5.203. Nu ne pasă de morți
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Ușor, ușor, în România, pandemia stinge lumina. Dar nepăsarea camuflată în neputință e, de fapt, boala cea mai grea a poporului ăsta.
În amintirea morților de la Revoluție, politicianul român a găsit de cuviință să toarne fundația neocomunismului. Ați observat că toți politicienii noștri au fost pe străzi în '89, toți sunt revoluționari ce au ocolit moartea prin piețe. Dar azi, niciunul nu merge cu transportul în comun. Cum suntem atât de naivi încât să credem că un politician dotat cu șofer și care gonește printre muritorii din trafic cu girofarul încins a strigat vreodată un cuvânt împotriva Tiranului. Suntem și nu ne vindecăm.
La ultimele alegeri locale ne-am entuziasmat că au căzut unii baroni, dar să stăm liniștiți, prada nu se transformă în hoit. Nu e vreme. Se ridică alte vile care înghit spații verzi, apar alte generații de plozi la școli de fițe, se vând modele noi de bolizi, așadar baronii nu vor deveni niciodată istorie. Politicianul român trebuie să producă iar meteahna, că banii publici i se cuvin, e cronică și extrem de contagioasă.
Și atunci de ce să schimbe ceva, tocmai acum în plină pandemie? De ce României să-i pese, dintr-o dată, de morți?
Revoluția, minerii, Colectiv, pandemia, toate sunt niște numere. După ce trec, tragem o salvă de tun, de producție sovietică sau americană în funcție de conjunctură, și apoi ne întoarcem la bucla noastră care ne ține pe loc de treizeci de ani. Nu ne pasă de morți.
Aș pune pariu că Piedone nu știe nici măcar acum, pe de rost, un prenume din lista morților de la Colectiv. Dacă copilul ăla avea ochii veseli sau triști.
De când a început pandemia, România nu a fost în stare să importe sau să fabrice (cum sună verbul a fabrica pe meleagurile noastre) un singur pat la ATI. Unul singur. Să achiziționeze un second-hand, măcar o vechitură cu salteaua mâncată care să salveze o viață în plus. Dar în România e posibilă o schemă sofisticată de achiziții trucate în vremuri critice. Și atunci ne mai mirăm că în țara asta funcționează de minune o propagandă bananieră. Suntem creduli, noi îi spunem speranță.
Pe jurnaliștii care umblă cu microfoanele pe stradă îi etichetăm în hărțuitori, că de fapt jurnalismul e altceva. Ce e jurnalismul? Un studio cu aceiași invitați de decenii, care fac actorie cu spectatori etichetați ca nefericiți, pe salarii de Hollywood? Și totuși reclamele multinaționalelor curg la aceste televiziuni în pauzele publicitare. Și atunci cine e hărțuitorul?
Apropo, în reportajele lor, nu am văzut niciodată un Logan la politicieni, să aud sunetul de ușă de Dacie trântită în nas. Numai poc-ul ăla capitonat de mașină scumpă.
Vor veni imagini apocaliptice de prin spitale. Holuri pline, haos, moartea în prime time. Selecția a început deja, dar e doar pentru gloată. Primul criteriu de selecție e politicul, apoi la distanță mare, scapă cine poate.
În absența unui sistem funcțional de verificare a averilor nejustificate ne minunăm cum au ajuns cei din politic putred de bogați, în curând ne vom minuna cum au prins un loc la ATI și bunicii noștri au murit pe hol. Bunici, amici, părinți, tot niște numere până la urmă.
