Ce semnificație are semnul crucii
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Semnul crucii este unul dintre cele mai importante simboluri din creștinism și are în spate o întreagă istorie și o profundă semnificație spirituală.
Cuprins:
Semnul crucii - ce semnificație are
Crucea este principalul simbolul al religiei creștine, amintind de Răstignirea lui Isus Hristos, de mântuirea oamenilor prin prisma Patimilor și morții Sale și de biruința asupra răului. Crucea este astfel un semn atât al lui Hristos însuși, cât și al credinței creștinilor. În uzul ceremonial, a face un semn al crucii poate fi, în funcție de context, un act de mărturie de credință, o rugăciune sau o binecuvântare.
Braţele Crucii au şi ele o semnificaţie aparte. Cel orizontal arată că jertfa Mântuitorului se răsfrânge asupra întregii creaţii, restabileşte armonia dintre om şi creaţie. Braţul vertical arată actul de refacere a legăturii dintre Dumnezeu şi om, dintre ceresc şi pământesc, arată posibilitatea de îndumnezeire a omului.
Prima dată când un creştin ia contact cu semnul crucii este la ritualul botezului. La începutul secolului al III-lea, însemnarea cu sfânta cruce era însă considerată un fel de iniţiere şi simboliza semnul apartenenţei la Hristos.
A face semnul crucii este o binecuvântare rituală făcută de credincioșii creștini. Această binecuvântare se face prin trasarea unei cruci drepte peste corp cu mâna dreaptă, adesea însoțită de recitarea verbală sau mentală a formulei trinitare: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”
Când este folosit semnul crucii
Semnul crucii poate fi făcut de creștini asupra lor înșiși ca o formă de rugăciune și de clerici asupra altora sau asupra obiectelor ca un act de binecuvântare. Gestul de binecuvântare este legat, cu siguranță, de semnul crucii, dar cele două gesturi s-au dezvoltat independent, la un moment dat. În creștinismul răsăritean, cele două gesturi diferă semnificativ. Preoților și diaconilor li se permite să binecuvânteze folosind mâna dreaptă, în timp ce episcopii pot binecuvânta simultan cu ambele, stânga oglindind-o pe dreapta. Credincioșii o pot face în orice moment, clerul trebuie să o facă în anumite momente, ca, de exemplu, în liturghii.
Tipuri de reprezentări iconografice ale crucii
Există patru tipuri de bază de reprezentări iconografice ale crucii:
- crux quadrata sau cruce greacă, cu patru brațe egale;
- crux immissa, sau cruce latină, a cărei tulpină de bază este mai lungă decât celelalte trei brațe;
- crux commissa, sub forma literei grecești tau, numită uneori crucea Sfântului Antonie;
- crux decussata, numită de la romanul decussis, sau simbolul cifrei romane X, cunoscută și sub numele de crucea Sfântului Andrei pentru presupusa manieră a martiriului Sfântului Apostol Andrei.
Tradiția favorizează crux immissa ca fiind cea pentru care a murit Hristos, dar unii cred că a fost crux commissa. Numeroasele variații și ornamente ale crucilor procesionale, ale altarului, ale crucilor sculptate și pictate în biserici, cimitire și în alte părți sunt dezvoltări ale acestor patru tipuri.
Descoperă cele mai frumoase catedrale din Europa.
Semnul crucii - scurt istoric
Formele crucii au fost folosite ca simboluri, religioase sau de altă natură, cu mult înainte de epoca creștină, dar nu este clar dacă erau pur și simplu semne de identificare sau posesie sau erau semnificative pentru credință și rugăciune.
Înainte de vremea împăratului Constantin, în secolul al IV-lea, creștinii erau extrem de reticenți în ceea ce privește portretizarea crucii, deoarece o afișare prea deschisă a acesteia îi putea expune ridicolului sau pericolului.
După ce Constantin s-a convertit la creștinism, a abolit răstignirea ca pedeapsă cu moartea și a promovat, ca simboluri ale credinței creștine, atât crucea, cât și monograma chi-rho a numelui lui Hristos. Simbolurile au devenit extrem de populare în arta creștină și în monumentele funerare.
Timp de câteva secole după Constantin, devotamentul creștin față de cruce s-a centrat pe victoria lui Hristos asupra puterilor răului și a morții, iar portretizarea realistă a suferinței sale a fost evitată.
Cele mai vechi crucifixe (cruci care conțin o reprezentare a lui Hristos) îl înfățișează pe Hristos în viață, cu ochii deschiși și cu brațele întinse, Dumnezeirea Sa manifestă, deși este străpuns.
În secolul al IX-lea însă, artiștii au început să sublinieze aspectele realiste ale suferinței și morții lui Hristos. Ulterior, portretele occidentale ale Răstignirii, fie că sunt pictate sau sculptate, au arătat o finețe tot mai mare în sugestia durerii și a agoniei. Crucifixele romanice arată adesea o coroană regală pe capul lui Hristos, dar tipurile gotice ulterioare au înlocuit-o cu o coroană de spini.
În secolul al XX-lea, un nou accent a apărut în romano-catolicismul, în special pentru crucifixele din cadrul liturgic. Hristos pe cruce este încoronat și îmbrăcat ca rege și preot, iar semnele suferinței sale sunt mult mai puțin proeminente.
Cum se face corect semnul crucii
Semnul Sfintei Cruci este făcut de mulţi creştini la repezeală, „desenând” imaginar o cruce mai mică, mai mare, mai strâmbă sau cum îi vine fiecăruia pe moment. Însă Semnul Sfintei Cruci se face corect în felul următor: Se strâng la podul palmei drepte degetul mic şi inelarul, iar celelalte trei degete se împreunează şi cu ele astfel ţinute ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept şi pe umărul stâng, scrie doxologia.ro.
Orice rugăciune începe cu rostirea „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”, însoțită de semnul Sfintei Cruci, astfel că atunci când zicem „În numele Tatălui...”, ne însemnăm pe frunte, când zicem „Și al Fiului” ne însemnăm pe piept, când zicem „Și al Sfântului Duh”, ne însemnăm pe umărul drept întâi și apoi pe cel stâng și încheiem zicând: „Amin”.
Cele trei degete împreunate simbolizează unitatea Sfintei Treimi, iar celelalte două degete, strânse în podul palmei, simbolzează cele două firi ale lui Iisus Hristos, omenească şi dumnezeiască.
