De ce nu vreau să mă legitimez cu certificatul verde, deşi m-am vaccinat cu trei doze
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Sunt unul din cei 1.200.000 de români vaccinaţi cu schema completă care nu au „certificat verde”. Nu m-am vaccinat pentru privilegiul de a beneficia de drepturile prevăzute în Constituţie, am făcut-o pentru că aşa am crezut eu că e mai bine.
Sincer, pentru mine, cea mai grea perioadă a pandemiei a fost înainte ca vaccinul să apară. Pe atunci, nu exista nici măcar un orizont. Ştiam că nu putem trece de pandemie decât după ce dobândim „imunitatea de turmă” şi descoperisem deja, cu toţii, că boala e o ruletă rusească cu moartea. Nimeni n-ar trebui să treacă prin asta!
Ce m-a convins să mă vaccinez
Nu m-am vaccinat ca să beau „o cafea cu prietenii”, aşa cum ne îndemna Cîţu sau alţi politicieni care n-au ratat momentul populismului, atunci când ar fi trebuit să tacă. N-am încredere în politicienii care ne mint în faţă de 30 de ani. Şi nici în Valeriu Gheorghiţă sau în Raed Arafat, care, de luni bune, ţin aceleaşi discursuri apretate, pe aceleaşi posturi TV şi nu răspund întrebărilor oamenilor sau altor jurnalişti, nici măcar la telefon.
După cum se vede, pentru ei, imaginea lor e mai importantă decât salvarea noastră, cum aş putea avea încredere în ei?
Nu m-am vaccinat nici pentru mici moca, nici ca să particip la loterie (vivat Caragiale!) şi nici pentru voucherele de 100 de lei pe care le oferă guvernul (acelaşi care a uitat să distribuie populaţiei măştile gratuite aprobate prin lege, în vara anului trecut). M-am vaccinat după ce am văzut că aceia care au făcut vaccinul n-au păţit nimic.
Când am aflat că, după 6 luni, imunitatea dobândită prin vaccin scade, iar cei expuşi vor trebui să facă a treia doză, voi fi din nou sinceră, am fost puţin dezamăgită. Apoi, m-am gândit că nici vaccinul antigripal nu e pe viaţă, se face anual, şi că nici vremurile pe care le trăim nu sunt normale, căci trecem printr-o ditamai pandemie.
Aşa că am făcut şi a treia doză. Încă trăiesc, n-am solzi pe spate şi nici vreun cip care să-mi circule prin vene. Dar, cu toate cele trei doze ale mele, nu vreau „certificatul verde”.
Povestea Andradei şi a altor studenţi
De 25 de ani, umblu prin instanţele din România şi scriu din sălile de judecată. Ştiu cât de uşor se pot pierde drepturile şi, mai ales, cât de importante sunt ele. Dar nu m-am vaccinat ca să fac parte dintr-o „elită cu extradrepturi” şi - slavă Domnului şi lui Raed Arafat care a dat derogarea (să fiu sinceră, aici sunt ironică) - în sălile de judecată încă pot merge şi fără acel certificat.
Nu vreau să fiu mai presus decât ceilalţi. Şi nici să mă simt vinovată faţă de Andrada T., o studentă de la Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj care, deşi are bursă de performanţă, acum nu mai poate locui într-un cămin studenţesc, pentru că a refuzat să se vaccineze după ce a trecut prin boală.
Pentru Andrada şi pentru colegi ei care au contestat hotărârea Senatului Universităţii scriu acest text. Şi pentru sute de oameni care acum se simt nedreptăţiţi.
Andrada şi-a cerut drepturile în instanţă. „Am depus în iulie o cerere pentru acordarea unui loc în cămin, iar la acel moment, criteriul de departajare era performanță academică”, a scris ea în plângere. Participase de patru ori la olimpiada națională de matematică, intrase la facultate cu 10 şi terminase anul II cu media 9,80. Avusese COVID, se vindecase, dar conducerea UBB a anunţat-o că „și în condițiile în care a trecut prin boală, dacă nu se va vaccina, va fi decazată”.
Studenta a reclamat că i se încalcă drepturile, dar Tribunalul Bihor i-a respins cererea ca neîntemeiată. „Majoritatea covârșitoare a studenților s-a conformat cerinței din hotărârea Senatului UBB”, a motivat instanţa.
Nimic despre imunitatea naturală.
Ar fi trebuit să se vaccineze Andrada T., deşi vindecată de COVID, ca să-şi păstreze locul în cămin? La noi se vorbeşte puțin despre imunitatea celor care au trecut prin boală.
„Atunci când iau decizii cu privire la sănătatea lor, oamenii merită onestitate din partea liderilor lor”, scrie Marty Makary, profesor la Facultatea de Medicină din Universitatea Johns Hopkins, într-un editorial despre imunitatea naturală, publicat în Washington Post.
Makary spune că „peste 15 studii au demonstrat puterea imunității dobândite de cei care au avut deja acest virus” şi aminteşte de cercetările efectuate în Israel, pe 700.000 de persoane, care au arătat că imunitatea naturală protejează împotriva noii variante Delta, iar riscul celor deja trecuţi prin boală de a face o a doua infecție simptomatică COVID este de 27 de ori mai mic decât la cei care au fost vaccinați.
„Unul dintre motivele pentru care responsabilii din domeniul sănătății publice ezită să recunoască eficacitatea imunității naturale”, spune Marty Makary, „e teama că asta îi va determina pe unii să aleagă infectarea în locul vaccinării. E o preocupare legitimă”.
Şi are dreptate, pentru că alegerea infectării ar fi total greşită; COVID e o boală imprevizibilă şi extrem de parşivă, şi nimeni n-ar trebui să-şi încerce norocul cu ea.
Dar ce ne facem cu cei care au fost deja bolnavi şi s-au vindecat? Sunt peste 1.300.000 de oameni în România. Dintre ei, 7.479 au fost confirmaţi din nou cu COVID, după 180 de zile de la prima reinfectare, spun autorităţile, fără să ne mai precizeze câţi dintre cei reinfectaţi au făcut infecție simptomatică şi dacă au avut nevoie de spitalizare sau de ATI.
Cu jumătăţi de adevăr nu vom face decât să adâncim şi mai mult tranşeele dintre noi! Iar oamenii, mai ales în vremuri ca acestea, au mare nevoie de onestitate.
Nu am „certificat verde”, pentru că nu vreau să legitimez încălcarea drepturilor unor semeni de-ai mei. Dar şi pentru că eu nu cred că statul va reuşi să facă, prin coerciţie, ceea ce n-a izbutit cu vorba bună.
Nu mi se pare firesc ca statul să se comporte cu cetăţenii lui precum un părinte abuziv care, după ce şi-a neglijat copiii amar de vreme, ia cureaua din cui şi-i altoieşte, pentru că n-are răbdare sau pentru că nu se pricepe să le explice care e calea cea bună.
Sincer, nu cred că asta e direcţia potrivită spre acel final în care nu ne putem salva decât împreună.
