Viața unui cecen mutat în România: „După război, după ce ne-am ascuns prin Franța ani de zile, am fost șocat să observ asta la voi”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Rassambek Akhmatov, mijlocașul Chindiei Târgoviște, s-a destăinuit într-un interviu acordat Libertatea, mărturisind că a fost mai mult decât surprins de lipsa autostrăzilor în România. A explicat ce-i place la oamenii pe care i-a întâlnit, menționând și un minus pe care l-a observat la români.
Cuprins:
Rassambek Akhmatov, 26 de ani, are o poveste impresionantă. Copil fiind, a fost obligat de al doilea război cecen să fugă din orășelul său natal, împreună cu familia a ajuns în Franța, însă calvarul nu s-a încheiat. Aproape cinci ani, fugarii din Rusia s-au ascuns cum au putut prin orașele din Hexagon, întrucât nu aveau acte legale pentru a trăi în Franța.
„Mulți ani ne-am ascuns cum am putut. Am fugit din Cecenia pentru a avea un viitor, însă coșmarul continua”, a rememorat Rassambek. După ce el și părinții au primit acte și pașaport francez, au apărut și zilele senine.
S-a apucat de fotbal, a jucat în ligi inferioare în țara de adopție, apoi a plecat peste Ocean, după peregrinări în Statele Unite ale Americii a rămas fără contract și a mai venit și pandemia. Destinul i-a oferit un contract în România, la Recea, lângă Baia Mare, unde a stat aproape un an. Ulterior, a plecat în Kazahstan, dar s-a întors vara trecută în țara noastră, semnând cu Chindia Târgoviște.
Într-un interviu acordat Libertatea, cecenul a descris ceea ce a găsit în România, dar și câteva dintre clipele teribile pe care le-a trăit la o vârstă foarte fragedă.
Libertatea: Rassambek, cum te simți în România?
Rassambek Akhmatov: Mă simt bine, bine. Știu România deja de doi ani și jumătate. Am locuit într-un oraș frumos, Baia Mare, acum sunt într-unul mai mic, Târgoviște, aproape de București, iar viața îmi merge bine.
- Știai ceva despre România până să ajungi aici?
- Nimic, nimic. Zero. De fapt, știam că București este capitala țării, iar din fotbal auzisem doar de două echipe, CFR Cluj și Steaua. Atât.
- Ce te-a convins să vii prima oară?
- Era perioada COVID, mă întorceam din Statele Unite, unde am jucat la început la amatori, apoi la profesioniști, și parcursesem o perioadă de 8 luni fără angajament. Nu prea am avut oportunități, iar România a fost cam ultima șansă. M-a sunat cineva de la voi din țară, mi-a spus că mi-a găsit o echipă la eșalonul inferior, lângă Baia Mare, la Recea. „Dacă joci bine acolo, sunt șanse mari să urci la prima divizie”, mi-a zis. Nu prea aveam ce face, am acceptat. A fost șansa mea, am profitat.
„La Târgoviște e mai ușor de trăit”
- Ai renăscut în România?
- Da, a fost un prim pas mare. În Statele Unite nu mai puteam continua, voiam să mă întorc în Europa, iar aventura mea a început în România.
- Ai sesizat diferențe între Transilvania și zona Capitalei, București, Târgoviște?
- Nu observ multe diferențe. Baia Mare este un oraș modern, Târgoviște este un pic mai îmbătrânit, dar eu m-am simțit bine în ambele.
- Unde te-ai simțit mai bine?
- Strict ca oraș, la Baia Mare a fost mai bine. Însă la Târgoviște e mai ușor de trăit, te deplasezi ușor dintr-o parte într-alta. Bucureștiul nu e chiar atât de departe, dacă vrei și altceva, mai mult.
- Soția este cu tine în România?
- A fost cu mine, dar s-a întors în Franța. I-a plăcut mai mult la Târgoviște, este o persoană mai retrasă, de aceea s-a adaptat bine într-un oraș mai mic. Ieșeam, mâncam ceva în oraș, apoi acasă.
„Puțini români vorbesc engleză, asta am întâlnit eu”
- Ce-ți place cel mai mult la români?
- M-au primit cu brațele deschise, atât în Ardeal, cât și la Târgoviște. N-am avut niciodată vreo problemă. Oricum, nici eu nu creez așa ceva. Totul a funcționat foarte bine pentru mine. Dacă vorbesc doar despre românii pe care-i cunosc, am o părere foarte pozitivă despre ei.
- Sunt lucruri care nu-ți plac?
- Poate faptul că n-am întâlnit mulți români vorbind limba engleză. Așa s-a nimerit. Și la Baia Mare, și la Târgoviște. Când vrei să ieși pe undeva, e mai greu să întâlnești pe cineva care să vorbească engleză și să-ți ofere informații.
- Cu drumurile din România cum te împaci?
- Da. Asta e cea mai mare problemă cu care mă confrunt. Faptul că nu sunt autostrăzi. Prima oară când am sosit în România și mi s-a spus că avem de parcurs 500 și ceva de kilometri în zece ore, am crezut că e o glumă. M-a șocat! Nu pricepeam de ce nu sunt autostrăzi. Drumurile sunt OK, dar lipsa autostrăzilor nu este OK.
„Am trăit mult timp ilegal”
- Care este povestea vieții tale?
- Sunt născut în Rusia, dar sunt cecen în inima și în mintea mea. Sunt născut în Atchkhoï-Martan, un orășel din Cecenia. Era război, în 1999, eram copil mic, în jur de 3 ani, iar familia mea a decis să părăsim țara, pentru a avea o șansă de a supraviețui, de a trăi și a avea o mică șansă pentru un viitor. Războiul a continuat mult timp, noi am plecat din Cecenia. Și-am trăit mult timp ilegal. A fost groaznic. Ambele situații. Eram în Franța, nu vorbeam nici unul limba. Au fost momente foarte grele, cu toate că ne-am făcut prieteni care ne-au ajutat enorm.
- Și când ați intrat în legalitate?
- Abia după 4-5 ani am căpătat acte, pașapoarte. Mama și tata și-au găsit de lucru, lucrurile s-au îmbunătățit, și-acum trăiesc în Strasbourg, aproape de Germania. Noi ne-am ascuns, neavând acte, nimic, am fugit de colo-colo prin Franța. Ne-a ajutat și o asociație care avea grijă de victimele războiului. O perioadă am stat la Montauban, apoi am plecat la Strasbourg, întrucât mai erau familii cecene.
„Nu-mi pasă cine cu cine luptă, urăsc războiul”
- Ce ți-a rămas din felul de a fi al cecenilor?
- Totul. Chiar dacă m-am dezvoltat în Franța. Modul cum gândesc, sângele, sufletul, totul.
- Tu ai și cetățenie franceză?
- Da, da.
- Și cum te prezinți, rus, cecen, francez?
- Nu multă lume știe unde este Cecenia și ce este acolo, cu adevărat, de aceea eu mă recomand cecen. Locuiesc în Franța, îmi este mai ușor să circul cu pașaportul francez, dar eu sunt mândru să fiu cecen.
- Ce părere ai despre războiul din Ucraina?
- E o chestie de politică, dificil de comentat, fiindcă nu știm foarte multe detalii. Eu sunt împotriva oricăui tip de război, îl urăsc. Oriunde în lume. Știu ce au pătimit ai mei. Nu-mi pasă cine cu cine se luptă, este o situație groaznică pentru civili, indiferent cine ar fi ei.
„Ca un tatuaj pe frunte”
- Crezi că va fi greu ca oamenii, nu doar ucrainenii, să treacă peste această situație, să nu poarte ură Rusiei?
- Da, bineînțeles. Cunosc oameni, mulți, care fie au fost nevoiți să fugă din Ucraina, fie au lăsat familia acolo, mi-au arătat videouri. Va fi foarte, foarte greu ca lumea să uite sau să treacă cu vederea ceea ce s-a întâmplat. Ar fi bine ca războiul să se încheie cât mai repede, pentru a putea reconstrui mai repede ceea ce s-a stricat. De la daune materiale la cele sufletești.
- Mai ai rude în Rusia?
- În Cecenia, da. Toate rudele din partea tatălui sunt acolo. Am mai fost să le vizităm, anual, în fiecare vară, până când am ajuns în Statele Unite. De atunci am mers mai rar, dar părinții mei și-au vizitat rudele.
- Ți-a fost greu să trăiești ca fugar?
- Cu toate că eram mic, sunt lucruri care nu se uită și te marchează pe viață. E ca un tatuaj pe frunte! Apoi, să te ascunzi. După care, începând fotbalul târziu, undeva pe la 12 ani, a trebuit să refac decalajul uriaș. Viața nu a fost ușoară cu mine deloc. Fotbalul m-a ajutat și mi-a dat o viață.
