la Liceul de Artă din Tulcea. Acum câţiva ani, nici i-ar fi trecut prin cap o astfel de variantă de viitor.

“Treceam cu maşina pe lângă parc şi am auzit-o pe Elena cântând. Aveam geamul maşinii coborât şi i-am strigat: Hai la noi, la cor! A zis: Dar nu ştiu să cânt! I-am răspuns: asta crezi tu, că nu ştii, dar eu ştiu că tu poţi să cânţi!”, îşi aminteşte preotul Alexandru.

Elena era şi a rămas destul de timidă. Cu toată modestia, acum nu mai cântă doar în parc, pentru prietenele ei. Cântă pentru mulţi, mulţi oameni. A urcat pe scenă alături de orchestre de muzică populară şi a înregistrat CD-uri cu pricesne, cântece religioase. Familia ei nu şi-ar fi permis s-o trimită la liceu în Tulcea, dar preotul-dirijor a insistat şi a făcut rost de donaţii pentru tânăra privighetoare a Dăeniului. 

Start-up în parohie

Fireşte, de Sfântul Nicolae şi de Crăciun, părintele Balaban lansează apeluri pe Facebook şi face rost de daruri pentru copiii din parohie. Pentru părinţii copiilor, care îşi găsesc cu greu un loc de muncă în zonă, preotul încearcă să pună pe picioare proiecte cu fonduri europene. Să-i ajute să depună dosare pentru mici ferme sau făbricuţe, să facă pâine, covoare sau peleţi din stuful şi paiele care flutură în vânt nefolosite. 

Renovate şi consolidate, casele părăsite din Dăeni ar putea fi date familiilor tinere şi mai puţin norocoase din comună, susţine preotul. Să nu mai plece fiii şi fiicele satului peste mări şi ţări şi să ţină legătura cu comunitatea doar pe reţelele de socializare. 

Când se întâlnesc cu preotul pe drum, oamenii din Dăeni se luminează. Fie ei oameni în putere, copii care bat mingea, bătrâni în baston. Salută şi zâmbesc. Cu o undă de compătimire, cum se cuvine faţă de orice visător, sau cu un strop de aşteptare. Până acum, părintele nu i-a dezamăgit. Cum a spus, aşa a şi făcut. Acolo unde mulţi nu vedeau decât piatră seacă, buruieni şi copii talentaţi la muncile câmpului, el a prospectat în trecut, în prezent şi în viitor şi a găsit comori.  

Preotului Alexandru nu i se întâmplă s-o mai viseze pe bătrâna cu broboadă. Nu mai are nevoie de cineva care să-l ia de mână şi să-l conducă spre salvare. “Ştiu că sufletul meu e aici”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 19

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro