Poezii de Alexandru Vlahuţă - cele mai frumoase versuri
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Alexandru Vlahuță, unul dintre cei mai apreciați scriitori români, este cunoscut mai ales pentru opera sa ”România Pitorească”. Autorul a numeroase opere literare, Alexandru Vlahuță a scris atât poezii cât și proză.
Alexandru Vlahuță - biografie
Alexandru Vlahuţă, s-a născut la 5 septembrie 1859, în comuna Pleşeşti judeţul Vaslui, comună care, în prezent, poartă numele poetului. Alexandru Vlahuţă era ultimul copil din cei opt ai familiei. Primii ani, la ţară, într-un ”cătun sărac” a lăsat scriitorului amintiri dureroase: ”A, copilăria mea a fost tristă, aşa de tristă că n-aş mai vrea s-o mai trăiesc aievea”, potrivit volumului ”Dicţionarul scriitorilor români”
Din 1867, a făcut clasele primare la Bârlad. Alexandru Vlahuţă a manifestat înclinaţii literare de pe când era elev la liceu şi trimitea versuri la ”Convorbiri literare”. Şi-a luat Bacalaureatul la Bucureşti în 1879 şi s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care însă nu a terminat-o. A fost profesor din 1879 la Gimnaziul ”Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, obţinând o catedră şi la şcoala de la Mănăstirea Dealu.
Problemele învăţământului nu l-au lăsat indiferent şi a publicat diferite articole în care a combătut dogmatismul şi formalismul din metodele de predare, dar şi alcătuirea unor manuale şcolare cu multe lipsuri. A scos în 1902, împreună cu George Coşbuc, o carte de citire destinată şcolilor secundare şi profesionale. S-a înscris în Baroul din Târgovişte în 1882, cu o diplomă cumpărată, şi a pledat de câteva ori dar fără succes.
În 1883, s-a aflat în Galaţi, unde timp de patru luni a publicat articole şi schiţe în ziarul local. Până 1893 a predat la catedră.
La propunerea lui Titu Maiorescu, în 1888 a fost numit revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. A mai avut însă şi alte funcţii. În pofida notorietăţii create, volumele sale au fost respinse de la premiile Academiei, ceea ce a determinat refuzul său, în 1896, de a accepta calitatea de membru corespondent al înaltului for.
Întinsa activitate publicistică şi de animator literar s-a concretizat în sute de foiletoane şi articole publicate în presă.
Opere literare
Alexandru Vlahuță debutat editorial cu volumul "Nuvele" (1886), urmat de placheta "Poezii" (1887). Alte volume de poezii: ”Poezii vechi şi nouă” (1894), ”Poezii”. A tradus din Francois Coppee, Alfred de Musset, Ada Negri.
Scriitorul a cunoscut un mare succes de public din epocă cu romanul „Dan” (1893), dar şi cu volumele ”Din goana vieţii” (1892), ”În vâltoare” (1896), ”Clipe de linişte” (1899, volum premiat de Academie în 1900), ”Din durerile lumii” (1908), ”File rupte” (1909), ”România pitorească” (1901, premiată în 1902).
În 1907, Alexandru Vlahuță a reintrat în centrul atenţiei cu poemul ”1907”, publicat în ”Viaţa românească”. A făcut o călătorie la Paris, unde a revenit şi în 1910. Volumele ”Din durerile lumii” şi ”Din trecutul nostru”, publicate în 1908, urmate de ”Pictorul N.I. Grigorescu” (1910) şi ”Dreptate” (1913) au încheiat cariera sa de prozator.
Alexandru Vlahuţă a murit la 19 noiembrie 1919. A fost desemnat membru de onoare post-mortem (28 octombrie 1948) al Academiei Române.
Poezii de Alexandru Vlahuță
Dor de ducă
De cînd ştie lumea-ntreagă
Că-mi eşti dragă,
Tu tot plîngi şi plîngi mereu,
Ş-al tău plîns să plec îmi zice,
Şi ferice
Să te duc unde ştie eu.
Să te duc acolo unde
Nu pătrunde
Nici un glas de pe pămînt,
Să trăim în fericire
Şi-n iubire
Dulce trai sub cerul sfînt.
Haide, tu vei fi Ileana
Cosinzeana,
Mîndra zînă din poveşti,
Şi eu, Făt-Frumos. Fecioară,
Haide, zboară,
Haide, dacă mă iubeşti.
Cât ne iubeam, şi cum credeam odată
Cât ne iubeam, şi cum credeam odată
Că-i un amor ce nu se va mai stinge,
Că tot ce-n gândul nostru se răsfrânge
E-o lume veşnică ş-adevărată !
De multe ori, dorinţa de-a te strânge
La piept, mai caldă, mai pasionată,
Îmi deştepta o grijă-ntunecată:
“Când voi muri …” şi tu-ncepeai a plânge …
Poveste-i azi, şi nici măcar nu-i tristă,
Căci totul s-a sfârşit pe nesimţite;
Nici urmă din ce-a fost nu mai există,
Vezi tu, ce de iluzii risipite!
Un semn, o fluturare de batistă.
Şi ca un văl uitarea ne înghite.
Cum curge vremea
Cum curge vremea şi ne-ngroapă!
Ia vezi ce mare te făcuşi:
Mai ieri, erai numai de-o şchioapă,
Când te pierdeam printre păpuşi;
Când te dam huţa pe picioare,
O minunică răsfaţată,
Şi te-ntrebam care-de-care :
Ce eşti mata – băiat, ori fată?
Parcă te văd cum înainte
Ne ieşi la toţi, şi-n gât ne sai;
Mama-ţi tot zice: fii cu minte …
Tu parcă altă grijă n-ai!
Zâmbind, dai gurii noastre pradă
Obrajii rumeni şi rotunzi;
Şi toate laşi să ţi se vadă,
Căci n-ai de ce să ţi le-ascunzi.
Sub scară, jos, într-o rochiţă
Pân’ la genunchi, aproape goală,
Spui vorbe dulci şi dai guriţă
Unui pisoi ce-ţi toarce-n poală.
Când uşile, ca de furtună,
Trosnesc, izbite de perete,
Ştim că vii tu, cea mai nebună
Şi mai draguţă dintre fete.
Râzând, de toate cele plină
Pe mânuşiţi şi pe obraz,
Tu umpli casa de lumină,
De fericire şi de haz …
Fireşte, azi eşti domnişoară,
Nu ne vorbim ca mai-nainte …
Privirea ta mă înfioară,
De serioasă şi cuminte.
Şi, totuşi, nu ştiu cum îmi vine,
Când văd aceşti doi ochi ce cată
Aşa frumoşi şi mari la mine,
Şi ştiu că-i sărutam odată! …
Lăsați-mă singurătății mele - Alexandru Vlahuță
Lăsaţi-mă singurătăţii mele.
Mi-albeşte capul, în vârtejul lumii,
Pe frunţi de valuri stă cununa spumii
De mult ce se frământă între ele.
De visuri inima pustie nu mi-i...
Senin mă urc pe-a lor înalte schele,
Străbat albastre văi, plutind prin stele,
Pământul ducă-şi droaia lui de můmii!
Tihnit, ascult a gândului poveste,
Mă-nşel, şi cred că tot ce-a fost mai este.
Ce dulce-i astă amăgire-a vieţii!
Tăceţi s-adorm, nu voi să prind de veste
Că mi s-a stins văpaia tinereţii,
Şi-asupră-mi anii grei şi-aştern nămeţii.
Lui Eminescu
Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,
Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi…
Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.
A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,
Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!
O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,
Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,
Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!
Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!
Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.
Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte…
S-aprinzi în bolta vremii astri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?
Ce fericiți am fi-împreună
Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine
Că ne iubim; şi ochii tăi
De mult aşteaptă de la mine
Să spun cuvântul greu dintâi.
Când ne-ntâlnim, e-o fericire,
Ce-am fost dorit-o amândoi;
Nu-i limba-n stare să înşire
Din ochi câte ne spunem noi! ...
Se sorb, adânci şi însetate,
A noastre lacome priviri,
Acelaşi gând şi dor ne-abate,
Aceleaşi tainice porniri.
Ş-atâta ţi-i de înţeleasă
Cerşirea ochilor mei trişti,
Că te roşeşti, ca o mireasă,
Clipeşti, nervos buzele-ţi mişti ...
Şi dulce-mi caţi o dezmierdare,
Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeţi:
În noi, întunecat, tresare
Misterul veşnicei vieţi.
O, ne-nţelegem de minune,
Cu cât ne întâlnim mai des,
Şi, totuşi ne sfiim a spune
Ce fiecare-am înţeles.
De rămânem singuri vrodată,
Stăm muţi, cu ochii în pământ.
Tu parc-aştepţi înfiorată,
Eu în deşert mintea-mi frământ ...
De ce nu vrei ? ... Mai lesne-ţi vine
Să-mi faci tu cale la-nceput:
Apropie-te blând de mine
Şi-ntinde-mi mâna s-o sărut.
Din vraja dulcilor ispite
Nemaicătând să te abaţi,
Ne-om pomeni, pe negândite,
Ca de când lumea-mbrăţişaţi.
La ce vrei să se risipească
Atâtea visuri în zadar?
La ce comoara ta firească
Să ţi-o îngropi, ca un avar? ...
Acum ţi-i inima fierbinte,
Frumoasă eşti, iubită eşti ...
Ce mai aştepti, aşa cuminte,
Şi-n taină singură tânjeşti?
Nu simţi cum prinde să te-mbete
Tăria-nfrăntelor dorinţi ?
Nu vezi cum arzi de sfânta sete
A sărutărilor fierbinţi? ...
Îndemnul tinereţii tale
Ascultă-l - cât e de-nţelept!
Cu-atâta dor îţi cat în cale!
E-atâta timp de când te-aştept! ...
Ce fericiţi am fi-mpreună ! ...
Ne-am alinta, ca doi copii.
Acu ni-i vremea, numai bună,
De dezmierdări, de nebunii! ...
O, vino, fă ce vrei din mine,
Stăpâna vieţii mele fii,
Rentoarce-mi vremile senine,
Comoara de copilării! ...
Din trecut
Acum, cînd nu ne mai iubim,
Vino cu mine-n ţintirim,
Acolo unde, îngropate,
Zac, coperite de uitare,
Atîtea visuri îngheţate
De vreme şi de nepăsare.
Căinţa-nlătură-ţi, şi vină:
Nici eu, nici tu nu eşti de vină.
Ce de mai cruci stau pe cărare!…
Aicea-i prima sărutare:
Luna, privind cu drag a noastră
Primăvăratică iubire,
Sclipea în lumea ei albastră;
Iar noi plîngeam de fericire,
Şi lăcrămile de pe faţă
Ni le sorbeam, cuprinşi în braţe.
Dincoace-un dor — sigur îl ştii:
E dorul celor doi copii
De-a merge-alături pe cărarea
Vieţii lor, de visuri plină,
C-un singur gînd, ca-ngemănarea
A două raze de lumină.
Copiii sunt — noi amîndoi…
Ce-au dorit ei!… Ce suntem noi!
Dar colea,-n mai adînc mormînt,
E primul nostru jurămînt.
Tu-mi stai pe braţe visătoare,
Eu ochii dulci ţi-i sărutam,
Şi şoapta necuvîntătoare
A inimii ne-o ascultam…
O, sfîntă, veşnică iubire,
Cine-ţi mai ştie azi de ştire!
Alături, în adîncă pace,
Somnul fără trezire-şi zace
Suspinul nostru cel dintăi,
Cu cel din urm-adio,
Cu lacrima din ochii tăi,
Ce-n veci mi-oi aminti-o,
Cu-atîtea visuri, stinse toate
Sub durerosul "nu se poate!"
Iar azi, simţindu-ne-amîndoi
Cu inimile reci în noi,
C-o prefăcută nepăsare
Unul la altul ne uităm;
Căci tot mai e ca o mustrare,
Ce-ascunsă-n cuget o purtăm,
Cînd, fără voie, ne gîndim
La cel trecut din ţintirim.
Descoperă și cele mai frumoase poezii de George Topârceanu.
Cuvântul
Ca-n basme-i a cuvântului putere:
El lumi aievea-ţi face din păreri,
Şi chip etern din umbra care piere,
Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri.
El poate morţii din mormânt să-i cheme;
Sub vraja lui atotputernic eşti,
Străbaţi în orice loc şi-n orice vreme,
Şi mii de feluri de vieţi trăieşti.
Te-atinge doar, şi tu — o biată clipă
Ce tremură-ntre două veşnicii —
Priveşti de sus a lumilor risipă,
Şi toat-a lor zădărnicie-o ştii.
Aprinde-n inimi ură sau iubire,
De moarte, de viaţă-i dătător,
Şi neamuri poate-mpinge la pieire,
Cum poate-aduce mântuirea lor.
*
Voi, căror vi s-a dat solia sfântă
De preoţi ai acestei mari puteri,
Voi, în al căror suflet se frământă
Întunecate valuri de dureri,
Şi gânduri de-un întreg popor gândite,
Nu duceţi minunatul vostru dar
Ofrandă mâinilor nelegiuite,
Ci, ca pe sfânta masă din altar,
A-mpărtăşirii taină preacurată,
Aşa cuvântul să vi-l pregătiţi —
Ca mii de inimi la un fel să bată,
Şi miilor de veacuri să vorbiţi.
Dorul
Îmi arde inima de dor
Şi plîng cumplitu-mi chin,
Ah ! n-am aripi, aş vrea să zbor
La dulcele tău sîn!
Căci simt că mor în ăst pustiu
Urît şi-ngrozitor,
Unde nimic n-aud, nu ştiu
De tine, scump odor.
De multe ori noaptea-n tăcere,
Pătruns de chinuri grele,
Mă uit în sus, cer mîngîiere
La lună şi la stele;
Dar ele tac şi zbor uşor
Pe cîmpul azuriu;
Iar eu suspin şi plîng de dor
În tristul meu pustiu.
