Cunoscătorii Americii își vor da seama imediat că acesta este o întrebare-capcană. Ambele gesturi sunt cât se poate de „americane”, în sensul că ambele se bucură de o tradiție îndelungată în societatea americană. Așa cum America are dintotdeauna o deschidere nemaipomenită pentru imigranți și în același timp și un filon considerabil de xenofobie și rasism, țara asta cât un continent a văzut bătălii grele pe tema vaccinului încă de la sfârșitul secolului XIX.
Prima organizație antivaccin a fost înființată în Boston cu doi ani înainte ca primul vaccin să fie administrat pe pământ american în 1800. O sută de ani mai târziu, în unele orașe și state americane, oamenii erau vaccinați cu forța împotriva variolei – și când zic „cu forța”, nu mă refer la măsuri indirecte de constrângere a nevaccinaților, gen amenzi sau interzicerea accesului în locurile publice, ci încătușatul cetățeanului „recalcitrant” și vaccinarea sa sub amenințarea pistolului polițistului.
În țara contradicțiilor, și conservatorii, și progresiștii au dreptatea lor când invocă „trecutul glorios” și ambele părți greșesc (intenționat sau nu) când insistă că adversarii ideologici sunt „străini de neam” porniți pe anularea istoriei și a sentimentului național. Nimic nu arată acest lucru mai bine decât actuala dispută pe tema vaccinării anti-Covid.
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/192_2c11478a716c0ac9f33280f1a11a1347.jpg)
Când s-a enervat George Washington
În contextul vaccinării împotriva unor boli infecțioase grave, avem de-a face în America cu o jurisprudență bogată și veche de mai bine de 100 de ani. Coloniile britanice din Lumea Nouă se confruntau frecvent cu molime aduse din Europa sau de prin alte părți ale lumii. În cazul celei mai faimoase astfel de molime, variola, autoritățile nu ezitau să ordone imunizarea echipajelor prin metoda „variolației”, care presupunea frecarea unor cruste de vărsat direct pe pielea omului pentru a-l infecta deliberat cu doze mici de virus. În mod previzibil, această măsură ducea frecvent la proteste.
În primii doi ani ai Războiului american de Independență, 90 la sută din pierderile Continentalilor conduși de generalul George Washington au fost provocate nu de britanici, ci de boli de genul variolei. Rata de variolație în rândul trupelor britanice era mult mai mare decât cea în rândul coloniștilor cărora, în buna tradiție americană, le fusese relativ ușor să ignore ordinele autorităților datorită multiplelor jurisdicții și a teritoriului imens. Nu ajutase nici faptul că mulți politicieni americani se opuneau cu îndârjire variolației, Congresul Continental dând chiar o proclamație în 1776 în acest sens.
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/192_66a8252538e098fbbd43f3a2ef7b1c8f.jpg)
Însă în februarie 1777, la scurtă vreme după victoria răsunătoare a americanilor în Bătălia de la Princeton, Washington a hotărât în sfârșit că așa nu mai merge și a ordonat medicilor militari să implementeze variolația în rândul trupelor sale, deși mai puțin de un sfert dintre soldați fuseseră bolnavi de variolă.
În 1796, englezul Edward Jenner a inventat un procedeu nou de inoculare, „vaccinarea”, care era mai sigur și mai eficient decât variolația. Și această metodă a fost de la bun început aprig contestată. Unele state și orașe europene și americane au impus obligativitatea vaccinului, iar altele au dat legi interzicând vaccinurile obligatorii – exact ca în ziua de azi.
Vaccinare cu forța
În toamna lui 1900, o epidemie de variolă a lovit puternic întregul teritoriu al Statelor Unite, din Alaska până în Kentucky și din Massachusetts până în Filipine (aflate pe atunci în posesia Americii). Nu era prima oară când variola infecta o mulțime de americani, însă această variantă aducea ceva nou: o letalitate mult redusă față de alte epidemii similare. Mai puțin de 1 la sută dintre infectați mureau.
În teritoriile unde vaccinarea era obligatorie, autoritățile au întâmpinat dificultăți serioase în a convinge lumea să respecte legea. N-a ajutat nici faptul că la acea vreme vaccinul antivariolă avea efecte secundare mult mai urâte decât în zilele noastre. Albii s-au plâns că taxele lor erau folosite pentru vaccinarea negrilor. Negrii n-aveau încredere în autoritățile care le cereau să se vaccineze.
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/192_3fca8b3901c49664b049cd12f595d26a.jpg)

Părinții au acuzat statul că vrea să le tortureze copiii. Antivacciniștii și-au ascuns de autorități membrii de familie infectați. Nu doar certificatele de vaccinare au fost falsificate, ci chiar și cicatricile caracteristice vaccinului antivariolă. Tribunalele au fost inundate cu plângeri la adresa eforturilor statului de a „viola drepturile constituționale” ale cetățeanului. „Ligi Anti-Vaccin” au răsărit ca ciupercile după ploaie și au adunat rapid o mulțime de membri activi și vocali. Dacă în Europa companiile producătoare de vaccin erau atent supravegheate de către stat, în aproape toate statele americane aceste companii făceau ce voiau, cum voiau, când voiau. Ca urmare, unele doze de vaccin erau contaminate, ceea ce bineînțeles că a adâncit neîncrederea oamenilor în autorități.
La rândul lor, unele autorități locale au reacționat violent. Au carantinat întregi comunități refractare la vaccin. Au interzis nevaccinaților accesul la mijloacele de transport în comun. Au convins proprietarii companiilor cu mulți angajați să adopte obligativitatea vaccinului. Au înconjurat cartiere ca la război, au intrat cu forța în case și au dus bolnavii la izolare. Celorlalți locatari le-au verificat brațele. Cine n-avea o cicatrice era vaccinat pe loc. Dacă se opunea, era încătușat și ținut de către polițiști până reușea doctorul să-și facă treaba. Recalcitranții erau amenințați cu bastonul sau chiar cu pistolul.

Mișcarea antivacciniștilor de la 1900
Ca și acum, antivacciniștii de la începutul secolului XX proveneau din toate straturile societății: casnice și mineri, comercianți și meseriași, profesori și doctori, imigranți și americani nativi și așa mai departe.
Nu era prima oară când cetățenii fostelor colonii britanice se revoltau împotriva vaccinurilor (mai fuseseră epidemii și ordine de inoculare și în 1721, și în 1764, și în 1862), însă ceva era nou la 1900: antivacciniștii se coagulau rapid într-o mișcare politică ancorată în ideologia libertății individuale și a antistatismului. Mulți dintre adepții acestei mișcări militau și împotriva imperialismului Americii (care confiscase de curând Filipinele, Puerto Rico și Guam de la spanioli), împotriva cenzurii pornografiei și împotriva eugeniei. Mulți sprijineau activ lupta pentru drepturile femeii. Ca și acum, antivacciniștii se foloseau copios de metafora sclavagismului și chiar beneficiau de sprijinul unor foști activiști aboliționiști. (În 1882, faimosul Frederick Douglass se declarase împotriva vaccinării obligatorii. La fel și Lev Tolstoi și George Bernard Shaw).
Primul vaccin a fost administrat în America în 1800 de către doctorul Benjamin Waterhouse de la Harvard. Cu doi ani înainte, însă, niște doctori și preoți formaseră deja o „Societate Anti-Vaccinare” în Boston pe baza informațiilor primite de la omologii din Marea Britanie. Aproape un secol mai târziu, se înființa în New York „Societatea Anti-Vaccinare din America”, care avea să devină cea mai mare organizație antivaccin din țară, fiind urmată de o puzderie de alte asociații și ligi la nivel local, multe dintre ele fiind capabile să pună la dispoziția membrilor pamflete, ziare și cărți antivaccin, precum și avocați și lobbyști bine pregătiți.
Antivacciniștii americani corespondau copios cu colegii de crez europeni (mai ales englezi) și se inspirau din metodele lor de combatere a autorităților pro-vaccin.
Antivacciniștii de la 1900 erau de părere că variola este o boală a murdăriei și îndemnau autoritățile să renunțe la vaccin și să-și concentreze eforturile pe eradicarea sărăciei, introducerea de măsuri sanitare în orașe și asigurarea aerului și apei curate. Doctorii care recomandau vaccinarea, autoritățile care o impuneau și companiile care manufacturau vaccinul erau acuzați la grămadă de complot.

„Dacă nu vă e frică, haideți prin spitale!”
În „Variola: O Istorie Americană”, istoricul Michael Willrich povestește o întâmplare cu antivacciniști care, vorba tabloidelor, a cutremurat America la vremea ei. Pe la sfârșitul lui 1901, autoritățile medicale din Boston se lăudau cu o rată a vaccinării în oraș de 83 la sută. În același timp însă, Bostonul era cunoscut și datorită faptului că găzduia câteva dintre cele mai influente personalități antivacciniste ale acelor ani.
În noiembrie, președintele comisiei de sănătate a Bostonului, doctorul Samuel H. Durgin, a anunțat într-un interviu acordat lui Boston Globe că e dispus să deschidă izolatoarele de variolă oricărui antivaccinist căruia nu-i e frică să se plimbe printre bolnavi.
Provocarea a fost acceptată de către unul dintre liderii mișcării antivacciniste din oraș: doctorul Immanuel Pfeiffer, un imigrant danez care propovăduia de ani întregi beneficiile mișcării și dietei în defavoarea tratamentelor medicamentoase. Pe 23 ianuarie 1902, doctorul Pfeiffer a vizitat izolatorul de la Gallop’s Island. Însoțit de către unul dintre doctorii infirmeriei, Pfeiffer s-a oprit la patul mai multor pacienți, examinându-le fișa medicală. Și-a lăudat gazdele pentru curățenia saloanelor și pentru lipsa mirosului caracteristic de variolă. Însoțitorul i-a sugerat să miroasă și respirația unui pacient, lucru pe care Pfeiffer l-a făcut. La sfârșitul vizitei, și-a dat jos halatul și boneta, s-a dat cu dezinfectant pe mâini și pe barbă și a plecat.
Au urmat zece zile în care Pfeiffer și-a văzut de treaba lui ca de obicei: și-a consultat pacienții și a continuat să vorbească în public despre monstruosul vaccin antivariolă, inclusiv în parlamentul Massachusetts-ului unde a depus mărturie pe marginea unui proiect de lege antivaccin al cărui coautor era chiar el. În tot acest răstimp, a fost urmărit non-stop de către agenți ai comisiei de sănătate.
În a 11-a zi, Pfeiffer a dispărut. Disperați, oamenii autorităților au interogat angajații doctorului și tot felul de persoane care spuneau că-l văzuseră ba ieșind dintr-un apartament, ba urcându-se într-o trăsură. După cinci zile de căutare, l-au găsit în sfârșit într-un orășel din afara Bostonului. Doctorul era grav bolnav de variolă.

Imediat după ce Pfeiffer a fost diagnosticat, comisia de sănătate a început o altă cursă contracronometru: dezinfectarea obiectelor pe care le atinsese doctorul și vaccinarea celor care veniseră în contact cu el și cu familia lui (inclusiv colegii de școală ai fiicelor lui).
Pfeiffer și-a revenit până la urmă. Dar nu l-a mai ascultat nimeni – nici măcar antivacciniștii lui care, în mare parte, nu negau contagiozitatea virusului și considerau că Pfeiffer fusese pur și simplu prost să accepte provocarea lui Durgin. Nici președintele comisiei de sănătate n-a ieșit prea bine din această poveste, mulți cetățeni învinuindu-l de răspândirea cu bună știință a bolii în Boston doar ca să le dea peste nas antivacciniștilor.
Jacobson v. Massachusetts: Precedentul de la Curtea Supremă
Dacă în Boston, campania de vaccinare a cetățenilor a fost două părți persuasiune și una parte forță brută, autoritățile din Cambridge-ul vecin (unde se află Harvard) au adoptat o altă strategie în 1902: au legiferat vaccinarea obligatorie, cu tot cu o amendă de $5 pentru cei care refuzau să se conformeze. (În condițiile în care salariul mediu săptămânal al unui muncitor în fabrică era de $13).
Furcile și topoarele au ieșit la iveală imediat, iar unul dintre cei mai cunoscuți „refuznici” a fost un lider al Bisericii Luterane Suedeze, pastorul Henning Jacobson. Sosit în America cu familia de mai bine de 30 de ani dintr-o Suedie care își vaccina în mod sistematic cetățenii încă din 1816, Jacobson se împotrivea vaccinului atât din motive religioase (considera că vaccinul e un sacrilegiu, pe principiul amintit mai sus cum că trupul uman este „templul lui Dumnezeu”), cât și din motive personale (și el și unul dintre copiii lui suferiseră reacții adverse serioase de la un vaccin, posibil din cauza unei predispoziții genetice).

Jacobson a refuzat categoric să se vaccineze, chiar și când președintele comisiei de sănătate din Cambridge s-a înființat personal la ușa lui ca să-l convingă. Când cartierul în care locuia pastorul a devenit un focar de variolă și vecinii lui au început să moară pe capete, comisia de sănătate a făcut plângere penală împotriva sa. Pe 23 iulie 1902, Jacobson a fost adus în fața unui judecător. Avocatul său a susținut că legea Cambridge-ului era neconstituțională pentru că „toată lumea știe” că vaccinul e periculos și că nu garantează imunitatea în fața variolei.
Pastorul a pierdut procesul. A făcut apel. L-a pierdut și pe acela. Și-apoi și pe cel de la Curtea Supremă a statului Massachusetts. În sfârșit, în decembrie 1904, cauza a ajuns la Curtea Supremă a Statelor Unite. Era prima oară când „supremii” erau chemați să hotărască dacă statul are dreptul să pedepsească pe cineva care refuză să se vaccineze.
Noul avocat al lui Jacobson – fost congressman, de trei ori candidat democrat la fotoliul de guvernator al Massachusetts-ului – s-a concentrat pe două argumente:
1) Jacobson nu era infectat cu variolă când i s-a ordonat să se vaccineze, și
2) Legea vaccinării obligatorii trebuie anulată pentru că nu conține derogări medicale.
Pe 20 februarie 1905, Curtea Supremă a dat dreptate autorităților din Massachusetts cu o majoritate de 7 la 2. Judecătorul John Marshall Harlan, care a explicat decizia majorității, a oferit o pledoarie pentru un echilibru rezonabil între libertatea individuală și obligația autorităților de a asigura sănătatea publică. Cambridge-ul lui Jacobson are dreptul să se apere împotriva unei molime infecțioase, a spus Harlan, inclusiv cu ajutorul vaccinării obligatorii. Jacobson pierduse definitiv cazul (plus cei $5 pe care îi datora administrației Cambridge-ului).
La sfârșitul pledoariei sale, Harlan a adăugat, însă, o recomandare care se va dovedi a fi aproape la fel de importantă ca verdictul în sine: a spus că dreptul statului de a încălca autonomia corporală a cetățeanului trebuie să fie limitat și că Massachusetts-ul ar trebui să permită derogări medicale de la vaccinarea obligatorie. (Jacobson, după părerea lui, nu dovedise în niciun fel că ar fi meritat o astfel de scutire).
Argumentele lui Harlan, inclusiv observația finală, aveau să fie întoarse pe toate fețele în zeci și zeci de alte cauze, Jacobson v. Massachusetts constituind și în prezent precedentul invocat negreșit în absolut toate procesele intentate pe marginea obligativității vaccinului anti-Covid.
Mai mult decât atât, Jacobson a fost menționat în multe alte cauze în care s-a abordat dilema „binele comunității” vs „libertatea individuală”, inclusiv faimoasele procese de la începutul secolului XX care au creat actuala doctrină a libertății de expresie în America, Roe v. Wade unde s-a hotărât dreptul la avort și, mai recent, procesele deținuților de la Guantanamo de după 9/11.
Lumea s-a obișnuit cu vaccinul
Jacobson nu a fost o înfrângere pe toată linia pentru antivacciniști care reușiseră totuși să smulgă o recunoaștere din partea judecătorilor cum că statul nu are dreptul absolut de a forța cetățeanul să-și compromită integritatea fizică pe motiv de „sănătate publică”. Pragmatici, activiștii au renunțat în cea mai mare parte la eforturile de eliminare a legilor care făceau obligatoriu vaccinul și s-au concentrat pe crearea de excepții medicale, religioase și „de conștiință” (sau „filozofice”). Iar principalul câmp de bătălie a devenit învățământul public.
Ca de obicei în Statele Unite, legile care reglementează accesul copiilor la educație au variat enorm de la stat la stat și de la jurisdicție la jurisdicție de la bun început. În 1827, Boston a devenit primul UAT care a impus obligativitatea vaccinului antivariolă în școli. Restul statului Massachusetts i-a urmat exemplul câțiva ani mai târziu. În anii în care se judeca Jacobson, doar o mână de state aveau o lege de acest gen, însă mii și mii de jurisdicții locale cereau dovada de vaccinare înainte de a înscrie copiii la școală.

După Primul Război Mondial, variola a încetat să mai terorizeze America datorită măsurilor de sănătate publică implementate de-acum cam peste tot în țară. Deși Statele Unite au continuat să rămână codașe la vaccinare în clasamentul țărilor occidentale, rata de vaccinare împotriva variolei a crescut imens în această perioadă, campaniile de vaccinare în masă bucurându-se de mult mai mult succes – și mult mai puțin sabotaj – decât la 1900.
Antivacciniștii au primit încă o lovitură puternică în 1922, când Curtea Supremă federală a hotărât, în Zucht v. King, că autoritățile școlare au dreptul de a impune vaccinarea la modul preventiv – adică chiar și atunci când localitatea nu e afectată de vreo epidemie.
În stil clasic american, în 1927, 13 state adoptaseră obligativitatea vaccinului, iar patru aveau încă legi interzicând obligativitatea vaccinului. (Cam așa ceva se întâmplă și în zilele noastre, când câteva state conduse de către Republicani au dat de curând legi interzicându-le patronilor să ceară angajaților să se vaccineze). Opinia publică, însă, era tot mai mult convinsă de eficacitatea vaccinului, un lucru ce s-a dovedit a fi vital succesului campaniilor de vaccinare a copiilor împotriva difteriei din anii ’30. A urmat apoi, în anii ’50 și ’60, vaccinul anti-poliomelită (care era foarte popular datorită ororii pe care o simțeau oamenii în fața ravagiilor pe care le făcea această boală în rândul copiilor) și curentul antivaccinist din America era mult slăbit.
În 1965, toate statele americane aveau deja legi referitoare la obligativitatea unor vaccinuri pentru copii de școală. De obicei se cereau vaccinuri împotriva variolei, pojarului, poliomelitei, difteriei, tusei convulsive (pertussis) și tetanosului.
Revenirea antivacciniștilor pe scenă
La începutul aniilor ’80, mișcarea antivaccin a cunoscut însă un reviriment spectaculos, datorită în principal unei controverse legate de vaccinul DTP (difterie-tetanos-pertussis) care izbucnise cu câțiva ani înainte în Marea Britanie și Japonia. Câțiva doctori din acele țări semnalaseră o posibilă legătură între vaccin și probleme neurologice.
În America, documentarul „DTP: Ruleta Vaccinului”, difuzat în aprilie 1982 de către o stație de televiziune afiliată rețelei NBC, a dus la un val de procese intentate producătorilor de vaccin pentru tot felul de efecte secundare. Deși până la urmă cercetătorii au stabilit că nu există un risc ridicat de encefalopatie care să se datoreze vaccinului DTP, opinia publică era din nou setată pe suspiciunea antivaccin.
Scandalul DTP a avut trei efecte concrete majore:
- 1) crearea unor rețele puternice de militanți antivaccin care sunt active și astăzi,
- 2) reformularea vaccinului DTP în actualul DTaP pentru a mai diminua din protestele activiștilor, și
- 3) semnarea de către Președintele Ronald Reagan în 1986 a unei legi prin care statul despăgubește victimele efectelor secundare ale vaccinului, eliminând teama producătorilor de vaccin că vor fi dați în judecată până falimentează. (Aranjamente similare la nivel european sunt acum arătate cu degetul de către antivacciniști ca o dovadă că „Big Pharma” și politicienii complotează întru îmbolnăvirea cetățenilor și îmbogățirea companiilor).
Zece ani mai târziu, a avut loc un alt scandal foarte similar, de data asta legat de vaccinul ROR (rujeolă-oreion-rubeolă). Ingredientul thimerosal, care conține mercur, a fost identificat de către mișcarea antivaccin a fi periculos pentru sănătatea copilului, cel mai frecvent invocat efect secundar fiind autismul. Ca și în cazul DTP-ului, deși ulterior s-a stabilit că thimerosalul din vaccin nu afectează negativ organismul și ROR nu cauzează autism, ingredientul a fost eliminat din vaccinurile pentru copii mici pentru a calma fricile părinților.
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2022/01/profimedia-0639805695-1024x685.jpg)
Conflictul dintre provacciniști și antivacciniști continuă, bineînțeles, și în ziua de azi. Dacă te numeri printre cei care au încredere în vaccin, este tentant să-ți imaginezi o societate educată care cade tot mai puțin pradă teoriilor conspirației și se vaccinează rapid, atunci când e nevoie, pentru a-și proteja de boală membri vulnerabili.
Însă istoria de mai bine de 100 de ani a Americii (și nu numai a ei) ne arată că inocularea a suscitat întotdeauna emoții puternice și a generat mișcări de opoziție extrem de vocale – chiar și atunci când vaccinul a fost testat timp de 5 ani sau 10 ani și chiar și atunci când nu era vorba de o tehnologie nouă (așa cum e în cazul vaccinului mRNA anti-Covid). Campaniile provaccin vor trebui probabil întotdeauna să ia în considerare antivacciniștii, oricât de avansată ar ajunge lumea noastră.
Citește aici a doua parte a articolului, în care autorul explică cum se cere și cum se primește derogare religioasă de la vaccin în America.
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/281_ff5a27ac3e35c77cbb425e155ee0e949.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/153_faf523e21a6c816c29c732598832b5da.webp)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/197_3a6fbc3418f2eb2060dd8302f918d2ee.jpg)
:quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/276_d41189663c21f56abff6375a2629ea98.png)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/43_48ad11d0e9fe2469bc82c7285cbbe53e.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/15_9c1c0e876d66214c24b4eff658a2b3fe.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/253_29fbd23bf936ea40760c470d9de62af8.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/190_b43d0179f616a6fd305a336152f11a0f.jpg)