A plecat din țară și a lăsat în urmă două inimi frânte

M-am îndrăgostit nebunește de Dora de cum am văzut-o prima dată. E genul de fată care acum e fericită, veselă, îmi sare de gât, ne vedem zile la rând fără să-mi lase măcar o clipă liberă, acum dispare și nu știu zile întregi nimic despre ea. Pe atunci, eram colegi la aceeași firmă, numai că ea era protejata cuiva, nimeni nu știa foarte bine despre cine e vorba, așa că-și permitea să vină când voia, să plece când voia, fără să riște să fie dată afară.

Asta era Dora! Iar eu mă pretam la jocul ei și acceptam, fără să crâcnesc, tot ceea ce-mi oferea. Mi s-a întâmplat nu o dată să stau în fața blocului ei, cu ochii pironiți pe ușa de la intrare, doar s-o văd puțin, deși cu o zi în urmă ne sărutaserăm pătimaș…

Odată, într-o seară, m-am dus să o văd, la ea acasă. Din păcate, nicio fereastră a apartamentului în care locuia nu era lumi-nată, semn că Dora se distra pe undeva prin oraș. Nu mai știam nimic de ea de mai bine de trei zile și aveam sufletul nemângâiat. Se făcuse nevăzută, ca de obicei, fără un telefon, fără o vorbă…

S-a făcut 11 noaptea, s-a făcut și 12, iar ea, nicăieri. Pe la 1, tocmai când voiam să plec, dezamăgit, am văzut farurile unei mașini ce se apropia de bloc. Mașina a oprit la scară și Dora a coborât din ea, veselă. Eu m-am pitit după un stâlp de iluminat. Fata viselor mele râdea zgomotos și abia se ținea pe picioare. Tipul de la volan s-a oferit s-o ducă până sus, dar ea a refuzat, asigurându-l că se descurcă.

Când să intre în scara blocului, am abordat-o:

— Pe mine mă lași aici? am întrebat eu.

— Cine ești tu? a întrebat ea, privindu-mă lung, de parcă mă vedea atunci pentru prima oară. N-ai decât să stai în stradă dacă ai chef, a continuat și a fost gata să-mi închidă ușa în nas.

Am pus piciorul în ușă, apoi, m-am dus după ea. Nu m-a invitat înăuntru, nici măcar nu s-a uitat la mine și a intrat în apartament, după ce a scotocit în geantă mai bine de zece minute, după chei. Eu m-am postat la ușa ei și am rămas acolo până a doua zi dimineață. Trebuia să avem o discuție, să lămurim anumite aspecte ale relației noastre. Pe la 8, a ieșit, aranjată de plecare.

— Tu ce faci aici? m-a întrebat, uimită.

— Cum ce fac aici? Te așteptam. Nu m-ai invitat în casă, iar eu n-am avut alt-ceva mai bun de făcut decât să te păzesc…

— Cred că azi-noapte…

— Ai cam făcut-o lată! am continuat eu.

— Așa e, nu-mi aduc nimic aminte. Erai aici aseară? Nu vrei să faci un duș? Vrei să spui că ți-ai petrecut noaptea la ușa mea? Doamne, ce figură ești!

Am intrat și i-am povestit cum venise, cu cine venise, cum nu mă învrednicise cu o privire…

Câteva zile, totul a revenit la normal. Să nu credeți însă că Dora mi-a dat vreo explicație. Nici eu însă n-am întrebat-o nimic. Ne era din nou bine împreună, mă iubea din nou sau, cel puțin, așa credeam eu. și nici nu-mi păsa unde fusese și ce făcuse, era suficient să o țin în brațe…

Viața mea, în perioada aceea, era însă un calvar, plină de incertitudini. Era un joc pe care Dora îl juca cu plăcere și, de fiecare dată, numai ea câștiga pentru că, firește, trișa.

— Iubirea e un joc. Trebuie să-ți placă să-l joci. Iar jocul și iubirea nu-ți oferă certitudini…

Asta era filosofia ei de viață. Viața ei era o permanentă surpriză, atât pentru ea, cât și pentru cei din jurul ei.

Singurul din firma noastră cu care mă înțelegeam cât de cât era Sorin. Toți ceilalți erau animați de aceleași interese și idealuri meschine. Cu Sorin mergeam din când în când să joc tenis, îl luam uneori cu mine și Dora la cârciumă, pentru că era un tip cu umor și o companie plăcută.

— Cei trei muschetari, îi plăcea Dorei să spună, alintându-se.

Ne lua pe amândoi de braț și, ciudat lucru, pe Sorin nu am putut fi niciodată gelos, nici acum nu-mi pot explica de ce. Parcă mă regăseam în el, era un fel de al doilea eu. Ce ironie a sorții!

Relația mea cu Dora dura de vreo trei ani deja, cu veșnicele ei întreruperi și reveniri, cu veșnicele așteptări încordate și nesiguranța care mă scotea din minți. De câteva ori m-am gândit să-i propun să ne căsătorim, dar, pentru că eram aproape sigur de un refuz, n-am făcut-o.

Anul trecut, cum se apropia ziua mea de naștere (împlineam 30 de ani), m-am gândit să-i invit pe Dora și Sorin la un restaurant scump, să facem pe interesanții, măcar pentru o seară. Sorin mi-a oferit un album plin cu fotografii: noi trei, în diferite ipostaze. Mi-a plăcut la nebunie ideea lui. Ne-am amuzat copios și ne-am amintit cu plăcere tot felul de clipe plăcute petrecute împreună. Iar la sfârșitul serii, Dora m-a rugat să o conduc acasă pentru că vrea să-mi spună ceva între patru ochi. Sorin și-a luat rămas-bun și a plecat.

Presimțeam ceva rău… După ce am intrat la ea, a început, simplu:

— Plec în Canada. Niște prieteni care au plecat acolo cu trei ani în urmă mi-au găsit de lucru și mă cheamă la ei. M-am gândit că mi-ar prinde bine o schimbare. Am 25 de ani și nu sunt mulțumită de viața mea…

Câteva clipe am rămas fără grai. Când mi-am mai revenit din șoc, am reușit să o întreb:

— și când pleci?

— în cel mult o lună de zile.

— Asta înseamnă că ți-ai depus de mult dosarul, nu?

— Acum mai bine de un an. Am fost la interviu, am făcut o mulțime de analize… Până la urmă, m-au acceptat.

— și nu aveai de gând să-mi spui nimic? în tot timpul ăsta n-ai suflat o vorbă!

— N-aveam de unde să știu dacă mă acceptă sau nu, se întâmplă de multe ori să respingă dosare. N-avea niciun rost să-ți spun ceva ce nici măcar eu nu știam…

— Poate aș fi vrut să vin și eu cu tine!

— Pot să vii oricând dorești. Imediat ce ajung acolo și mă aranjez puțin, dacă vrei.

— Nu despre asta e vorba, Dora. Nici măcar nu te-ai gândit să mă întrebi. Nici nu-ți pasă de mine…

— Să nu dramatizăm! E de prost-gust. Avem o legătură ca oricare alta, cu suișuri și coborâșuri, dar fără obligații. Nu ți-am promis nimic, nu sunt nevasta ta, nu văd de ce ți-aș da socoteală. Vreau să încep o viață nouă și nimeni nu-mi poate sta în cale. Dacă nu-ți convine, n-am ce-ți face!

în prostia mea, am crezut că așteaptă s-o rog să rămână, s-o implor. I-am căzut în genunchi și i-am spus că fără ea nu pot să trăiesc. S-a înfuriat:

— Voi, bărbații, aveți impresia că femeile din viața voastră vă aparțin! Ați vrea să ne controlați chiar și gândurile. Ei bine, pe mine nu mă poate controla nimeni. Eu sunt singura stăpână pe viața mea!

Am plecat de acolo năuc. Câteva zile n-am fost om. Am dat un telefon la birou și l-am rugat pe Sorin să-mi facă rost de un concediu, că nu mă simt bine…

Apoi, timp de mai bine de o săptămână, am turnat în mine tot ce am găsit prin casă: votcă, whisky, uzo, tequila, țuică… Mă mir că n-am intrat în comă alcoolică. Mi se părea imposibil să suport treaz realitatea. în tot timpul ăsta, n-am primit niciun semn de viață de la Dora. Am tot sperat că îi va părea rău și îmi va da măcar un telefon. Ași! De câteva ori, m-am postat iar în fața blocului ei. Voiam doar să o zăresc pentru câteva clipe. Gândul că nu o voi mai vedea niciodată mă înnebunea.

Uneori, am reușit să o văd. Alteori, am așteptat degeaba, ca de atâtea alte ori. Iar într-o seară, mi s-a părut că o văd cu Sorin. Eram însă prea beat ca să fiu sigur de asta. Mi-am spus că poate imaginația îmi joacă feste. Pe urmă, am început să mă duc la serviciu. „Poate mai vine la serviciu”, mi-am spus. și, într-adevăr, încă venea…

Dora, de când îmi spusese de plecarea ei în Canada, mă evita tot timpul. Părea foarte ocupată și grăbită. Dădea mai mereu telefoane, ieșea și revenea de mai multe ori în aceeași zi. Nu mai aveam mult și-mi pierdeam mințile.

într-o seară, când a plecat acasă, am fugit după ea și am prins-o de mâini, strigându-i:

— Nu fugi de mine! Trebuie să-ți vorbesc!

— Dacă trebuie, hai la mine… mi-a spus ea, încet.

Ne-am dus la ea acasă. Eram hotărât să o conving să nu mă părăsească, chit că nu-mi promisese nimic.

— Te implor, nu pleca! Viața mea fără tine n-are niciun rost…

— Asta voiai să-mi spui? N-ai decât să vii să mă vezi, dacă vrei. îți las adresa și numărul de telefon.

— Nu pleca, te implor!

— Nu fi ridicol! Am deja biletul de avion, prietenii mă așteaptă la aeroport, mi-au închiriat și casă… La 1 ale lunii viitoare, încep serviciul.

— Când pleci?

— Mâine. Abia aștept. Am niște emoții teribile. îți dai seama? Curând am să fiu în Canada, ca și când n-aș fi fost niciodată aici!

Cinismul ei m-a durut îngrozitor. Am plecat fără să mai spun ceva. M-am dus la supermarketul din colțul blocului meu și mi-am cumpărat băutură, fiindcă aveam de gând să mă îmbăt din nou… în magazin, m-am întâlnit însă cu Sorin.

— Dai o petrecere, prietene? m-a întrebat el, râzând.

— Am de gând s-o fac lată!

— Pot să-ți țin de urât?

— știu și eu? în situații de astea e mai bine să fii singur, dar dacă insiști…

Sorin a cumpărat niște cafea și ceva de-ale gurii și ne-am dus la mine.

— Cred că ar fi mai bine să nu stai singur, o vreme, l-am auzit spunând. Data trecută m-ai cam speriat. îmi pare rău că n-am știut despre ce e vorba.

— Ce tot spui acolo?

— știu că faci asta pentru că suferi. Mă tem însă că suferi dintr-o cauză…

— Sorin, iartă-mă, dar n-am chef acum de vorbe mari. Am chef să mă îmbăt și să uit de toate, nu de morală!

— Nu, de fapt, voiam să-ți spun că te înțeleg.

— Ce înțelegi?

— Mi-e destul de greu să-ți spun, mă tem să nu interpretezi greșit…

— Măi omule, nu mă mai ameți atât, că sunt și așa destul de amețit! Spune clar ce vrei să spui!

— Dora nu merită să suferi atât pentru ea. știu bine ce spun…

— De unde naiba le știi tu pe toate?

— Pentru că, în timp ce trăia cu tine, trăia și cu mine. și-a bătut joc de mine, așa cum și-a bătut joc și de tine. Ne-a jucat pe degete cum a vrut ea.

— Ce tot vorbești? Să știi că nu-mi arde de poante acum. Ești un băiat simpatic, apreciez că vrei să mă ajuți, dar gata, nu întinde coarda mai mult decât e cazul…

— Vorbesc foarte serios. 0 cunosc pe Dora dinaintea ta. M-am îndrăgostit de ea de când era studentă. De fapt, de când mi-a fost studentă. Am fost asistentul ei. Din cauza ei am venit la firma asta, renunțând la învățământ. Nu puteam trăi fără ea… La început, totul a fost minunat. Eram îndrăgostit, m-am mutat la ea… Apoi, într-o seară, a venit cu un coleg de facultate și m-a rugat să-i las singuri. Am crezut că glumește. Dar nu glumea… Ca urmare, s-a cam stins dragostea noastră. M-am mutat de la ea, dar am continuat să ne vedem. Numai când avea ea chef de mine. Eu mă mulțumeam însă cu orice firimituri… Pe urmă, a terminat facultatea și s-a angajat la voi. Am venit și eu după ea. Asta a enervat-o. și atunci a început să iasă cu tine. Numai că tu îmi erai simpatic, simțeam că ești o victimă, ca și mine… Am acceptat situația, oricum n-aveam de ales. Nimic nu era mai ciudat decât ieșirile noastre în trei… M-am temut să-ți spun adevărul. Acum, s-a plictisit și de tine. Am știut și când s-a întâmplat asta. Crede-mă, o cunosc mai bine decât se cunoaște ea însăși. A început să se vadă cu alții, să-și bată joc de tine, cum a făcut și cu mine…

— știai că pleacă?

— Ai să râzi, dar mie mi-a spus mult mai târziu decât ție! După ce am aflat însă, mi-am dat seama că îmi face un serviciu, că ne face un serviciu, de fapt. Femeia asta nu știe ce vrea… Nu e în stare să ia o decizie, nu știe ce-i place, nu a iubit nicio-dată. Cu un astfel de om nu se poate trăi. și îți spun ceva: de îndată ce va ajunge acolo, o să vrea să vină înapoi. și nu glumesc…

Mi-am revenit cu greu din șoc, dar mi-am revenit, până la urmă. Cu Sorin am rămas prieten. Culmea este că, la mai puțin de o săptămână după ce a plecat, Dora ne-a sunat pe amândoi și ne-a spus că nu știe dacă rămâne acolo, că parcă nu-i place…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE