Nu sancționați părinții că nu au calculatoare copiii, ca să învețe online. Părinții sunt victimele aceleiași politici offline
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
De când am citit despre ordinul Ministerului Educației, cel care precizează că părinții și tutorii legali au “obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura accesul și participarea preșcolarului/elevului la activitățile de învățare online organizate de unitatea de învățământ”, m-au lovit melancolia și furia.
Cuprins:
De când am văzut ordinul dat de ministrul Anisie, mă gândesc la diferențele pe care le simt între oameni, cele hrănite din copilărie. Mă gândesc la copilăria mea, deghizată în bogată când veneau banii de la mama și tata din străinătate.
Am căutat pe internet “să fii copil sărac” (în engleză), să văd ce discuții, filme, articole găsesc. Am dat peste un video făcut cu discuții de pe Reddit, în care timp de 13 minute și 38 de secunde curg texte despre ce înțeleg copiii săraci și nu înțeleg copiii bogați.
“Să nu mergi în vacanțe cu părinții sau cu colegii, pentru că trebuie să muncești”, spunea unul dintre copiii săraci, explicându-le celor cu mai multă șansă ce înseamnă să nu ai posibilități.
Cum am descris casa unor vecini, ca să mă simt bine în fața prietenilor
Mi-am adus aminte de hainele de la second-hand despre care am mințit că sunt noi. De tenișii albi, reparați cu corector. De joburile de vară - care erau frumoase, deși îmi serveam prietenii cu înghețată în loc să o mănânc cu ei. Mi-am amintit despre cum le-am zis unor colegi de școală că locuiesc într-o casă albă, frumoasă, renovată. Le descriam casa unor vecini. Mi-era rușine să vorbesc despre tencuiala bătrână a casei mele, despre WC-ul fără ușă, despre coridoarele pe care înghețam când ieșeam din duș, despre lemnele pe care le număram până la primăvară.
Seara mea la Căciulata
Mi-am amintit de primul calculator. Aveam vreo 15 sau 16 ani când am apăsat butonul de pornire și am așteptat cu nerăbdare să apară peisajul ăla frumos cu iarbă verde, câteva floricele și cer senin pe ecran. Eram tare bucuroasă. Acum puteam și eu să îi răspund la e-mail-uri profesoarei de română.
Mi-am amintit și de cele zece milioane de lei vechi pe care mamaie mi le-a arătat cu câteva zile înainte de majoratul meu. Toate bacnotele erau albastre, strălucitoare. Toate erau pentru mine.
Mamaie a închiriat atunci vila Alfrid din Căciulata. Am avut un tort mare, mâncare multă, hituri din 2008. Au fost acolo și câteva dintre prietenele mele mai bogate. Am fost bucuroasă că am și eu, pentru o seară, ce-au ele de când se știu.
O mie de lei sunt și acum foarte mulți bani pentru români. E aproape jumătate din salariul minim brut în 2020. Pentru părinții mei, care emigraseră în 2003, respectiv 2004, a fost un efort uriaș pentru un moft
de-al meu. Moft important pentru mine, asta însemna că sunt și eu ca prietenele mele, toate de la un colegiu de prestigiu din Râmnicu Vâlcea.
Eram la finalul disimulării avuției, încă un an și plecam spre facultate. Acolo aveam să mă relaxez și să văd că sărăcia este, de fapt, normalitatea în România.
Când eram acasă, nu știam să văd asta. Voiam să văd copiii bogați, ei erau cei mai cool. Odată stabilită la Cluj, am văzut că mulți se îmbracă de la second. Că apartamentele lor nu sunt proaspăt mobilate și că uneori nu au bani de autobuz sau de mâncare. Că bunicile le trimit celor mai norocoși dintre noi sacoșe de rafie pline cu borcane. Am găsit și la Cluj, desigur, oameni mai avuți.
Dar acum nu mai eram copilul care se simțea vinovat pentru că nu are. Eram un adult care, în devenire, observa cât de greu le este atât de multora dintre noi să ducă până și o viață modestă.
Pentru copiii și adolescenții României, realitatea pe care am avut-o eu și mulți din generația mea nu s-a schimbat prea tare. Poate doar pentru cei care au plecat, alături de părinții lor. Ceilalți duc mari, mari lipsuri.
Mă întreb, așadar, la ce s-a putut gândi ministrul educației înainte să dea ordinul prin care părinții devin responsabili în fața legii dacă ai lor copii
n-au cum să învețe la distanță. Adică dacă acei copii n-au calculator, internet, electricitate sau, în cel mai nefericit caz, n-au tutorii acolo - aceștia din urmă trebuie să suporte consecințe.
Dacă acest ordin își va vedea efectele în viețile oricum tulburate ale familiilor din statisticile îngrijorătoare despre sărăcia din România, mulți părinți se vor vedea în situația de a face împrumuturi la vecini, la bănci sau la cămătari. Alții se vor resemna și vor zice “Dumnezeu cu mila”.
Fata care are acum un calculator, dar nu mai știe prea multe despre tatăl ei
În aprilie 2018, am plecat cu un autocar din Cluj spre Paris. Am făcut un reportaj video despre cei care pleacă și, printre ei, l-am întâlnit pe un tată care era în Viena de șase ani. De ce plecase? Pentru că fiica lui, în clasa a VI-a atunci, i-a zis “Tati, vreau și eu un calculator...”. Omul și-a dat demisia și a plecat spre Austria, de unde nu credea că se mai întoarce, când am povestit cu el pe bancheta autocarului. Fata lui are acum calculator, dar nu mai știe
prea multe despre tatăl ei. Doar ce alege el să-i zică la telefon.
64% dintre copiii României nu au acces la internet sau la calculatoare. Oficial, o sută de mii de copii se culcă flămânzi.
Tot oficial, câteva sute de mii de copii nu au unul sau amândoi părinții lângă ei. Poate că ei au un calculator, dar n-au părinții care să-i ghideze în ale tehnologiei.
Dacă acest ordin rămâne în picioare, vă invit să începeți să sancționați tutorii pe care i-ați sancționat rar sau niciodată, în ciuda condițiilor oferite copiilor de care se îngrijesc. Mă refer la cei care “au grijă” de copiii instituționalizați.
Și când veți face acolo verificări, în centre ale statului din care mulți copii nu au plecat niciodată spre școală sau sunt înscriși la școli speciale doar pentru că sunt săraci și la mâna DGASPC-urilor, unde copiii se bat pe calculatoare - cei norocoși să aibă unul, acolo să verificați și câți dintre copiii ăștia mănâncă și ce anume.
Ce pastile iau, îi ajută la învățare sau dimpotrivă, îi adorm? În ce paturi dorm? Ce haine au? Ce specialiști care să se ocupe de ei? Cine s-ar ocupa de școala online, în cazul lor?
O, dar câte sunt de verificat când vine vorba de tutorii copiilor din instituțiile statului. Acolo să începeți verificările și, când terminați de rezolvat cu ei, se vor fi deschis de mult școlile.
Nu vă legați de părinții care n-au bani de laptopuri, internet, care locuiesc în zone fără electricitate sau care nu știu să-și îndrume copiii pe internet, de părinții care nu știu să citească sau să folosească tehnologia.
Ei sunt victimele politicii din țară, care este mereu, mereu pe lângă realitate. O prioritate guvernamentală ar trebuie să fie sprijinul pentru ei, nu sancționarea lor.
