12 ani am suferit din cauza bărbaților

M-am născut lângă Carpați, la poale de munte, precum sună un îndrăgit refren popular. însă în casa noastră nu erau mulți frați, ca în cântec, ci am fost singură la părinți. Cum tata a plecat într-o noapte în pădure, ca să taie lemne, și s-a pomenit cu un copac în cap, care l-a strivit, am rămas de mică numai cu mama. Ea m-a trimis la oraș, sperând să îmi fie bine, însă cât de oropsită am fost, ce trai chinuit am dus acolo, numai eu știu…

Viața mea a început cu o tragedie, și anume pierderea tatălui, pe când aveam numai 4 ani. E greu de descris în cuvinte ce am simțit la momentul respectiv, când eram numai o biată copilă inocentă, la auzul veștii că nu îl voi mai vedea nicio-dată pe tatăl meu iubit.

Am suferit câțiva ani după moartea lui, dar, din fericire, o aveam pe mama, și cu ea alături am putut merge mai departe. și, deși a fost imposibil, după drama trăită, să am o copilărie fericită, pot afirma că măcar am avut una liniștită. Eu și mama îngrijeam de întreaga gospodărie după ce rămăseserăm singure, dar ne-am susținut reciproc, ne-am ajutat întotdeauna, și astfel anii au trecut, iar eu am terminat primele opt clase.

Mi-ar fi plăcut să am în continuare grijă de grădină, de livadă, de animalele din ogradă și de orătănii, însă mama avea un alt plan pentru mine.

— Lucica, vrei să muncești toată viața la câmp, cum am muncit eu? Vrei să trăiești la țară? m-a întrebat ea într-o bună zi. E păcat să te irosești astfel, fata mea. în ziua de azi, fără școală nu ajungi departe. Așa că vei merge la oraș și vei urma liceul, apoi om mai vedea. Eu o să mă descurc aici, mă ajut cu vecinul Marin și cu băiatul lui.

— Bine, mamă, dacă așa spui tu, atunci așa fac! i-am răspuns docil, așa cum o făceam de fiecare dată. știu ce mult mă iubești și că îți dorești să am parte de o viață cât mai ușoară și mai frumoasă, de o viață mai bună ca a ta…

— Vreau ca fata mea să ducă un trai de mare doamnă la oraș, nu să trudească la sat, ca o tută, până la bătrânețe! a întărit ea. Te sărut, Lucica!

Acum, eu nu prea înțelegeam la ce se referea mama când spunea că vrea ca eu să trăiesc ca o „mare doamnă”, însă sunt convinsă că o astfel de persoană nu trăiește mizerabil. Nu cred că o mare doamnă duce o viață amărâtă și chinuită, așa cum am dus-o eu după plecarea de acasă. Iar când spun asta, mă refer la zbaterile neîncetate pentru a-mi procura hrana zilnică, dar și la umilințele îndurate pe durata șederii la oraș.

Așadar, pe când aveam 15 ani, mama m-a trimis la Ploiești, ca să urmez liceul, pentru asta aranjând cu unchiul Grigore să mă țină în gazdă. Acesta, fratele vitreg al tatălui meu, era un om bun și blând, care, din păcate, scăpase frâiele familiei din mână, urmarea fiind aceea că nevasta și copiii i se suiseră în cap, cum se spune, și făceau numai ce voiau. Mai mult, îl tratau pe bietul Grigore ca pe o cârpă, folosindu-l, jignindu-l, anulându-l ca bărbat. Numai stâlp al casei nu se putea numi Grigore.

Personal, mi-era milă de el, însă mi-era și mai milă de mine. De ce asta? Pentru că nevastă-sa, pe nume Gherghina, și cei doi fii ai ei erau niște oameni bolnavi, care, nu știu de ce, încă de la început nu m-au putut suferi și care mi-au făcut viața un calvar timp de patru ani.

Cât timp am locuit acolo, câinoasa femeie (asta, ca să nu o numesc de-a dreptul cățea) m-a terorizat, punându-mă să muncesc ca o roabă în casa lor. Eu făceam curățenie, eu spălam, eu călcam, eu fă-ceam piața, eu găteam și tot eu duceam gunoiul.

Degeaba încerca din când în când, timid, Grigore să îmi ia apărarea, căci era imediat pus la punct de scorpie.

— Femeie, mai las-o în pace pe Lucica! De când a venit la noi, ea face tot menajul, muncește mai rău ca un sclav pe plantație!

— Tu să taci, Grigore, că nu ți-a cerut nimeni părerea! îl punea imediat la respect Gherghina. Asta a fost condiția ca să o accept în casa noastră: să pună osul la treabă! E fată tânără, sănătoasă, doar nu ai vrea s-o țin degeaba…

— Bine, dar ai putea să te porți mai frumos cu ea, doar ai văzut cât de supusă și de harnică este.

— Hai, gata! Te bagi unde nu-ți fierbe oala, și începi să mă calci pe nervi. Poate vrei să o alung afară, în stradă… și asta nu e nimic.

Tratamentul scârbos al jigodiei a fost completat, în cei patru ani de liceu, de acela deviant la care am fost supusă de băieții gazdelor, Doru și Dudu. Aceștia, doi adolescenți ai căror hormoni o luaseră razna, m-au asaltat din prima zi, punându-mi gând rău. E drept că, încă din pruncie, am fost bine dezvoltată și pieptoasă, însă de aici și până la a mă gândi la știți voi ce la o vârstă fragedă, când nici măcar nu eram majoră, era cale lungă.

Asta nu i-a împiedicat însă pe cei doi papițoi să mă hărțuiască într-un mod feroce, nemilos, lip-sit de eleganță și să mă pună în niște situații de-a dreptul penibile. Astfel, când erau băuți, cei doi nu ezitau să intre peste mine în baie, ca să mă vadă goală. Sau, cu alte ocazii, când părinții lor erau plecați de acasă, unul mă prindea și mă strângea în brațe, captivă, în timp ce altul mă mângâia pe sâni și pe fund până se excita. Doamne, ce clipe de groază!

Alteori, îmi vorbeau porcos și gesticulau obscen, lucru grosolan, complet neadecvat pentru o fecioară neprihănită, ca mine.

— Lucica, ai crescut, ai țâțe mișto! știu că te mănâncă, e vremea de scărpinat! abera Doru în timp ce se atingea pe zonele intime.

— Da, ești bună rău, Lucica! îl completa, rânjind hidos, Dudu, mângâindu-și pulpele și mimând din bazin actul iubirii. ți-a venit sorocul.

și astea sunt numai câteva exemple copilărești, căci mi-e rușine să vă scriu măscările cu care mă terorizau psihic cei doi golani.

Una peste alta, pot zice că decizia ma-mei de a merge la oraș a fost una neinspirată, până la împlinirea vârstei de 19 ani eu fiind nu doar o ființă nefericită, ci una de-a dreptul chinuită, oropsită chiar. Dar, cu ajutorul bunului Dumnezeu și cu încurajările mamei, am reușit să rezist.

— Lucica, mamă, trebuie să termini liceul, așa că suportă! mă îndemna ea, plângându-mi de milă la auzul umilințelor îndurate în casa unchiului vitreg. știi bine că în altă parte nu ai unde să stai.

și chiar așa era: nu aveam. însă, după absolvirea liceului, am avut. M-am mutat cu chirie într-un cămin de nefamiliști, cel care a făcut aranjamentele necesare fiind chiar patronul fabricii de confecții la care m-am angajat.

Acesta, pe nume Dan Matei, un bărbat arătos și elegant, în vârstă de 42 de ani, căsătorit și cu copii, părea, într-o primă fază, un om cumsecade și cu intenții frumoase. însă, din păcate, doar părea. Nu era. Era o pramatie cu două fețe, o lepădătură obsedată de fetișcane coapte, ca mine, pe care le angaja tocmai pentru ca să profite de ele.

Eu însă habar nu aveam de asta atunci când mă angajasem, prin intervenția unchiului Grigore, care la rândul lui nu știa ce zace în Dan Matei. Am început lucrul, în scurt timp am deprins meseria de țesătoare, dar totodată aveam să per-cep și pornirile animalice ale patronului, care devenea tot mai insinuant, mai insistent, mai libidinos. Trei ani am suportat curtea înverșunată pe care Dan Matei mi-a făcut-o și, din fericire, am reușit să mă feresc și să scap nepângărită de bestia turbată.

Picătura care a umplut paharul răbdării mele a constituit-o năpustirea nesănătosului peste mine, într-o seară, în camera de cămin. Până la acel episod mai avusesem parte de multe alte scene cel puțin peni-bile, în care patronul, lăsând la o parte jena și orice urmă de demnitate, îmi spusese pe șleau că mă dorește în așternut și că îmi va face cadouri scumpe dacă mă culc cu el. însă în acea seară, beat fiind, n-a mai judecat limpede, ci a dat buzna peste mine, decis să mă răpună.

— Lucica, să nu te opui, căci am venit special pentru tine! mi-a strigat el odată ce a pășit pragul camerei. Ești o boboacă pe cinste, iar eu o să am grijă de tine, de acum înainte te voi ține în puf. Hai, dezbracă-te, că ard de dorință!

Spunând acestea, Dan Matei, aflat într-o avansată stare de surescitare, mă încolțise și începuse să mă sărute pe gât în timp ce eu mă zbăteam. Era excitat rău, tremura de poftă!

— Nu vreau, opriți-vă, vă rog! am urlat eu ca o disperată, ceea ce și eram de altfel. Lăsați-mă în pace!

Dar nu m-a lăsat! înnebunit de eros, el a încercat să îmi smulgă hainele de pe mine, însă eu am reușit să scap din prin-soare și să mă refugiez în bucătărie. Acolo, am pus mâna pe o tigaie și l-am pocnit pe agresor drept în cap. Am dat cât de tare am putut.

Am dat cu sete, și l-am lăsat lat. Desigur că, după această urâtă și toto-dată traumatizantă întâmplare, nu am mai continuat să lucrez pentru detracatul Dan Matei. Mi-am dat demisia chiar a doua zi, și dusă am fost. M-am angajat apoi, în urma unui anunț din ziar, ca bonă la o familie înstărită, care oferea salariu, cazare și masă în schimbul îngrijirii fetiței în vârstă de 2 ani. Mama mea a fost tare încântată la auzul veștii.

— Bravo, Lucica! m-a încurajat ea. Nu puteai rămâne în preajma lui Dan Matei, să te batjocorească ticălosul și mangositul. Sunt sigură că familia Toma este serioasă și bine intenționată.

într-adevăr, familia Toma era una serioasă, cu intenții frumoase, iar micuța Ana era adorabilă, însă, cum nu există pădure fără uscături, tot așa și în această familie frumoasă exista o oaie neagră: Lulu. Acesta, copilul domnului Toma din prima căsătorie, era cam de o seamă cu mine și, din nefericire, locuia cu tatăl său. Am spus „din nefericire”, pentru că acest june arogant și tupeist m-a privit chiar din prima zi ca pe un trofeu și m-a atacat în permanență, cei cinci ani petrecuți în acea casă devenind un adevărat coșmar.

Oare toți bărbații erau obsedați de sex? mă întrebam uluită. Ce e drept, crescusem și mă transformasem într-o tânără zurlie și foarte sexi, care la 22 de ani etala o inocență stârnitoare. însă de aici și până la mă încurca cu un mucos îngâmfat, cu aere de Casanova, numai fiindcă locuiam în aceeași casă, era cale lungă.

Tot ce a reușit câinele Lulu, care era construit dintr-un alt aluat decât ceilalți membri ai familiei, a fost să mă scârbească prin propunerile sale indecente și prin tentativele sistematice de a mă încolți și a mă trânti la podea. Japița nu avea niciun pic de respect.

— Lucico, ce zici dacă te pun jos și mă arunc peste tine? Arăți ca o țărăncuță pârguită, numai bună de călărit.

— Zic că ești nebun de legat, iar locul tău e la ospiciu, Lulu! Asta zic! și mai slăbește-mă odată cu măscările tale, căci altfel voi fi nevoită să te pârăsc tatălui tău.

— și crezi că tata se va uita în gura ta? Faci pe mironosița, însă știu eu că vrei și tu, am văzut cum îți fug ochii după mine.

Doamne, ce dezaxat! Din fericire, am reușit să îndur teroarea lui Lulu până când Ana a împlinit 7 ani și a început școala, moment în care am părăsit casa familiei Toma așa cum intrasem în ea: frumoasă, mândră și neprihănită. Ceea ce nu înseamnă însă că, la 27 de ani, nu simțeam chemarea dragostei…

întâmplările relatate mai sus nu au fost singurele în care am avut de a face cu bărbați dereglați. Pe toată durata celor doisprezece ani, cât am trăit în Ploiești, m-am lovit de mulți alți indivizi de joasă speță, începând cu colegi de liceu sau de serviciu și terminând cu vecini sau cunoștințe ocazionale. Acestora le puteam recunoaște cu ușurință licărirea perversă din priviri atunci când dădeau cu ochii de mine și le putea citi gândurile: mă doreau!

Unii dintre ei au încercat să mă aibă cu frumosul, alții m-au abordat prin forțare. Niciunul nu a reușit însă să mă facă să mă îndrăgostesc și să cedez. Așa încât, dezamăgită cumplit de tipii de la oraș, sătulă de viața amărâtă pe care am dus-o acolo, am decis să mă întorc în satul natal. Inițial, mama nu a fost de acord, însă, ști-ind prin câte am trecut, m-a înțeles.

Mai mult chiar, ea a fost cea care mi-a sugerat că băiatul vecinului Marin, blajinul și harnicul Florică, ar putea fi o partidă numai bună pentru mine. Acesta, împreună cu tatăl său, o ajutaseră pe mama la treburile gospodăriei în anii cât am lipsit eu, dovedindu-se un om dintr-o bucată, un țăran nepervertit, cu suflet mare. Plus că avea și o constituție care te făcea să te treacă toți fiorii. Era exact ce îmi trebuia.

M-am măritat cu Florică în urmă cu patru ani, iar de atunci pot spune cu mâna pe inimă că, în sfârșit, a ieșit soarele și pe ulița mea. Florică mă face fericită. Tare bine îmi e cu ei!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE