Mergi direct la conținut »
Povestea unui teatru bun, fără vedetisme

În săptămânile din urmă s-a vorbit mult despre situația teatrelor din România. În special a Teatrului Național din București, ai cărui actori/ vedete/ sindicaliști au ieșit în spațiul public pentru a ne povesti cât de greu le va fi să-și mai facă meseria în condițiile în care s-au tăiat bugetele de la Ministerul Culturii.

De Patrick André de Hillerin,

Iar situația de la TNB este chiar dramatică, pentru că teatrul riscă să rămână fără personal tehnic, toți tehnicienii fiind angajați, de fapt, în regim de externalizare a serviciilor. Despre managerul Teatrului Național, actorul Ion Caramitru, nu voi face vorbire, căci cred că sindicaliștii din TNB puteau să vorbească mai devreme despre managementul acestuia, dacă sunt cu adevărat nemulțumiți de el.

Teatrele naționale, ultimele afectate

Bugetul teatrelor și operelor naționale a fost ultimul afectat în avalanșa de tăieri bugetare din domeniul culturii. Pentru că teatrele și operele naționale (7 teatre naționale și 6 opere naționale) sunt finanțate de către Ministerul Culturii. Celelalte teatre din București și din țară, dacă vorbim despre cele de stat, nu de inițiativele private, sunt finanțate de către autoritățile locale. Fie de către primării, fie de către consiliile județene.

Tăierile bugetare pentru multe teatre care nu sunt finanțate de către Ministerul Culturii au venit nu în mijlocul verii, ci pe la începutul anului. Teatrelor din București li s-a diminuat bugetul încă de la început cu 30%. Iar de vină pentru această situație sunt banii mai puțini în bugetele locale și întârzierea aprobării bugetului consolidat al statului.

Din păcate, cu nepăsarea specifică breslei, atunci când teatrele “mai mici“ au început să aibă probleme financiare, actorii Naționalelor au tăcut mâlc. N-au protestat, nu s-au solidarizat, n-au ieșit pe scările teatrului pentru a-și susține colegii. Erau, se pare, ocupați cu protestele politice. Ceea ce nu e un lucru rău în sine, dar dacă nu te interesează soarta colegilor de breaslă, pe care-i mai întâlnești din când în când pe diverse scene, e greu să mă convingi că-ți pasă de omul simplu de pe stradă.

Lecții împotriva traficului de persoane cu copii de 13-14 ani în cea mai expusă zonă a României. „Până să fie cazul Caracal, directorii și profesorii nu erau foarte receptivi”
Recomandări

Lecții împotriva traficului de persoane cu copii de 13-14 ani în cea mai expusă zonă a României. „Până să fie cazul Caracal, directorii și profesorii nu erau foarte receptivi”

Există și alte teatre decât cele din București

După ce m-am mutat în Tulcea, la finalul lui 2009, am vrut să merg la teatru. Și am mers, pentru că în Tulcea exista teatru. Există și azi, și despre el voi scrie o poveste care pentru mulți va părea de neînțeles. Dar, revenind la 2010. Am văzut “Slugă la doi stăpâni“ și am scris o cronică extrem de răutăcioasă. Nu la adresa actorilor, ci, mai ales, a regizorului. Am scris-o într-un ziar local și tot Teatrul Jean Bart m-a urât o lungă perioadă. Până ne-am împrietenit. M-am împrietenit cu actorii care atunci erau, cei mai mulți, extrem de tineri. Cum extrem de tânăr era teatrul în sine.

Statele Unite, traversate cu mașina de la Est la Vest în 27 de ore. Drumul de la Nădlac la Constanța, o distanță de 5 ori mai mică, durează peste 10 ore!
Recomandări

Statele Unite, traversate cu mașina de la Est la Vest în 27 de ore. Drumul de la Nădlac la Constanța, o distanță de 5 ori mai mică, durează peste 10 ore!

Teatrul Jean Bart din Tulcea este un teatru relativ recent. A fost înființat în 2008, atunci când fostul Cinematograf Patria a fost transformat, după o amplă operațiune de renovare și extindere, în sală de teatru.

Ne-a luat foarte multă vreme să ne câștigăm încrederea reciprocă, după cronica aia. Eu pe a lor am câștigat-o greu, ei pe a mea mai ușor, atunci când lucrurile au început să se schimbe în bine și am văzut spectacole bune, unele chiar fabuloase.

O viață agitată

Istoria recentă a Teatrului Jean Bart, care coincide cu întreaga sa istorie, este una destul de agitată până la un moment dat.

În cei 11 ani de existență, Jean Bart a avut trei manageri. Pentru comparație, Ion Caramitru este manager la TNB de 14 ani.

A fi manager la Jean Bart este, se pare, o bună rampă de lansare. Fie spre o pensie binemeritată, fie spre conducerea unui teatru național, cum ar fi cel din Craiova.

Ludovic Orban anunță concedieri masive și interzicerea cumulului pensiei cu salariul
Recomandări

Ludovic Orban anunță concedieri masive și interzicerea cumulului pensiei cu salariul

Regina frumuseții din Leenane

Actualul manager al teatrului are deja șase ani în funcție, iar stabilitatea asta potolită care s-a instalat în ultimii ani e benefică. Nu e o laudă, e constatare. De când lucrurile au început să se așeze, din mai toate punctele de vedere, teatrul se simte bine. Și, mult mai important, spectacolele sunt din ce în ce mai bune, iar sălile, pline, aproape la fiecare reprezentație.

Anul ăsta, Jean Bart a împlinit 55 de premiere, iar în toamnă, cu ceea ce se repetă zilele astea, vor fi 57. Peste 5 pe ani. Chiar nu-i de colo, mai ales în ultima perioadă, când spectacolele Teatrului Jean Bart nu mai pot fi ignorate nici de critică și nici de breaslă.

Un teatru fără actori performează

Zbor deasupra unui cuib de cuci

Teatrul face parte din Centrul Cultural Jean Bart, aflat în subordinea Consiliului Județean Tulcea și finanțat de acesta. Bugetul anual? În jur de 2.000.000 de lei, adică sub 500.000 de euro. Există teatre în țară și, mai ales, în București, unde atât costă un spectacol din care se joacă doar câteva reprezentații. Iar acesta este bugetul întregului Centru Cultural, care, pe lângă teatru, mai conține și Școala Populară de Artă și Centrul de Conservare și Promovare a Culturii. Trei instituții care, în total, au 29 de angajați permanenți. Iar acum vine partea de neînțeles despre care vorbeam la începutul articolului: Teatrul Jean Bart sau Centrul Cultural Jean Bart nu au nici măcar un singur actor angajat pe un post de actor. Pur și simplu nu există posturi de actori în schema de personal.

Din întreaga trupă actuală a teatrului, una foarte bună (părerea mea, v-am spus că suntem prieteni), doar șase (6) oameni sunt angajați permanenți ai teatrului. Nici unul ca actor. Sunt manageri, directori artistici, consilieri culturali, referenți, lectori, maeștri lumini. Ceilalți actori care apar în mod constant în piesele recente ale Teatrului Jean Bart, regizorii, de asemenea, adică aproape 30 de oameni, sunt colaboratori pe proiecte.

Așadar, avem un teatru fără nici măcar un singur actor angajat pe post de actor, dar care are o medie de 5 premiere teatrale pe an și, în ultima vreme, foarte multe premii. Despre sălile pline am mai vorbit, nu?

Spectacolele de referință ale ultimilor ani

Este, desigur, o părere personală, așa cum este orice chestie scrisă despre artă. Dar sunt trei spectacole, în ultimii doi-trei ani, care mi-au plăcut la nebunie.

Am să încep cu “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, în regia lui Aurel Palade. Am văzut “Zborul” de la TNB în vreo două interpretări, înainte de și puțin după 1990. Pot oricând să-l compar pe cel de la Tulcea cu reprezentațiile bucureștene. În favoarea spectacolului de la Tulcea, oricât de patriotism local ar părea asta. Din păcate, nu puteți vedea spectacolul decât venind la Tulcea. Deocamdată nu a fost invitat în vreun festival.

“Regina frumuseții din Leenane”, în regia lui Vlad Cristache, este cel mai premiat spectacol Jean Bart al ultimei perioade, la diverse festivaluri de teatru din țară. Un premiu pentru cel mai bun spectacol, două premii de interpretare pentru Irina Naum și unul pentru Liliana Ghiță. “Regina” ați mai fi putut-o vedea până acum, căci a călătorit mult. Dar tot merită să o vedeți pe scena de reședință.

American Buffalo

Tot Vlad Cristache a montat “American Buffalo”, un alt spectacol care te face să te gândești ce înseamnă, cu adevărat, “teatru bun”. Tot spectacolul se desfășoară într-un container montat pe scena mare a teatrului, container în care, pe lângă cele trei personaje, intră doar 20 de spectatori. Un regal actoricesc pe care ești privilegiat să-l vezi de atât de aproape. Ieși de acolo fericit, după două ore. Chiar dacă, uneori, se poate întâmpla să ieși și șchiopătând, frecându-ți tibia lovită de un element de decor.

Dar asta e nimic. Aceiași actori ai Teatrului Jean Bart joacă la fel de dedicați și în spectacole pentru publicul matur, cât și în cele pentru copii. Fiind singurul teatru al urbei, aici se montează și de unele, și de altele. Același actor poate fi seara Hamlet, iar la matineu un iepuraș din pădurea fermecată. Asta este o dovadă a respectului față de meserie, a lipsei de vedetism, a dedicației. Dacă poți să joci și roluri dramatice sau de comedie, dar disponibile maturilor și, în același timp, să aduci bucurie copiilor fără să simți că faci altfel decât meseria căreia spui că i te dedici, asta e…

As good as it gets

Teatrul Jean Bart din Tulcea este un exemplu că se pot face lucruri și în alte părți decât în buricul Bucureștiului, că se poate face artă și în provincie, că nu e nevoie de vedetism pentru a performa. Dușmanul performanței este autosuficiența. Poate cel mai mare dușman. Am văzut actori din București veniți la festivalul de teatru din Tulcea (da, aproape că uitasem că Jean Bart organizează și un festival de teatru, “Tragos“, din același buget minuscul) care-și tratau colegii de aici cu o superioritate nejustificată. Aveau, la șușelele lor făcute ca să-și rotunjească încasările, venituri mai mari, dar spectatori mai puțini decât acești “anonimi“ muncitori din Tulcea.

Teatrul din Tulcea nu este “atât de bun pe cât poate fi” în condițiile date. Este mult mai bun. Nu este soluția ideală asta, a avea un teatru fără actori angajați. Dar, hélas, se poate performa și în condiții vitrege, în timp ce performanța poate lipsi în condiții ideale. Aș fi curios ce ar putea face dacă ar avea la dispoziție un buget decent. Sper să prind ziua aceea.

Close
Închide
  Close