Johnny, asa cum ii spun toti satenii, are 40 de ani si e in Romania din 1996. A plecat din cauza razboiului civil din Congo si a persecutiilor politice declansate impotriva celor din sud. A ales Romania pentru simplul motiv ca sotia sa este romanca. „Toata familia mea a ramas acolo. Eu am avut noroc cu cucoana”, spune Jean-Louis, aratand spre sotia sa. A gasit in Romania oameni care au vrut sa-l ajute si l-au ajutat, dar a gasit si oameni care il aratau cu degetul pe strada si le spuneau copiilor: „Uite, babau!”.
„Am fost neplacut surprins de lipsa de toleranta a unor romani, mai ales bucuresteni, pentru care eram ca o maimuta”, povesteste intr-o romana impecabila Jean-Loius, absolvent al Facultatii de Jurnalistica din Brazaville. „Cand am fost in afara Bucurestiului, toata lumea ma respecta si nu am fost niciodata jignit. Romanii sunt extrem de primitori si, chiar daca mai exista si rasisti printre ei, sunt extrem de deschisi si toleranti. Nici nu se compara cu celelalte popoare, precum germanii, austriecii sau chiar bulgarii, care sunt mult mai rasisti”, recunoaste Jean-Louis Kialuogou.
Tocmai pentru ca in afara Bucurestiului s-a simtit cel mai bine, familia Kialuogou a decis sa se stabileasca in satul Chitila. Sprijiniti si de Centrul National Roman pentru Refugiati, prin programul de Integrare Rurala a Refugiatilor, sotii Kialuogou si cei doi copii ai lor au gasit o casa pe care au reusit sa o cumpere cu ajutorul unui imprumut de la banca. „Nu este o casa mare, dar e suficient pentru noi”, recunosc cei doi, bucurosi ca au un acoperis sigur deasupra capului, spre deosebire de multi alti refugiati.
Acum, Jean-Louis este un satean in toata regula, cu problemele specifice taranilor. Nu are inca animale in ograda, dar planuieste sa creasca si cateva gaini si un porc. In schimb, are o gradina in care a pus rosii, castraveti si alte legume, transformate acum in muraturi. Gradinaritul l-a invatat de la vecina sa, tanti Rodica, o batrana care-i ajuta cum poate: „A invatat repede, ca un elev silitor. E un om extraordinar, si ma bucur sa-l am vecin”. Jean-Louis are, mai ales, o vie plina de struguri, de care este tare mandru. „Dupa ce ii culeg o sa fac un vin pe cinste din ei, un vin romanesc adevarat”, spune congolezul transformat in taran roman.
Viata familiei Kialuogou nu este insa atat de idilica pe cat s-ar putea crede. Desi sotia sa, Daniela, are un serviciu destul de sigur, Jean-Louis isi cauta de ceva timp un post stabil. Pana acum a fost corector la o publicatie bucuresteana de limba franceza, dar postul a fost desfiintat. Acum este profesor colaborator la o scoala din Bucuresti, unde preda limba franceza, dar din banii castigati nu poate trai prea bine. Nici macar in Chitila. „As vrea sa gasesc un serviciu stabil. Eu am fost primul refugiat cu carte de munca din Romania, atunci cand am lucrat la organizatia „Salvati copiii”. Dar acum ma lovesc de opacitatea patronilor, care nu cred ca un refugiat poate fi angajat cu acte in regula”, spune congolezul care spera ca isi va gasi un loc de munca. Pana cand va gasi un job, Jean-Louis se ocupa de Fundatia „Noi pentru Oameni”, unde este vicepresedinte, o organizatie care isi propune sa ajute batranii aflati in suferinta.
„Desi mai exista oameni care cred ca noi, refugiatii, suntem niste banditi care au venit sa faca bani in Romania, eu ma simt foarte bine aici, printre vecinii mei. Toti ma respecta si ma ajuta sa-mi rezolv problemele. Primarul din sat si politistii nu mi-au facut niciodata necazuri, spre deosebire de Bucuresti, unde viata era un cosmar din cauza birocratiei”, marturiseste Jean-Louis. Ii place viata la tara, unde se simte mult mai bine decat intr-un bloc in care ar intra un sat intreg din Congo”. Ii place sa mearga in vizita la „taticu si mamica” din Sarata Monteoru, o familie de romani care-l iubesc ca pe propriul lor copil. Si daca ar putea sa emigreze in alta tara, congolezul gonit de razboi recunoaste: „Nu as mai pleca din Romania decat ca turist, si m-as intoarce mereu tot aici. Romania este tara mea, iar Chitila e locul unde ma simt cel mai bine”.