Mi-am pierdut dragostea și onoarea într-o singură noapte

Locuiam într-o garsonieră închiriată, la etajul întâi al unui bloc dintr-un cartier frumos. Găsisem cu greu casa asta care, pentru mine, un străin aterizat în Timișoara dintr-un sat prăpădit, reprezenta culmea independenței și a luxului pe care ți-l poți permite la douăzeci și patru de ani. Părinții mei nu prea puteau să mă ajute cu bani, de fapt, eu eram cel care le trimitea lor din când în când câte două, trei sute de lei, care acolo, în satul nostru, aveau parcă altă valoare decât aici, unde, dacă nu ai minimum 50 de lei în buzunar, parcă nici să treci strada nu poți. Terminasem facultatea (Politehnica, e drept, dar era o facultate totuși) și aveam deja o slujbă de care nu mă puteam plânge. Alergam destul de mult, dar reușeam să câștig cât să duc o viață relativ confortabilă. Găsisem așadar, prin intermediul unui prieten, această cameră de închiriat și mă înțelesesem cu proprietarul la o sumă decentă.

Eram printre cei mai tineri dintre locatari și de aceea mă primiseră cu oarecare ostilitate când mă mutasem. Se temeau probabil să nu fiu genul acela de petrecăreț care găsește câte ceva de sărbătorit în fiecare seară a săptămânii. Dar s-au convins repede că sunt scump la vedere și nici prea multă gălăgie nu fac. Mă întorceam cu plăcere acasă după câte o zi de muncă și, de obicei, ajungeam după unu noaptea când, în blocul meu de garsoniere ocupate de mulți pensionari cuminți, domnea liniștea.

Uneori, venea cu mine și Cătălina, iubita mea ardeleancă, pe care o pescuisem din facultate. Vă dați seama, într-o puzderie de băieți, cele patru fete din grupă erau tratate ca niște regine. În anul întâi, toți se înghesuiau care mai de care să le facă proiectele, să le ducă mapa, să îi bage și pe ei în seamă.

Pe urmă, când am mai crescut, după prima vacanță, parcă deveniseră invizibile pentru majoritatea colegilor. A fost șansa mea (slăbănogul deșirat și șters) de a o cuceri pe Cătălina. Am fost pur și simplu politicos cu ea și am cucerit-o cu atenția pe care i-o acordam și felul meu calm de a fi. Dar abia spre sfârșitul facultății am convins-o că merit atenția ei.

În seara aceea, ieșiserăm la un club, să dansăm. Am mers apoi la o pizza și ne-am întors acasă pe la miezul nopții. Era foarte cald, vară, deși soarele apusese de mult, căldura încă iradia din trotuare.

Cătălina a deschis larg fereastra de la bucătărie și ușa de la balcon. Era liniște, s-a făcut curent și zăpușeala din casă a fost destul de repede înlocuită de o răcoare plăcută. Am făcut un duș și ne-am băgat în pat, sărutându-ne înainte de a ne lăsa în voia somnului. De-aș fi știut că aveau să fie ultimele noastre momente de intimitate lipsită de stres și de vină, poate că nu i-aș fi dat drumul din brațe, n-aș fi lăsat-o să doarmă până dimineața. Dar lucrurile astea se întâmplă exact când nu te aștepți… Cine ar fi crezut că în viața reală poți păți ceea ce se întâmplă de obicei nu-mai prin filme? După câteva minute de giugiuleală, Cătălina m-a împins ușor și mi-a zis:

— Lasă-mă să dorm… și mâine e o zi…

N-am insistat. Aveam tot timpul din lume și o viață întreagă în față. Am adormit îmbrățișați, cred că abia ațipisem de vreo douăzeci de minute, când am simțit o lovitură puternică în ceafă. Am dat să mă ridic, însă o lamă rece se lipise de gâtul meu.

— Dacă miști, îți iau gâtul! Ai auzit?

Mi-a pus pătura în cap și m-a imobilizat. O mie de gânduri îmi treceau prin minte: „E probabil un hoț care a intrat în casă, cum să reacționez? Dacă sunt mai mulți? Dar pe unde au intrat? Probabil că pe la balcon. Oare cum se urcaseră până la etajul unu? De ce o fi lăsat Cătălina ușa deschisă? Cătălina? Doamne, ce-o fi cu ea?!”.

Fără să fac mișcări bruște, am încercat să îmi dau seama dacă mai era în pat. Mă durea foarte tare ceafa, îmi țiuiau urechile de durere și nu aveam mâinile libere, dar eram conștient că trebuie să fac ceva. Atunci i-am auzit suspinele și am simțit că tavanul mi se surpă în cap. Cătălina plângea. Mă rugam la Dumnezeu să fie doar lacrimi de teamă, să n-o fi lovit-o sau chiar… Nu, nu se putea întâmpla așa ceva!

— Cătălina, să nu te miști, am șoptit, lasă-i să ia ce vor, nu te uita la ei și poate or să plece.

— Luați ce vreți, dar lăsați-ne în pace! am zis mai tare.

Ticălosul care îmi pusese cuțitul la gât a început să râdă.

— ți-a revenit piuitul? Ești generos, ai? Ia zi repede, unde-s banii? Hai, că nu am timp!

— Caută în portofel, în buzunarul de la blugi.

L-am auzit scotocind prin sertare, căuta probabil obiecte de valoare, dar ce aveam eu de valoare în afară de laptopul pe care în ziua aceea îl lăsasem la birou? Un ceas și un DVD portabil, cu care îmi mai omoram vremea.

Mintea îmi lucra repede, inventariam toate lucrurile care erau aproape de pat, căutam o soluție să ies de sub pătură și să-i trag una în cap hoțului; o auzeam pe Cătălina plângând și nu mă gândeam decât că trebuie să o apăr. Îmi era frică, sigur că îmi era frică, simțeam cuțitul la gât și, din tonul vocii celui ce îi ținea mânerul, înțelesesem clar că, dacă mă mișc, o să mă omoare.

„Poate dacă stăm nemișcați, or să vadă că nu au mare lucru de luat și or să plece. Sau poate că vor fi dezamăgiți că nu prea au ce să ia și or să vrea mai mult…”

— Ești cam sărăntoc, puștiule! N-ai nimic de preț prin casă. Oare de ce stă domnișoara asta cu tine? Ia zi, domniță, de ce stai cu domnul? Bani n-are, casa arată ca vai de ea… Te pomenești că e bun la pat, ai?

Cătălina suspina, nu foarte departe de mine. A apucat-o de păr și a târât-o până la marginea patului.

— Ia să vedem ce știi să faci! Dar te rog io să nu țipi, că, dacă țipi, vă iau gâtul la amândoi ca la puii de găină! Ai auzit, tinere? E valabil și pentru tine! Să nu-ți vină vreo idee, că s-a terminat!

știam ce urma. Exact asta îmi era teamă că o să se întâmple. Am dat să mă ridic, trebuia să o apăr pe Cătălina, nu puteam să stau pur și simplu în vreme ce ăla își bătea joc de ea. Deja nu mai conta dacă era unul singur sau era o gașcă întreagă, iubita mea era în pericol și nu puteam să las lucrurile așa. Abia reușisem să mă ridic în genunchi când iar m-am îndoit de durere. Am simțit o lovitură puternică în cap și încă una în rinichi.

— Stai, bă, cuminte acolo, că mă-ncurci!

Am leșinat. Nu știu cât am fost inconștient, dar când m-am revenit din leșin era liniște. Poate prea liniște. Mi-am dorit atunci să fi murit. Am ieșit de sub pătură și am aprins lumina. La celălalt capăt al patului, Cătălina stătea cu ochii larg deschiși, fixați în tavan, ghemuită, cu genunchii la gură. Se legăna ușor, fără să scoată niciun sunet. Am vrut să o iau în brațe, dar, când am atins-o, a țipat. Era atâta durere în țipătul ei, încât am simțit că sunt cel mai mare ticălos de pe lumea asta.

— Cătălina, nu țipa, eu sunt, Marian, nu plânge, Cătălina!

M-am reușit să o liniștesc. Am chemat Poliția, au ajuns destul de repede, dar oare cât timp trecuse de când hoțul plecase? Nu știam, eram încă amețit din cauza loviturilor. În stare de șoc, Cătălina nu se putea opri din plâns. Au dus-o la Institutul de Medicină Legală, i-au făcut un control și i-au înregistrat plângerea de viol. Am fost peste tot cu ea, dar nici măcar nu se uita la mine. Parcă privea prin mine, ca și cum aș fi fost făcut dintr-o sticlă atât de transparentă, încât era invizibilă. Mă durea sufletul mai rău decât mă dureau locurile în care încasasem loviturile.

Mă simțeam cumplit de vinovat. Mă tot întrebam dacă ăla chiar m-ar fi omorât. Mă întrebam cum ar fi trebuit să reacționez ca să-mi salvez iubita, de ce nu am avut un pistol…

Fusese unul singur. Cretinul nici măcar nu purtase mănuși, fiind probabil un nenorocit din vreo mahala a Timișoarei, care văzuse ușa de la balcon deschisă și intrase, la plesneală. și eu, viermele, nu fusesem în stare să mă apăr, nu fusesem în stare să îmi protejez iubita pe care ăla o violase în același pat în care eu zăceam legat fedeleș cu cablul de la veioză…

Pe Cătălina au dus-o acasă polițiștii. N-a vrut să vorbească cu mine vreo trei săptămâni după aceea, dar, când l-au prins pe nenorocit și ne-au chemat la reconstituire, a trebuit să dea ochii cu mine. Era exact așa cum mi-l imaginasem: o huidumă de aproape doi metri, cu capul ras și cicatrice pe toată fața. Nu i-ar fi făcut față nici măcar unul de două ori cât mine, la cât de mare era.

Mi-o închipuiam pe biata Cătălina încercând să-i reziste ticălosului și mi se făcea rău gândindu-mă ce oribilă experiență trebuie să fi fost. Mi s-a părut o cruzime inutilă să ne pună să trecem încă o dată prin tot coșmarul. Dar pe mine m-a ajutat, până la urmă, să înțeleg că nu prea aveam ce face în situația aceea. Deși toată lumea îmi spunea asta, tot ca ultimul om mă simțeam. În cele din urmă, am tras-o deoparte și i-am spus:

— Cătălina, iartă-mă, nici nu știu cum trebuia să reacționez, nu știu ce aș fi putut face… Ticălosul ăla mi-a pus cuțitul la gât…

— Da, știu, și mie mi-a pus cuțitul la gât. A fost vina mea că am lăsat ușa de la balcon deschisă.

— Nu, a fost vina mea că nu m-am trezit, că n-am auzit când a intrat în casă. Dacă aș fi fost treaz, nu s-ar fi întâmplat toată nenorocirea asta, dar eu am dormit ca valiza în gară și nu am fost în stare să te apăr. Cătălina, cum o să putem trece peste asta?

— Probabil că împreună n-o să putem trece, dar își va vedea fiecare de viața lui. Eu m-am înscris la un curs de autoapărare, nu vreau să mai fiu luată prin surprindere niciodată.

O priveam pe fata asta pe care o iubeam de atâta timp și cu care îndrăznisem să visez că îmi voi petrece mulți ani. știam că ea nu va mai avea niciodată încredere în mine, că nu se va mai simți în siguranță când e cu mine, și chiar avea toate motivele din lume să simtă asta.

Am derulat în minte filmul acelei nopți de nenumărate ori. Deși a acceptat să mergem împreună la psiholog, la îndemnul avocatului care ne-a reprezentat, nu mai voia să aibă de-a face cu mine. Venea la ședințele de la psiholog, dar nu mai lăsa pe nimeni să se apropie de ea sau să o atingă.

După două săptămâni, când credeam că totuși lucrurile merg înspre bine, Cătălina a dispărut. N-a mai răspuns la mobil, și-a dat demisia de la firma la care lucra, a renunțat la apartamentul pe care îl împărțea cu încă două fete.

Am aflat că s-a dus acasă la mama ei. M-a sunat una dintre fete să-mi spună să n-o mai caut, să o las să se liniștească.

Eu încerc să trăiesc mai departe. Nu mai dorm cu fereastra deschisă, deși m-am mutat în altă parte, stau acum la etajul șapte și am și balconul închis. De fapt, nu prea mai dorm deloc. Psihologul la care încă mă mai duc îmi spune că o să treacă, că am să găsesc metode să depășesc această experiență, însă nici nu știu ce e mai greu de suportat: gândul că într-o singură noapte un necunoscut mi-a furat nu doar banii, ci și respectul de sine și i-a făcut rău iubitei mele sau gândul că nu am reacționat ca un bărbat adevărat. și, uneori, îmi doresc să fi murit atunci, pe loc, ca să nu mai știu de nimic. Dar mă trezesc în fiecare zi și trebuie să trăiesc cu mine.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE