Un psiholog explică diferența dintre credincioșii români și cei din străinătate: „Ca la piață. Se mai și pupă”

Credință sau simplă prezență

Cu aproximativ 14 milioane de creștini ortodocși și un procent de 85,3% dintre persoane care  declară că aparțin acestei confesiuni, România ocupă locul al patrulea în lume ca număr de credincioși ortodocși, după Rusia, Ucraina și Etiopia. 

În același timp, în țară există circa 18.500 de biserici și lăcașuri de cult care aparțin BOR (Bisericii Ortodoxe Române), potrivit datelor recente.

Mihai Copăceanu spune că „există oameni care merg de Paște la biserică să se roage și alții ca să bifeze, să facă poze și să se simtă cumva (mai) bine că au fost de Paște…și la biserică.”

Această observație deschide o discuție mai amplă despre autenticitatea trăirii religioase în România, unde participarea la slujbe este adesea mai degrabă un gest social decât unul spiritual.

Haosul din biserici, comparat cu Gara de Nord

Experiența personală a psihologului în timpul slujbelor din Sibiu din perioada Floriilor și a Prohodului scoate în evidență lipsa de disciplină.

„Am avut senzația că mă aflam pe peronul Gării de Nord din București. […] unii se grăbesc, alții stau în loc, alții te împing, există o doză uriașă de individualism.”

El descrie o atmosferă agitată și dezorganizată: „Așa a fost și la Catedrală. Fiecare cu treaba lui. O doamnă lângă mine, ieri seară, mânca dintr-o pungă și nu se oprea… Oamenii în biserică se comportă ca pe stradă, ca la târg, intră și ies la orice oră, nu le pasă dacă tu stai calm în rugăciune, te împing, vorbesc tare, se închină peste tot  pe la toate icoane, aprind lumânări și ies după cum le taie capul.”

Lipsa de respect pentru spațiul sacru

Una dintre cele mai dure concluzii ale psihologului este legată de percepția asupra bisericii: „Biserica nu este un loc sacru, nu este Casa lui Dumnezeu, este spațiul public în care nu se respectă nicio lege.”

Mihai Copăceanu atrage atenția și asupra fenomenului filmărilor și fotografiilor în timpul slujbei.

„Nu ne pasă. Este haos. Intrăm chiar și la mijlocul slujbei, mergem direct la icoane în timpul slujbei, facem fotografii și filmări, punem direct pe Facebook și pe urmă ieșim, că mai avem și alte treburi prin oraș.”

Diferențele față de bisericile din străinătate

Comparativ cu România, experiențele din alte țări arată un contrast puternic. 

Psihologul oferă mai multe exemple: „Treaba asta este autentic românească. Să nu ne amăgim. Mi-a fost dat să particip la slujba de Paște în Catedrala Sfântul Pavel din Londra. Capacitatea era de 3.500 de persoane, Episcopul Londrei, Lordul Chartres, un intelectual, educat la Cambridge, a avut o predică exemplară. A botezat chiar 10 necreștini. Dar în ditamai catedrala nu se auzea nici musca.”

Psihologul Mihai Copăceanu a spus că a participat la slujbe importante în mai multe catedrale importante din Europa: Londra, Paris, Vatican, etc.

Despre organizarea de la Catedrala Notre-Dame, unde a participat la slujba de Sf. Mărie, povestește: „Lume multă, intrau până la 6.000 de credincioși. (..) Nu m-a deranjat nimeni, nu s-a auzit nicio voce, nicio îmbulzeală, cei de la slujbă eram pe scaune, eram atenți, iar în jurul nostru, spre uimirea mea, tot în liniște, vizitatorii, de toate națiile, puteau să se rotească în Catedrală. Disciplină.”

Concluzia este clară: disciplina și respectul pentru spațiul religios sunt mult mai bine implementate în Occident.

„De mai multe ori am fost la slujbe la Vatican. Am ajuns cu calm și politețe până lângă fostul Papă Benedict. Erau 20.000 de oameni pe scaune. Cât ar fi într-un oraș precum Aiud sau Câmpia Turzii. Nu auzeai decât cântările preoților. Liniște totală. Ca într-un spațiu sacru.”, adaugă psihologul.

„Ca la piață. Se mai și pupă”

Unul dintre cele mai sugestive pasaje descrie comportamentul credincioșilor români.

„De privirile tăioase, de bârfe și critici, nu mai aduc vorbă. Bărbații, tot în miezul slujbei, când se văd strigă, dau mâna, mai schimbă două vorbe ”ce mai faci, Gheorghe- bine Petre, nu te-am mai văzut pe la biserică”- tot cu voce tare. Ce treabă au ei cu preotul și cu Liturghia. Ei sunt…ca la piață. Se mai și pupă. La Liturghie, prima rundă de lume pleacă după Tatăl nostru, alții fix când se împărtășesc preoții, alții după Împărtășanie și alții după minim 5 minute. Am bifat și gata.”

Această comparație subliniază transformarea slujbei religioase într-un context social informal, în care regulile de bază ale respectului sunt ignorate.

Ritual fără sens și donații simbolice

Psihologul observă și o superficialitate în practicarea credinței:

„Din păcate și în bisericile rurale haosul este la el acasă. Fiecare cetățean își are scaunul și locul lui în biserică, deseori plătit (nu glumesc, stranele sunt contra-cost și ai și numele inscripționat) și face orice pentru a ajunge la scaunul său. Nu există oră de intrat în biserică, nu există program, fiecare merge la biserică „când îi pică bine”. Ce dacă slujba a început? Ce dacă te bagi cu totul, te freci de ceilalți credincioși, numa ca să ajungi la locul tău în față. Ce contează că tu vrei cu tot dinadinsul să îți arăți fundul închinându-te la icoane în maximă gălăgie, fix la mijlocul slujbei. Cum spuneam, tu știi ce vrei și faci orice ca să îți atingi scopul, nu-ți pasă de ceilalți credincioși, nici de preot, nici de slujbă, nici măcar de Dumnezeu. Tu ai ritualul tău în cap.”

Un alt detaliu relevant este legat de donații: „M-am uitat în coșurile cu banii adunați, majoritatea erau bancnote de 1 leu.”

„Credinciosul ortodox român atâta dă bisericii: 1 leu! Și așa de ieftin este și comportamentul lui în biserică, tot de 1 leu.”

Problema disciplinei și a organizării

Deși România are un număr impresionant de lăcașuri de cult, organizarea lasă de dorit. Psihologul sugerează că problema nu ține doar de credincioși, ci și de administrarea spațiului.

„Se poate să organizezi și să disciplinezi mii de suflete […] asta dacă ești un ecleziarh serios.”

Psihologul Mihai Copăceanu vorbește și despre lumânările aprinse în biserică.

„La tot acest haos generalizat, deloc creștinește, se adaugă obsesia cu lumânările aprinse. Suntem martori de ani de zile, cum în fiecare an, cel puțin o biserică de lemn ia foc în preajma sărbătorilor sau chiar în noapte de Paște.…din neglijență.”

„Degeaba angajații de la ISU fac controale și instructaje, când preoții în altar și toți credincioșii insistă să își aprindă lumânările, mai ales că lumina vine de la Ierusalim, să păstreze lumânarea aprinsă și să o ducă acasă. Vă dați seama că lumânarea e mai importantă decât Iisus? Lumânarea, în definiția ei,  nu este decât un…simbol.”, explică psihologul.

Mesajul final este unul direct și fără echivoc: „Dacă tot ne dăm creștini de Paște, dacă tot ne îndreptăm spre Biserică de Paște, (..) ce ar fi să ne comportăm ca niște adevărați creștini, disciplinați, în pace, în liniște, fără tupeu, cu pietate și rușine, cu bun simț, fără deranj, fără gălăgie, fără poze, video-uri și live-uri, cu respect față de cel de lângă tine, și față de Dumnezeu, să ne prezentăm la timp și să ne amintim că biserica nu e tarlaua lu tata, ci spațiul sacru unde oamenii au nevoie de rugăciune, nu de deranj și haos, spațiul în care pășești cu sfiala, grijă si atenție, tiptil, cu smerenie.”

Și, în ultimă instanță, o recomandare radicală pentru cei care nu pot respecta aceste reguli: „Sau mai bine stai acasă!”

Într-o țară cu milioane de credincioși și mii de biserici, adevărata provocare nu este participarea, ci modul în care aceasta se face. Diferența dintre formă și fond rămâne, poate, cea mai importantă problemă a spiritualității contemporane din România.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro