„Există o lucrare a lui Salvador Dali, The Persistence of Memory. Aceea în care ceasurile se scurg şi atârnă sugerând parcă dilatare, dar şi un soi de încremenire datorată unui fundal fantastic al picturii. Mi-am amintit de această lucrare pe drumul către Sibiu. Am avut senzaţia, trecând prin locuri în care timpul parcă nu mai lucrase, că România se scurge ca într-un fel de topeală şi abandon ireversibile, cărora nu mai suntem în stare să le facem faţă”, notează Chirilă, pe blog.
Artistul detaliază, în continuare, oferind câteva dintre cadrele care i-au indus această stare.
„Am trecut prin sate părăginite, pe lângă fabrici solitare şi ruginite, am trecut pe lângă oameni care mânau abătuţi vite parcă resemnate. În staţiunile balneare de pe Valea Oltului, sentimentul părăsirii este amplificat de cele câteva hoteluri a căror activitate s-a oprit pe vremea comuniştilor. Nimeni n-a mai intervenit timp de douăzeci de ani lăsând dezolarea să se instaleze confortabil. Dacă priveşti la degradarea clădirii Casei Poporului, cu pereţii gri pe care parcă s-au scurs lacrimi amestecate cu funingine, ai senzaţia că trăim pe urmele şi rămăşiţele unei civilizaţii cândva înfloritoare şi care apune acum pe zi ce trece. Simţi asta şi când te plimbi pe Lipscani”, scrie Tudor Chirilă.
Ideea de „scurgere” este resimţită şi la nivelul ideilor şi al proiectelor iniţiate la noi în ţară.
„Ideile noastre se scurg şi ele, incapabile să se materializeze în proiecte. Media profită şi vinde inconştienţă în pachete de emisiuni vulgare, la limita acceptabilului. Te întrebi până unde poate merge mizeria, dar răspunsul la această întârzie să apară, căci toată lumea pare să aştepte momentul în care acest potop lent, această dezasamblare morală perpetuă care pare că ne-a cuprins pe toţi, să se pornească fie şi pentru o secundă”, notează Chirilă.