Închisoarea minții. Cum devenim în izolare prizonierii propriilor spaime
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am scris împreună acest text. Din București, Cristina Dimitrescu, psiholog, iar eu de la moara din Pirinei, din Franța profundă, unde locuiesc și îmi petrec ceea ce se numește aici confinement, adică izolarea și distanțarea socială, restricțiile de mișcare impuse de pandemia de coronavirus care a luat prizonieră o omenire întreagă.
Schimbăm idei și comunicăm de la distanță, ne „vedem” pe Messenger și corespondăm, ca de obicei, pe e-mail.
Închisoarea minții este tema propusă de Cristina pentru acest articol, în care vom aborda modalitățile perverse prin care oamenii devin prizonierii propriilor lor spaime și se închid, la propriu și la figurat, în ei înșiși şi între zidurile casei, suferind cumplit de izolare.
„Frica naște monștri; frica ne blochează instinctul de supraviețuire; frica ne ține în casă mai mult decât o ordonanță de urgență”, spune Cristina, ai cărei pacienți trăiesc cumplit această perioadă de izolare impusă de criza Covid-19.
„Frica ne face să ne supunem în fața oricărei autorități, împotriva drepturilor noastre fundamentale, ea ne îndepărtează de cei pe care îi iubim, ne paralizează corpul și mintea, blochează exprimarea iubirii de sine și de cei de lângă noi”, continuă ea.
Spusele acestea au ecou și în România, și în Franța, și sunt valabile pentru lumea întreagă.
Cum putem evada din închisoarea minții?
Psiholog clinician și psihoterapeut, Cristina mă ajută să lupt cu monștrii născuți de mintea mea din fricile vechi, care mă bântuie mai mult acum, cu izolarea și restricțiile de mișcare impuse de coronavirus.
Deși locuiesc la o moară veche, în sud-vestul Franței, la țară, cu grădină mare și două râuri, mă simt prizoniera vechilor mele temeri de pe vremea comunismului, când libertatea de mișcare, a cuvântului și opiniei erau inexistente. Atunci trăiam izolați, într-o Românie care era o închisoare uriașă.
Lucrurile s-au schimbat enorm în ultimii 30 de ani, de la căderea comunismului, când am descoperit libertatea de mișcare și de expresie, iar starea de urgență impusă acum în România de necesitatea de a combate efectele virusului ucigaș este doar temporară.
Oamenii, mai ales cei din marile orașe, din România și de aici, din Franța, trăiesc foarte greu însă această izolare și restricțiile de mișcare din vremurile astea halucinante, de coronavirus.
Eu, de pildă, am făcut un blocaj, nu mai pot scrie la cartea mea de memorii, mă bântuie alte gânduri, de evadare, de călătorie, de nomadism, ca fructul oprit care te tentează mai mult. Mă simt ca un copil care vrea să iasă afară, tocmai pentru că s-a interzis acest lucru, nu de altceva, un mic rebel.
Ce putem face pentru a evada din închisoarea minții?
Trebuie să ne schimbăm mind set-ul (dispoziția mentală) pentru a ne putea simți din nou liberi, spune Cristina.
Avem dreptul de a ne regăsi forța interioară, iar acum, cu izolarea, avem, în mod paradoxal, și șansa asta, continuă ea.
„Avem dreptul de a sta în liniștea minții, prin rugăciune, unii, meditație sau contemplare, alții. Avem dreptul să fim afară în natură, chiar dacă trebuie să ieșim afară cu buletinul și cu un bilet de voie în mână”, continuă Cristina.
Care este sensul acestei izolări, ce am putea obține din toată „închiderea asta” și din restricțiile de mișcare pe care le trăim pe pielea noastră?, întreb eu. Cum vom ieși, dacă vom ieși din vremea asta de recluziune impusă? Depresivi, nebuni?
Iată ce spune Cristina și nu am cum să nu îi dau dreptate: „Avem datoria să ne aducem contribuția la lumea în care am venit și în care trăim și să o lăsăm mai bună pentru generațiile viitoare.” Nu putem trăi ca și cum am zice „după noi, potopul”, adaug eu.
Avem puterea să ne luăm puterea înapoi
M-am oprit îndelung asupra cuvintelor înțelepte ale Cristinei, care se ocupă de logica sufletului (psiholog fiind). „Avem acum șansa să ne redefinim valorile în viață, să ne întoarcem la esența divină din noi”, spune ea.
”Avem puterea să ne luăm puterea înapoi”, adaugă Cristina, un om mult mai tânăr și mai înțelept ca mine, care mă apropii cu pași mari de pragul de 65 de ani (peste un an și ceva), când voi intra în categoria celor considerați „bătrâni” în România sau vulnerabili în Franța, mai sensibilă, mai evoluată și mai solidară între generații.
Și eu cred că puterea stă în noi, avem puterea să ne dăm nouă înșine puterea de a fi liberi, de a visa și de a ne înfăptui visele. Trecem printr-o perioadă dificilă, în care suntem nevoiți să stăm închiși cu noi înșine. Ne este oare teamă de ce vom descoperi în noi? Nu cred că înăuntrul nostru se află un vid, ci o lume pe care avem acum, iată, timpul să o explorăm pe îndelete.
