Un film cu șapte nominalizări la Oscar și un viitor Brad Pitt
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În cel mai personal film al său, despre Belfastul copilăriei prins în conflictul dintre catolici și protestanți, Kenneth Branagh încearcă să combine dramatismul cu lejeritatea, eșuând într-un tărâm al nimănui. Nu toată lumea crede asta, dovadă că filmul are șapte nominalizări la Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film, regizor și scenariu original, și că a primit recent Premiul BAFTA pentru cel mai bun film britanic din 2021.
„Belfast” rulează deja în sălile din România și îi are în rolurile principale pe Caitríona Balfe (mama), Judi Dench (bunica), Jamie Dornan (tatăl), Ciarán Hinds (bunicul) și pe un debutant extraordinar pe nume Jude Hill în rolul principal.
Pandemia l-a făcut și pe Kenneth Branagh să-și ia un răgaz pentru a se reconecta la trecut. Rezultatul e acest film turnat în plin lockdown, unde vorbește despre copilăria din Belfastul anului 1969, oraș pe care l-a părăsit în același an și unde nu a revenit decât în 2011.
Probabil că tot pandemiei i se datorează și confuzia de genuri la care recurge Branagh printr-un gest pe care-l spera eliberator și proaspăt. Ca spectator e greu să te adaptezi când ești trecut de la registrul dramatic, de pericol iminent, cu protestanți aruncând sticle incendiare, la scene nostalgice despre filme, bunici hâtri și chiar scene muzicale, și pe urmă rapid înapoi.
Totul e filmat în alb-negru (culoarea intervine doar când eroii văd filme la cinema sau piese la teatru) și e însiropat cu muzica lui Van Morrison (care, altfel, e născut la Belfast.).
Conceptul bizar al filmului e acest du-te vino continuu dintre amenințare și viață tihnită, dintre realitate și nostalgie, care ar fi putut funcționa dacă ar fi existat un supraconcept care să ajute bucățile să cupleze. Dar Branagh e când înăuntrul, când în afara poveștii - când în pielea lui Buddy, băiatul de 9 ani speriat de violență și fascinat de filme, când în pielea celui care a plecat din Belfast și și-a făcut un rost tocmai în cinema. E greu să găsești tonul potrivit când ești și particulă, și undă.
Poate pentru că cineastul a fost atât de implicat emoțional, filmul având și încărcătura unei rezolvări pe care spune că a simțit-o necesară când a revenit în 2011 în orașul natal, a mers probabil pe propriul fler.
Poate că s-a gândit și la o încununare a carierei, de aceea a plusat printr-o rețetă cu care să meargă la sigur, încurajat și de succesul lui Alfonso Cuarón. „Roma” (marele câștigător al Oscarurilor din 2019) era și el un film personal în alb-negru, dar era unitar, elegant și trăda un regizor cu viziune.
„Belfast” poate funcționa, însă, pe bucăți și sunt multe scene reușite, cum e de pildă cea din debutul filmului, când directorul de imagine impresionează cu sofisticate mișcări de cameră în jurul, pe lângă și dincolo de Buddy, cel strigat la masă tocmai când un grup de protestanți se pregătește să transforme strada în teatru de lupte.
Sau scenele în care cei doi bunici ai lui Buddy se tachinează reciproc și îi dau sfaturi sentimentale nepotului, Buddy fiind îndrăgostit de o colegă de clasă. Și Ciarán Hinds, și Judi Dench au primit nominalizări la Oscar, deși Hinds are o partitură ceva mai nuanțată.
Cel mai bun element al filmului e, însă, acest puști pe nume Jude Hill (un viitor Brad Pitt), care vădește o plăcere nebună de a fi pe platou și a cărui prezență solară reușește într-o oarecare măsură să unifice registrele.
Personal până în plăsele, „Belfast” pare să fi fost un compromis între nevoia autorului de a explora un eveniment important din trecutul său și dorința de a dovedi, printr-o operă apreciată de toți, că n-a plecat degeaba din Belfast.
Filmul e dedicat „celor care au rămas, celor care au plecat și tuturor celor care s-au rătăcit”. Fără îndoială că aceste cuvinte încălzesc multe inimi fragilizate de pandemie și război.
Trailer:
