Recomandare de weekend: un film despre iubire la 30 de ani și un interviu cu un regizor remarcabil
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Paris, arondismentul 13”/„Les Olympiades” de Jacques Audiard, pe ecranele românești din 11 martie 2022 e un film despre relațiile sentimentale ale trentagenarilor. Numit de publicația de specialitate The Playlist „un soi de «Jules et Jim» cu un soundtrack synth-pop”, filmul a fost premiat anul trecut la Cannes pentru coloană sonoră. Libertatea a vorbit în vara anului trecut, la Cannes, cu Audiard și cu una dintre scenariste, Léa Mysius.
La 69 de ani Audiard (care a luat trofeul la Cannes cu „Dheepan” în 2015) a decis să facă un film despre generația millennials în era digitală și despre cum iubesc trentagenarii. Deși nu era familiarizat cu benzile desenate, el a folosit trei romane grafice ale ilustratorului american Adrian Tomine scriind împreună cu Céline Sciamma și Léa Mysius o poveste cu patru personaje de diferite etnii ale căror drumuri se intersectează în Paris.
Émilie (Lucie Zhang), Camille (Makita Samba), Nora (Noémie Merlant) și Amber (Jehnny Beth) se întâlnesc în arondismentul 13 din Paris. Émilie își închiriază camera liberă unui profesor, Camille, și în scurt timp devin colocatari cu beneficii. Doar că acesta e atras de Nora, al cărei drum se încrucișează virtual cu al lui Amber, o vedetă porno de pe internet, pe care dorește să o cunoască. Cei patru tineri sunt uneori iubiți, alteori prieteni, iar de cele mai multe ori și una, și alta.
Amintind uneori de filmele lui Eric Rohmer (mai ales de „Ma nuit chez Maud”, din 1969), și având în general un aer nostalgic și pentru că e în alb-negru, „Paris, arondismentul 13” e, cu toată muzica lui modernă și gadget-urile integrate în viața eroilor, un film lejer despre oameni aflați în căutarea intimității.
<strong>Jacques Audiard 1994 a debutat în regie cu „Regarde les hommes tomber” (1994), iar în 1996 a luat Premiul de regie la Cannes cu „Un héros très discret”. „Și inima mi se opri în loc”/„De battre mon coeur s’est arrêté” (2005) a fost distins cu Premiul BAFTA pentru Cel mai bun film străin, iar „Un profet”/„Un prophète” (2009) cu Marele Premiu al Juriului la Cannes.
Pentru primul său film în limba engleză, „Frații Sisters”/„The Sisters Brothers”, coprodus de Cristian Mungiu prin Mobra Films și turnat parțial în România, Audiard a fost distins cu Premiul de regie la Festivalul de la Veneția.
Jacques Audiard, pe care Libertatea l-a intervievat anul trecut la Cannes în compania coscenaristei Léa Mysius, detaliază mai jos interesul pentru o generație mult mai tânără care are tehnologia la degetul mic, dar care poate tocmai din acest motiv are dificultăți în a se apropia cu adevărat de ceilalți.
Libertatea: Ce v-a atras cel mai mult la această poveste?
Jacques Audiard: Nevoia noastră de a avea parte de povești de dragoste și de a construi un discurs despre dragoste. De regulă, acesta e toposul literaturii, ea se ocupă de cum apare sentimentul amoros și cum se schimbă. Dar modelul care m-a marcat atunci când aveam 14 ani este filmul „Ma nuit chez Maud”, al lui Rohmer.
- Ați schimbat mult din benzile desenate ale lui Adrian Tomine?
- Da, am adaptat mult. Personajele lui Émilie și Nora există în banda desenată, dar Camille nu exista. Când ne-am apucat de scenariu, nu știam foarte multe despre benzile desenate, nu știam că Adrian Tomine e un star și că a lucrat mult pentru „The New Yorker”. În schimb, Céline știa totul despre el, iar iubita mea (n.red. - regizoarea Rebecca Zlotowski) îl știa și ea.
Léa Mysius: Cea mai mare provocare în adaptarea unei benzi desenate a fost crearea personajelor și plasarea poveștii lor într-un loc precis din Paris, în al 13-lea arondisment. E întotdeauna interesant să lucrezi cu personaje care duc o viață normală, deși ceva neobișnuit tot se întâmplă și atunci provocarea e să înglobezi această experiență în matricea lor astfel încât să fie la granița dintre normalitate și ciudățenie.
- A fost greu să scrieți un scenariu în trei?
Jacques Audiard: Împreună cu Céline am făcut o primă adaptare a benzii desenate, pe care am adaptat-o pe urmă împreună cu Léa. Nu mă deranjează deloc să lucrez cu alți scenariști; dimpotrivă, fac eforturi să nu scriu singur și îmi place să lucrez cu scenariști buni, fie că sunt bărbați ori femei.
- A modificat pandemia scenariul?
Jacques Audiard: Scenariul nu, dar filmarea da. Scrisesem niște scene care implicau plimbări nocturne și a trebuit să le scoatem. Regret acest lucru.
Filmat alb-negru
- De ce ați decis să filmați în alb-negru?
Jacques Audiard: Doream de mult să fac un film în alb-negru, lucru care e destul de comun pentru cineaști. Cred că doream să scap de ideea de reprezentare puțin romantică. Am filmat mult în Paris și nu mi se pare un oraș unde e ușor să filmezi, nu mi se pare că oferă foarte mult. O jurnalistă mi-a spus un lucru fantastic: „Atunci când filmezi diversitatea în alb-negru, alb-negrul unifică”. Mi s-a părut just, asta m-a ajutat să uit de toate preconcepțiile pe care le aveam. Am locuit mult timp în acest arondisment și îmi place foarte mult. În Paris, arondismentul 13 nu e supranumit doar Les Olympiades, ci și Chinatown. Arăta într-un mare fel în anii ’60-’70, dar s-a schimbat mult azi. Era un cartier viu și divers, dar în ultimii 15 ani au început să se construiască tot felul de chestii moderne.
- De unde v-a venit ideea de a face din personaje cetățeni francezi, dar atât de diverși etnic?
Jacques Audiard: Am dorit încă de la început să cuprindem ideea de diversitate. Adrian Tomine e american de origine japoneză, dar e complet newyorkez. Una dintre eroine, Émilie, e chinezoaică din Taiwan și lucrează într-un call center pe care l-am reconstituit în film folosind angajații reali ai unui call center. Printre aceștia, după cum ați văzut, nu era niciun alb - pardon, niciun caucazian. Cinemaul francez mi se pare destul de clivat - există centrul orașelor și uneori Provence.
- Venind din altă generație ca personajele, nu v-a fost greu să regizați scenele de sex?
Jacques Audiard: Dar fac mult sex! (râde) Nu prea înțeleg întrebarea. În fine, aceste scene au avut nevoie de mai multă imaginație, pentru că lucram cu niște aplicații. Am lucrat mult înainte, le-am pregătit atent. Eu mă simt destul de prost când trebuie să regizez scene de sex ori de violență, pentru că spectatorii știu că aceste scene sunt făcute. Dacă actorii s-ar bate pe bune, filmul s-ar opri. Sunt scene în care actorii trebuie să se sărute ori să se mângâie până când, la un moment dat, sexul devine ceva veridic. Actorii au lucrat mult cu un antrenor special, iar la final am avut zero probleme. De fapt, ca să zic așa, actorii au regizat singuri aceste scene.
- Se pare că există o falie între generații. Nu v-a fost greu să vă apropiați de personaje?
Léa Mysius: Jacques e integrat în lume. Poate că există cineaști care nu trăiesc în lume și care nu sunt atașați de personajele lor, dar senzația mea este că Jacques îi cunoaște pe tineri.
- Ce strategie ați urmat când ați făcut castingul?
Jacques Audiard: Sunt două chestiuni aici. Primul lucru pe care l-am avut de făcut a fost să le găsim pe Amber Sweet și pe Nora, care trebuiau să semene, iar asta a dirijat castingul. Apoi, pentru Camille și Émilie știam că, din motive lesne de înțeles, trebuia să aleg figuri necunoscute. Lucie nu mai făcuse niciodată cinema, iar Maquita a făcut foarte puțin. E foarte greu, de pildă, din punct de vedere cultural, să găsești o tânără chinezoaică dispusă să accepte scene de sex. Nu am avut prea multe opțiuni.
- Lucie Zhang e actriță?
Jacques Audiard: E studentă. Mă rog, vrea să devină actriță, a urmat cursurile unei școli populare de teatru, acolo a și găsit-o directorul de casting. Multă vreme nici nu am știut dacă pot lucra cu Lucie pentru că nu știam dacă poate juca cu Maquita, dacă se va descurca. Atunci când alegi un actor neprofesionist, nu îl alegi pentru naturalețea și capacitatea de a fi el însuși, ci pentru potențialul de a interpreta personajul pe care îl vezi în el și de a deveni altcineva decât este. Când Lucie a înțeles asta, a fost capabilă să devină Émilie.
„Nu mă gândesc decât la filmul pe care îl fac în acel moment”
- În toate filmele dumneavoastră personajele trec printr-o ucenicie, învață ceva.
Jacques Audiard: E adevărat.
- Credeți că va veni și ziua în care veți face un film ale cărui personaje nu vor evolua?
Jacques Audiard: Da, asta se va numi moarte (râde).
-Multă lume a spus că acest gen de film nu vă e caracteristic. Ce credeți că e propriu filmelor pe care le faceți?
Jacques Audiard: Acest lucru mă jenează pentru că ar presupune existența unei opere și faptul că aș fi conștient de ea. Din nou, dacă acest lucru s-ar întâmpla, aș fi mort. Îmi văd de filmele mele așa cum vin, asta e singura mea preocupare. Dacă am noroc, uneori văd cu un film mai departe, dar de obicei nu mă gândesc decât la filmul pe care îl fac în acel moment.
- Aveți un nou proiect în engleză?
Jacques Audiard: Nu, unul mexican, care va fi o comedie muzicală. Nu știu când și unde voi filma. Voi merge în Mexic la începutul lui septembrie să văd dacă pot filma în exterior sau în studio. E un proiect pe care l-am inițiat singur, dar în timpul pandemiei am scris la țară versurile și muzica împreună cu niște muzicieni, și am început pregătirea. Va fi primul meu musical (n.red. presa franceză a anunțat acum două luni că filmul se va turna într-adevăr în Mexic și că se va numi „À la recherche d Emilia Pérez”).
Filmul rulează din 11 martie pe ecranele de cinema din România și este distribuit de Independența Film.
