Interviu cu Florin Şerban, regizorul trilogiei „Dragoste”: „Tot aud că voi faceţi filmele alea depresive şi-atât… Dar filmul românesc este mult mai divers. Ce lipsește e filmul de acțiune”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
A doua parte a trilogiei “Dragoste 2. America” intră în cinematografele din România pe 10 ianuarie 2020. Înaintea premierei, Libertatea a stat de vorbă cu regizorul cunoscut pentru filme ca “Eu când vreau să fluier, fluier” şi “Box”.
Cuprins:
- Trilogie despre trei vârste ale dragostei
- „Un om pe care visul îl împiedică să trăiască”
- „Filmul nu e un copil pe care îl arăţi vecinilor şi-l pui să spună poezia”
- „Îmi plac filmele care nu se încheie niciodată”
- „O industrie cinematografică sănătoasă are nevoie şi de filme ca «Selfie» ”
- „Nu avem o cultură a frumosului”
- Filmul este o poveste despre doi oameni la mijlocul vieţii şi la sfârşitul dragostei: doi amanţi care refuză să recunoască faptul că iubirea lor a murit.
- “America” este a doua parte dintr-o trilogie despre diferite feluri de a iubi. Primul film, “Dragoste 1. Câine” (2019) explora dragostea viscerală a unui pădurar pentru o femeie pe care a salvat-o de pe munte.
- În “Dragoste 2. America”, Florin Şerban, care semnează şi regia, şi scenariul, se opreşte asupra ceea ce numeşte iubire cerebrală şi a ultimelor 24 de ore din relaţia unui cuplu portretizat de Emoke Pal (debut în lungmetraj) şi Igor Babiac (“La limita de jos a cerului”).
- Filmul de debut al lui Florin Şerban, “Eu când vreau să fluier, fluier”, a obţinut Ursul de Argint la Berlin, în 2010.
- “Dragoste 1. Câine” a fost lansat anul trecut la festivalul de film din Sarajevo şi a obţinut Premiul CineEuropa.
Trilogie despre trei vârste ale dragostei
- “Dragoste” este o trilogie despre diferite feluri de a iubi. Cum a pornit proiectul?
- Eu am început să scriu la “America” în anul 2000. Prima variantă a scenariului a fost gata în 2001. De-atunci am tot lucrat la el. Şi pentru mine a fost inițial un film despre vis și despre dragoste. Și la un moment dat, mi-am dat seama că am băgat foarte mult acolo și că ar fi bine să împart tema asta în 3, să fie Câine, America și ce va fi al treilea film.
- S-au schimbat multe, bănuiesc.
- Au fost zeci de variante integrale. Dacă citești prima variantă și vezi filmul, sunt două filme diferite. Singurul lucru care a rămas e că se numește America. Inițial era povestea unui profesor într-un târgușor de provincie, care visa să plece în America, imediat după comunism, și găsește o formulă să plece ilegal pe un vapor, într-un container. Și, încet-încet, îți dădeai seama că America e un vis și că el de fapt murise în container. Apoi am tot scris în jurul ideii și ne-am despărțit, de fapt, în momentul în care am început să fac “Dragoste 1. Câine”. Am zis că vreau să fac trei filme despre trei feluri diferite de dragoste, trei vârste diferite ale dragostei.
- De ce trei?
- Legătura dintre ele e strict tematică și formală, nu narativă. Fiecare se petrece într-o zonă illo tempore. Nu e foarte limpede timpul, nu e foarte limpede locul în care se petrece. În “Câine”, sunt oameni între 30 și 40 de ani, cu o anumită perspectivă asupra dragostei, în al doilea, între 20 și 30 de ani, și în ultimul film, doi adolescenți. Mă opresc la astea 3, că încă nu ştiu cum e după 40 de ani. Poate va fi şi un al patrulea.
„Un om pe care visul îl împiedică să trăiască”
- Ce crezi că te-a făcut să rămâi aproape 20 de ani concentrat pe acest proiect?
- În felul de film pe care-l fac, îmi trebuie să mă regăsesc foarte mult în poveste. Nu biografic, ci să mă intereseze personal. Și povestea asta m-a interesat foarte tare: un om pe care visul îl împiedică să trăiască.
- În promovare, împachetați “Dragoste 2. America” drept filmul despre iubirea cerebrală. Ce înseamnă de fapt a iubi cerebral?
- E despre zona asta de emoție care începe a se maturiza, fără să se împietrească încă. În adolescență e vorba numai despre dragoste, numai despre emoţie. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, începem să completăm cu lucruri care ne fascinează. Și la 20-30 de ani, completăm cu foarte multe lucruri care sunt împrumutate din experiența noastră livrescă, din artă, din filme, din cărți. Şi începem să împănăm dragostea.
- La fel ca în primul film, “Câine”, ţii cuplul departe de restul lumii. Pare că te interesează cuplul și atât, în afară de relația lui cu lumea.
- Da, în ambele filme am căutat un peisaj în care oamenii ăștia să fie izolați, peisaj care să plece cumva din natura relației lor și din cum sunt ei. În “Câine” e o natură aspră, ascuțită, neprietenoasă, așa cum e el. Așa cum e și ea, deși nu vrea să recunoască. În schimb, aici e o natură la umbră, care începe să se îngălbenească, o natură care încet-încet se degradează. Ai casa aia care se topește în natură. Am căutat să existe formula asta de peisaj personal.
În momentul în care mergi la un film, de cele mai multe ori mergi și trăiești prin procură viața personajului. Eu n-am vrut în nici unul din ele să trăiești prin procură, ci să recunoști lucruri din tine, să le iei acasă și să te gândești la ele.Florin Şerban:
Mi se pare important să adaptezi formula poveștii. Și mi se pare că în acest film mi-a reușit cel mai bine, că aspectele formale sunt adaptate celor de conținut.
Te bucuri de miile de spectatori care vin la film, nu plângi după zecile de mii care nu vinFlorin Şerban:
- Îl vezi ca fiind un film de public?
- Nuuu. Adică sper să-și găsească publicul lui și publicul care merge să îl consume să-l ia acasă, dar nu e un film la care mergi așteptând să te dea cu capul de pereți. Și mi se pare important să știi lucrul ăsta de la început. Nu e un film la care să te bucuri că el a alunecat pe-o banană și la sfârșit totuși a rămas cu ea.
- Cum te raportezi la faptul că va fi văzut de puțini oameni?
- Cred că depinde foarte tare ce vrei de la film în momentul în care îl faci. Dacă vrei public, dacă vrei număr, faci un anumit gen de film şi nu te plângi apoi că publicul e needucat şi că nu-ţi înţelege filmul. Iar dacă faci un film precum “America”, cred că te bucuri de acele mii de oameni care vin, dar nu plângi după zecile de mii, fiindcă nu se adresează unui public larg.
„Filmul nu e un copil pe care îl arăţi vecinilor şi-l pui să spună poezia”
- Nu eşti supărat pe public.
- Niciodată. La “Eu când vreau să fluier…”, dacă nu ar fi fost public, aş fi fost dezamăgit. A fost un film care întâmplător s-a bucurat de succes de critică, dar a fost făcut cu atenţie la public. O poveste de dragoste între un tânăr în circumstanţe speciale, grele, pe care încearcă să le depăşească, o fată dintr-o altă lume, doi oameni care încearcă să închege o relaţie. Şi toată partea asta socială cu băiatul în puşcărie; în plus, în jurul lui au fost luaţi deţinuţi adevăraţi. Adică era imposibil aproape să nu aibă succes de public.
- Cât de atent eşti la ce scrie critica despre filmele tale?
- Deloc. Mi se pare cea mai bună reţetă de a intra în depresie. Filmul nu e un copil pe care îl arăţi vecinilor şi-l pui să spună poezia. Şi să te superi că vecinul nu e impresionat şi spune: dar s-a şi încurcat puţin acolo.
Filmul este un bilet pe care îl scrii şi-l arunci în mare. Şi are drumul lui pe care greu îl controlezi. Tu încerci să-l trimiţi către Danemarca, dar s-ar putea să ajungă în Africa de SudFlorin Şerban:
- Nu te răscolește incertitudinea?
- Şi asta mi se pare şi o parte frumoasă a meseriei: că tot timpul eşti într-un necunoscut pe care ai impresia că-l stăpâneşti, că-l cunoşti. Dacă vrei să-l stăpâneşti cu adevărat, faci reţete: băiatul care iubeşte fata, fata care-l părăseşte, băiatul care o cucereşte şi la sfârşit rămân împreună. Şi cine nu vrea să vadă băiatul care rămâne cu fata?
„Îmi plac filmele care nu se încheie niciodată”
- Care este filmul tău românesc preferat?- Sunt multe filme româneşti care îmi plac. “Sieranevada”. “Moartea domnului Lăzărescu”. “După dealuri”. “Reconstituirea”. De fapt, îmi plac filmele care nu se încheie niciodată. Vrei ca povestea să mai stea puţin cu tine şi te duci pe net şi cauţi cum s-a făcut filmul ăsta, cine e regizorul ăsta, ce a mai făcut actorul ăsta, nu ţi se întâmplă?
- Ba da, sigur.
- Şi cred că sunt în cinematografia românească câţiva regizori grei, cu filme care îţi dau duhul ăsta. Şi cumva te provoacă, te fac curios vizavi de film. Când a apărut “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, am fost dat pe spate, fiindcă era un film cum nu mai auzisem în limba română, cu o sensibilitate specială. Şi cu o poveste care era a mea, dar nu era a mea. Şi mergea dincolo de realitate şi avea ceva felinian în ea, dar era prinsă aşa în Balcanii noştri, cu poezia noastră murdară. Şi eu în continuare aştept filmul care urmează, de la Cătălin Mitulescu, după “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, care m-a luat de guler şi m-a zdruncinat. Sunt curios care e următorul film al lui Puiu: dă chix sau vine cu Sieranevada care mătură cu tine pe jos? Avem o cinematografie foarte interesantă. Tot aud că voi faceţi filmele alea depresive şi-atât….
„O industrie cinematografică sănătoasă are nevoie şi de filme ca «Selfie» ”
- Există tot felul de mituri legate de filmele româneşti. A fost şi acel timp în care cineaştii reveneau obsesiv la perioada comunistă...
-În anii ’90 mi se pare că s-a dărâmat ceva, regizorii au făcut filmele pe care voiau dintotdeauna să le facă, dar nu puteau în comunism. Şi nu numai că le-au făcut pe acelea, dar au deversat. Cu mânie, frustrare, frică. Şi erau filme care nu se potriveau atunci. Noi trăiam într-o supermizerie în anii ’90, acum suntem Elveţia faţă de ce era în anii ’90. Însă filmele acelea au creat un precedent, după care a venit noul val care mergea într-o zonă foarte realistă, hand-held, fără muzică, destul de greu de mestecat. Şi s-a creat o anume imagine a filmului românesc. Acum, în 2020, nu mai sunt filmele care erau în 2009. Şi cred că o industrie cinematografică sănătoasă are nevoie de filme ca “Selfie”. Sau “Oh, Ramona”.
- Ce ne lipseşte?
- Ne lipsesc filmele de acţiune. Şi e un soi de film comercial, bine făcut… Ştii cine făcea aşa? Cristi Nemescu. “California Dreamin’” e exact în zona aia, un film cu accente comerciale, dar făcut cu multă ştiinţă de cinema, cu replici bune, cu o situaţie bună. Dacă nu s-ar fi prăpădit Cristi, cred că am fi avut şi filiera asta. Noi am fost colegi, buni prieteni. Şi era un om cu multă dragoste şi multă ştiinţă de cinema. Şi interesul lui mergea în mod sincer către treaba asta.
- Şi ne mai lipsesc şi altele. Nu poţi face SF sau filme de epocă pe bugetele din România...
- Într-adevăr, nu poţi face. Şi cred că, de fapt, noul val, care s-a întâmplat la mijlocul anilor 2000, a fost o adaptare a creatorilor de film la condiţii şi la cererea pieţei. În România nu există piaţă pentru noi? OK, facem pentru piaţa internaţională. Nu avem bugete? Luăm camera în mână, mergem în locaţii adevărate… A fost o formulă care s-a adaptat condiţiilor.
„Nu avem o cultură a frumosului”
În plus, noi, românii, nu avem de fapt cultura formei. Nu avem o cultură a frumosului, ca italienii sau francezii. De-asta Eminescu e o excepţie în cultura românească. Noi suntem aici, cu Arghezi, cu Caragiale… Şi în formula asta de o poezie a mizeriei, noul val s-a adaptat foarte bine la ce putem noi să facem grozav: realitate, idee, forţă, sânge, transpiraţieFlorin Şerban:
Acum filmul românesc s-a diversificat foarte mult. Radu Jude face un anumit fel de film, Puiu, alt fel de film, Netzer, alt fel de film. Nu mai e noul val, s-a terminat, acum sunt nişte individualităţi care fac film aşa cum pot, cred şi ştiu. Pe de altă parte, au apărut filme-experiment aproape, cum e al Adinei Pintilie, care nu seamănă cu nimic din ce există sau a existat.
