Poezii de Grigore Alexandrescu - cele mai frumoase versuri
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Grigore Alexandrescu este un autor român născut în anul 1814, dacă ținem cont de propria mărturie. Însă există mai multe surse ca furnizează date diferite ale nașterii sale. Fabula, elegia, epistola, satira şi meditaţia au fost printre speciile literare cultivate cu predilecţie de Grigore Alexandrescu.
Grigore Alexandrescu - biografie
Grigore Alexandrescu s-a născut la 22 februarie 1814, la Târgoviște, conform propriei sale mărturii. Conform datelor menţionate în certificatul său de deces, anul naşterii ar fi 1810, iar conform mărturiilor bunului său prieten Ion Ghica, Alexandrescu s-ar fi născut în anul 1812.
Despre copilăria sa se cunoasc destul de puţine informaţii, însă indiciile creaţiei sale literare de mai târziu arată că această perioadă a vieţii a fost frumoasă, cu amintiri despre natură şi despre copacii pe care el însuşi i-a sădit.
În anul 1827, își pierde ambii părinți, apoi se mută la părintele Ieremia, unchiul său, la Bucureşti, unde va locui ”într-un beciu sub scară la Mitropolie”.
Urmează Colegiul "Sfântul Sava" din Bucureşti, uimindu-şi colegii prin cunoştinţele în literaturile clasice (greacă şi franceză). E găzduit, la Bucureşti, între alţii, de Tache Ghica (tatăl memorialistului Ion Ghica) şi de Ion Heliade-Rădulescu, care-l ajută să debuteze ca scriitor, în 1832, însă un conflict iremediabil va izbucni ulterior între cei doi, separându-i pentru totdeauna. Ion Heliade-Rădulescu îi va publica prima poezie, "Miezul nopţii', în "Curierul Românesc", urmată de elegia "Adio. La Târgovişte".
A lăsat o operă de o întindere redusă, dar cu o deosebită rezonanţă în câmpul romantismului românesc: "Poezii" (1838 şi 1842), "Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule" (1863), un "Memorial" al călătoriei întreprinse în 1842 la mănăstirile oltene şi imitaţii după Florian, Voltaire, Tasso ş.a.
În 1860, se căsătoreşte cu Raluca Stamatin, dar după puţină vreme e lovit de o boală mintală neiertătoare, pricinuită, se pare, de o otrăvire. Obligat să se retragă din viaţa publică şi să abandoneze activitatea literară, reluată intermitent şi cu rezultate neconcludente, Alexandrescu va supravieţui încă 25 de ani.
Grigore Alexandrescu oscilează între luciditate și rătăcite, ajungând să se creadă domnitrul României, arată istoriepescurt.ro Poetul s-a stins din viață în noaptea de 25-26 noiembrie 1885. A fost condus pe ultimul drum într-un dric sărac, însoțit de doar câțiva prieteni. Despre moartea sa, Vasile Alecsandri avea să spună: ”Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult, căci el era mort de mulți ani, cât m-a mâhnit nepăsarea generației actuale în privința lui și uitarea în care căzuse numele lui, odinioară strălucit”.
Poezii de Grigore Alexandrescu
Candela
Tăcerea e adânca şi noaptea-ntunecoasă;
Norii ascund vederea înaltelor tării,
Ş-a stelelor de aur mulțime luminoasă
Ce smălțuiau seninul cereştilor câmpii.
Numai religioasă a candelei lumină
Aprinsă de credință, ďi limpede şi lină,
Lua citit într-o singură silabă.
Luceşte înaintea icoanei ce slăvesc.
Emblema-a bunătății, mângâitoare raza,
Ea parcă primeste şi parcă-nfățişează,
Rugăciunile noastre stăpânului obştesc!
În minutele-acelea când sufletul gândeşte,
Când omul se coboară în conştiința lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimeşte
Frățeşte-i ei lumine durerea mea supui.
Câte chinuri ascunse, câte lacrimi vărsate
Au avut-o de martor,şi i-am încredințat!
Câte dorinți smerite şi neînființate
Am tăinuit de lume şi ei am arătat!
Dumnezeu ce de față pe cruce se arată,
El care-a nedreptății e pildă de-ngrozit,
Îmi spune ca-nainte-i se va vedea odată
Cel ce nedreptățeşte cu cel nedreptățit.
Atunci creştinu-acela, cu fruntea în tărână,
Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mâna,
Umilit că să-nşale şi blând ucigător,
Tronul dumnezeirii cum va putea să-l vază,
Când la un semn puternic se vor clăti cu groază
Cerurile-asezate pe polurile lor?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar adânca odihnă în lume încetează:
Religiosul clopot se leagană în vânt
Chemând pe credincioşii ce somnu-mpovărează,
Din ale lor locaşuri în locaşul cel sfânt.
Întunecimea nopții care înca domneşte,
Ca un om ce cu viață se mai luptă murind,
Se-mprăştie cu-ncetul, treptat se risipeşte
Şi-n umbra dimineții se pierde-ngălbenind.
Se desfăsor în ochi-mi minunile zidirii;
Credință se deşteaptă în omul rătăcit;
Şi-nalță a ei rugă cu imnul mulțumirii,
La cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit.
Iar tu, candelă sfântă, a careia vedere
Îmi aduce aminte atâtea năluciri,
Îmi vei fi totdeauna raza de mângâiere,
Vei şti deopotrivă şi fapte şi gândiri.
Voi alerga la tine în dureri şi necazuri,
De oameni si de soarta când voi fi apăsat:
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargăam la limanul ce-adesea l-a scăpat.
Bursucul și vulpea
Bursucului îi venise rândul şi el sa domnească
Peste un pogon de tufe, în padurea părintească,
Pe marginea unei ape. Rigatul îi era mic
Şi acei ce îl văzură
Toți într-o unire zic
Că nu era alt nimic
Decât o miniatura.
Dar riga voiajase,
Şi-n streinătate-aflase
Ca un bursuc domnitor,
Ce va să-şi facă un nume
Mare şi faimos în lume,
E neapărat dator
Să ia un tron de mărire,
Să dea porunci pe oştire,
Chiar de n-ar avea soldați,
Căci astfel obişnuiesc
Toți acei care domnesc,
Duci sau regi sau împărați.
Aşa el şi slobozi
Patru ordine de zi
Într-acest chip redijate:
„Către armiile noastre de linie şi de mare,
Cavalerii, infanterii şi-artileriei uşoare,
Poruncim… şi celelalte.“
O porunca din acestea, nu ştiu cum s-a întâmplat,
De vânt a fost aruncată
În țara învecinată,
Unde domnea leopardul; acest domn s-a îngrijat
Văzând că bursucul are
Armie aşa de mare;
Spre a fi încă mai sigur, el într-acolo porni
Pe ministru Dinafara, pe vulpe, şi-i porunci
Să saluteze pe prințul, dar în taină-a spiona
Şi a trage cu urechea, dar mai ales a afla
Cum merg trebile p-acolo, cât e de primejdios
Şi câtă armie ține vecinul său cel păros.
Sfârşindu-se ambasada, vulpea înapoi veni,
Se înfățîsa la curte, se închina şi vorbi:
„Porunca am împlinit;
Cu ochii-mi le-am văzut toate,
Şi poți dormi liniştit,
Fără să ai griji deşarte,
Căci toate acele armii de linie şi de mare,
Cavalerii, infanterii şi artilerii uşoare
Nu sùnt alt, poți fi prea sigur, pestritule împărat,
Decât un soldat pe apă şi o luntre pe uscat.“
Vanitatea e mic vițiu, dar cu bună-ncredințare,
Ea adesea ne expune la ridicol foarte mare.
Așteptarea
Acesta este ceasul… sau cel puţin soseşte,
Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?
Minuturi fericite sunt oare de pierdut?
Foarte puţine omul în viaţa lui are!
Se auzi un sunet… Să ascult… mi se pare…
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.
Noaptea în aste locuri n-are deloc tăcere;
Totul se mişcă, umblă, dar toate sunt părere;
Vântul, umbra mă-nşeală, când cred a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Şi norii înainte-i se pun ca o perdea.
Poate că şi ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită de-asemenea simţire
Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domneşte ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simţitor?
Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferițe,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânii de mirare
Prin care morţii uită că-n lume au trăit.
Zile nepreţuite ale copilăriei,
Tovarăşi ai vieţii şi fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc!
M-aş duce unde zboară atâtea rândunele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur’le verdeţii ca ele m-aş ivi.
Din loc în loc aş trece în climele străine,
Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine,
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.
Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea,
Ca râul fără nume, aş trece neştiut.
Oricât de mic e templul, dar tot îl locuieşte
Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte:
Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut!
morţilor beau uitarea existenţei lor pământene.
Nădăjduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră… cineva parcă vine…
Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?
Dar nu, văd o fiinţă… spre mine-naintează…
Să m-arăt… de vederea-mi ea nu se spăimântează:
Un străin pe aicea sfială ar avea.
Ea păşeşte, ia seama… o aud că şopteşte.
Negreşit e femeie… Ce zice? Mă numeşte!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.
Cântecul soldatului
I
Pe câmpul României
Trompeta când rasună,
La glasul datoriei
Oştirea se adună.
Şi steagul o umbreşte,
Şi arma-le luceşte,
Şi inimile-n piepturi
Bat repede, voios.
De nici un fel de vreme
Soldatul nu se teme,
Deviza-i e credința
Şi suflet curajos.
II
Când bolta din tărie
De nori se încunună,
Pe munți şi pe câmpie
Când fulgeră şi tună,
Soldatu-naintează,
Şi marşul său urmează,
De mişia sa mândru,
Nu cată înapoi.
El legea împlineşte,
Şi țara-şi ocroteşte,
E totdeauna gata,
În pace şi-n război.
În astă lume mare
Oriunde soarta-l duce,
Viața-i schimbatoare
Plăceri cu ea aduce.
III
Apoi când totul trece,
Când bate ceasul rece,
De frații săi de arme
Măreț e-nmormântat;
El vesel viețuieşte
Şi moare bărbăteşte,
Căci astfel este traiul
Şi moartea de soldat.
Inima mea e tristă
Inima-mi e-ntristată,
Și-n lacrimi înecată,
La fericiri trecute gîndește în zadar!
Plăcere, mulțumire,
Viață, fericire,
Le-am gustat. A lor lipsă acum o simt amar.
Acele dulci suspinuri
Cum se schimbară-n chinuri,
Și bucuria noastră în otrăvit venin!
Cât rău după-atât bine!
Așa furtuna vine,
Când soarele zâmbește, când cerul e senin.
Adio! N-am cuvinte
Să-ți arăt tot ce simte,
În astfel de minuturi, mâhnit sufletul meu,
E o durere mare,
Și suferinți, pe care
A le simți pot numai; a le descri mi-e greu.
A! cât de mult amară
Viața o să-mi pară!
Minuturile veacuri o să le socotesc.
A oricărei zi rază,
Noi lacrimi o să vază,
Când pe străine țărmuri străin o sa trăiesc!
Spune-mi însă, iubită,
Când inima-ți lipsită
De-un credincios prieten cu el nu va mai fi,
Vei putea uita toate
Plăcerile gustate?
Simțirea se va stinge, și nu-l vei mai dori?
Astă lege obștească
Se cade să-ngrozească
Amorul, care vremea atâta l-a-ntărit?
În ce loc, pe ce cale,
Călcând pasur'le tale,
Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Durerea cea mai mare
Nu poate să omoare:
Pe-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu pot să mor!
A! de-i mai ținea minte
Atâtea jurăminte,
Îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Când seara tu vei merge
Pe câmpuri, a culege
Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta,
Dacă din întîmplare
Vei nimeri o floare,
Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-ma-uita,
Atunci, atunci gândește
De mine că-ți vorbește:
Asta-mi este nădejdea și de-asta mai trăiesc:
Eu tot cred că e-n fire
Acea compătimire,
Ce inimile leagă cu lanțul sufletesc.
Descoperă și cele mai frumoase poezii de Alexandru Vlahuță.
Epistolă către Voltaire
Din ziua când am citit scrisoarea catre Horace,
Doream, de s-ar fi putut, toata sfiala sa las,
Sa-ti scriu pe un ton maret, cât de maret s-ar putea,
Si sa-ti pornesc un bilet lucrat în fabrica mea.
Dar auzeam ca voi, poeti, scriitori vestiti,
Îndata ce ati murit, va faceti cam neciopliti,
Cam grosi, necivilizati; si, drept sa spui, ma temeam
Sa nu-mi întorci un raspuns mai aspru decât doream:
Raspuns ca acel ce zici ca-n anul trecut ti-a dat,
Din partea lui Boileau, un secretar nenvatat.
Aicea ca si la voi se afla multi natarai,
Care s-ar da bucuros ca sunt secretari ai tai.
Cu toate-acestea acum dorinta mea o ascult;
Respectul numelui tau nu ma opreste mai mult,
Si pare-ti bine sau rau, slobod din partea mea esti.
Nu cercetez daca-n rai, daca în iad locuiesti,
La ce fel de munci, pedepse, pacatele-ti te-au supus
Si daca în lungi frigari dracii acolo te-au pus.
Sunt sigur ca sfintii toti asupra-ti au reclamat,
Si chiar de nu-i fi prajit, esti negresit afumat.
Trebile acolo-n iad nu merg c-aici pe pamânt,
Unde pagâni sau crestini cu totii la au loc sfânt,
Unde vedem fericiti pe cei mai mari pacatosi,
Si soarele luminând pe rai ca pe credinciosi;
Faptele-acolo ne pun la locul drept meritat.
Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat,
Desi al legii vrajms, sa critici, sa osândesti
Acele nalte cântari, acele gândiri ceresti
Care-al naturii stapân el însusi le-a însuflat,
Spre slava numelui sau, poetului împarat?
De nu ca om, ca crestin, dar însa ca autor,
Vrednic erai, socotesc, sa simti înaltimea lor,
Si geniul tau frumos, pâna acolo sa-l sui.
Cerul, taria vestind faptele mâinilor lui,
Din pavilionu-i de nori, acel prea înalt tunând,
Cu fulgerele-i de foc vrajmasii lui rasturnând,
Pamântul din temelii clatit, dezradacinat,
Suflarea-acelei mânii ce marile-a-ntarâtat,
Aste marete trasuri tu cum le dispretuiesti?
Idei, icoane, figuri, toate în ele gasesti.
Racine, pe care-l iubeai, din ele s-a adapat;
Rousseau, pe care-l urai, adesea le-a imitat:
Toate acestea le stii, dar furia-ti te-a orbit.
Tu, ca odata Satan, pe om din rai l-ai gonit,
Nadejdea, rodul ceresc, în inimi o ai calcat,
Si care despagubiri în locul ei ne-ai lasat?
Ucideri si desfrânari, iata ce-ti suntem datori!
Viata-ai facut-o grea sarmanilor muritori,
Iar pe scelerati i-ai scos din jugul lor neplacut.
Vor în zadar a-ti gasi un cuget ce n-ai avut,
A zice ca te-ai luptat abuzul sa razboiesti;
Nu, temelia-ai surpat în dogmele crestinesti.
A! daca talentul tau, mai bine-ntrebuintat,
Cu soarta-i a se lupta pe om l-ar fi înarmat!
Daca pe drepti întarind, pe rai ai fi îngrozit,
Îngerii numele tau cu drag l-ar fi pomenit.
Ani ai trait îndestui, rol maret-ai jucat,
Ai lumii stapânitori adesea te-au vizitat:
Acum acestea pe noi nimic nu ne folosesc,
Iar duhu-ti nemarginit e singur ce pizmuiesc.
La toate-ai fost norocit: nu crez c-atât izbuteai,
De-ai fi avut sa formezi limba în care scriai;
Dar veacul te-a ajutat; în vremea când te-ai nascut,
Stilul era curatit si drumul era facut.
Altfel e-n tara la noi: noi trebuie sa formam,
Sa dam un aer, un ton, limbii în care lucram;
Pe nebatute carari loc de trecut sa gasim.
Si nelucrate câmpii de ghimpi sa le curatim.
As vrea sa poti sa-nviezi, o zi numai sa traiesti,
Parnasul nostru sa-l vezi, apoi sa ne mai vorbesti.
Unul, iscoditor trist de termeni încornorati,
Lipsiti de duh creator numeste pe toti ceilalti.
Se plânge ca nu-nteleg acei care îl ascult,
În vreme ce însusi el nu se-ntelege mai mult.
Altul, strigând furios ca suntem neam latinesc,
Ar vrea sa nu mai avem nici un cuvânt crestinesc,
Si lumii sa aratam ca nu am degenerat;
Altul ce scrie pe sleau ca preotul de la sat
Zice ca e deslusit, se crede simplu; iar eu
Ma trag deoparte, privesc, si scriu cum da Dumnezeu.
Cu toate-acestea luam titluri de mari autori,
Dam sfaturi si osândim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cât putem ai lui Apolon nepoti,
Râdem de unii câtiva, si publicul de noi toti.
Amestecul întâmplat în limbile omenesti,
Când s-a zidit acel turn, în vremile pagânesti,
N-a fost atât de pestrit, n-a putut fi mai ciudat
Decât acel ce aici urmeaza neîncetat.
Uniti am face ceva, am fi de vreun folos:
Avem un dialect bun, usor si mladios;
În el fiece cuvânt nu e ca la voi legat,
Cu un articol semet, cu un pronume ciudat;
Pronume, -articole lungi care sufletul ti-l scot,
Si seamana când pâsesc suita unui despot.
Dar ce mai mult sa vorbesc? Câte am avut de zis,
Câte de tine gândesc, ma vezi ca slobod le-am scris:
Cât pentru noi, lucruri mari nu e sa nadajduiesti;
Numai acel Dumnezeu, sub mâna caruia esti,
Duhul unirii de sus spre noi de îl va porni,
Parerile ce se bat, el numai le va-nvoi.
Altfel, decât sa gândesc ca noi ne-am alatura,
Mai lesne-as putea sa cred ca tu te vei boteza.
